Art. 544 Noul cod civil Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile Despre distincţia bunurilor Despre bunuri în general

1. Textul realizează o clasificare a bunurilor după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu înstrăinarea sau consumarea substanţei. „Această clasificare are la bază două criterii: însuşirile naturale ale bunurilor sau voinţa părţilor exprimată cu ocazia încheierii actului juridic" (T. Pop p. 89). Criteriile de mai sus se folosesc nu cumulativ, ci alternativ (E. Lupon p. 167). Deşi distincţia era utilă şi sub imperiul Codului civil din 1864, nu exista un text de lege care să prevadă această clasificare.

2. Articolul 544 alin. (2) NCC reia definiţia conturată în doctrină: un bun va fi

Citește mai mult

încadrat în categoria celor consumptibile dacă întrebuinţarea sa obişnuită va implica înstrăinarea sau consumarea substanţei sale. „Folosinţa anumitor bunuri nu se poate obţine decât consumând aceste bunuri, fie în mod material prin distrugerea substanţei lor fizice, fie în mod juridic prin alienarea şi ieşirea lor din patrimoniu. Astfel sunt obiectele de consumaţie şi hrană ca pâinea, carnea, vinul, care nu pot fi utilizate decât dacă se consumă, adică se distrug fizic; tot astfel sunt şi banii, care nu pot fi utilizaţi decât înstrăinându-i. Toate aceste bunuri pier, fie materialmente, fie ca elemente patrimoniale, prin primul act de folosinţă, care este în acelaşi timp un act de distrugere sau de înstrăinare, iar posesorul nu poate reînnoi asupra lor actele sale de folosinţă. Aceste bunuri se numesc consumptibile prin întâia folosinţă sau prin primul uz" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Baicoianu voi. I, p. 534-535). „Pe lângă consumarea materială a bunurilor, dreptul ia în considerare, pentru monedă, consumarea juridică, adică înstrăinarea. Moneda nu poate fi utilizată altfel pentru efectuarea unei plăţi decât înstrăinând-o (cheltuind-o). Moneda, aşadar, ca instrument de evaluare, domină dreptul bunurilor. Aşadar, se poate reţine o consumptibilitate naturală în privinţa bunurilor care se consumă prin întrebuinţare şi o consumptibilitate civilă care vizează cazurile în care nu te poţi servi de un bun fără să îl alienezi. Prima formă de consumptibilitate ridică probleme, pentru că detentorul căruia îi sunt încredinţate astfel de bunuri nu poate să le restituie" (O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu, p. 113). „în cazul bunurilor consumptibile, dreptul de a utiliza bunul se confundă cu dreptul de dispoziţie materială, întrucât aceste bunuri îşi pierd substanţa prin utilizare" (V. Stoica, Drepturile reale 2009, p. 97).

3. Articolul 544 alin. (3) NCC recunoaşte părţilor actului juridic posibilitatea de a considera un bun, consumptibil prin natura sa, ca fiind neconsumptibil. O atare calificare a bunului este condiţionată de schimbarea întrebuinţării lui prin act juridic. „Voinţa părţilor actului juridic este astfel esenţială în schimbarea calificării unui anumit bun. în principiu, caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este de ordin obiectiv. El atârnă de natura lucrului, şi nu de voinţa oamenilor. Cu toate acestea, părţile pot califica lucrul într-un fel diferit de acela care ar rezulta din natura sa, adică îi pot imprima un alt caracter. Astfel, monezile dintr-o salbă devin neconsumptibile. Intenţia părţilor şi, deci, scopurile urmărite au şi ele un rol în stabilirea locului în clasificare" (M.l. Eremia p. 223).

4. Noul Cod civil prevede mai multe aplicaţii ale acestei clasificări. Dintre acestea amintim: a) asupra bunurilor consumptibile se poate constitui doar un cvasiuzufruct, caz în care uzufructuarul dobândeşte şi dreptul de dispoziţie, cu obligaţia de a restitui, la expirarea uzufructului, bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare (art. 712); b) aporturile constând în bunuri consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de aport în folosinţă, ci devin, în toate cazurile, proprietatea asociaţilor [art. 1896 alin. (3)]; c) în cazul contractului de depozit, când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor [art. 2105 alin. (3)); d) împrumutul de consumaţie poate purta doar asupra bunurilor consumptibile prin natura lor (art. 2158), în timp ce împrumutul de folosinţă poate purta doar asupra bunurilor considerate de către părţile contractante ca fiind neconsumptibile (art. 2146).