Art. 631 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii generale Proprietatea comună

Legislaţie conexă: art. 632, art. 633, art. 645 NCC.

1. Instituţia proprietăţii comune nu a beneficiat de o reglementare generală în Codul civil din 1864, precizarea noţiunilor, a caracterelor generale, a asemănărilor sau deosebirilor cu alte instituţii juridice, a regulilor de aplicabilitate fiind opera doctrinei şi a practicii judiciare.

2. Oispoziţiile cuprinse în Secţiunea I (art. 632 şi art. 633) sunt de generală aplicabilitate pentru ambele forme de proprietate comună (pe cote-părţi sau devălmaşă). Secţiunea a 2-a cuprinde reguli aplicabile pentru coproprietatea obişnuită, Secţiunea a 3-a

Citește mai mult

pentru coproprietatea forţată, iar Secţiunea a 4-a cuprinde reguli speciale privind proprietatea devălmaşă.

3. Articolul 631 NCC defineşte noţiunea de proprietate comună prin raportare la conţinutul raportului juridic civil, la subiectele raportului juridic civil şi la modul de dobândire a dreptului de proprietate.

4. Referitor la conţinutul raportului juridic civil în cazul proprietâţii comune, dispoziţiile Capitolului IV al Titlului II din Cartea a lll-a se aplică în situaţia unui raport juridic patrimonial real, nu şi în situaţia unui raport juridic de creanţă şi nici în situaţia unui raport juridic nepatrimonial. „în conţinutul raportului juridic real intră dreptul subiectiv civil real, în temeiul căruia titularul său poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane, şi obligaţia civilâ corelativă, respectiv obligaţia negativă a subiectului pasiv de a nu face nimic de natură să aducă atingere exerciţiului dreptului real de către titularul acestuia" (G. Boroi, L. Stânciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţâ. Teste grilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 6, 7).

5. Din dispoziţiile art. 631 NCC reiese că proprietatea comună este o modalitate juridică a dreptului de proprietate privată, însă din dispoziţiile art. 645 NCC reiese că regulile aplicabile coproprietăţii obişnuite sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care cotitularii exercită împreună, asupra bunului comun, atributele altui drept real principal decât dreptul de proprietate privată.

6. Modalităţile dreptului de proprietate privată „au aplicare, mutatis mutondis, şi în cazul celorlalte drepturi reale principale întemeiate pe dreptul de proprietate privată" (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, voi. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 25).

7. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care, dând expresie aproprierii unui lucru, permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale (C. Toader, M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitrache, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 159).

8. Dintre cele două forme ale dreptului de proprietate enumerate de art. 136 alin. (1) din Constituţie, capitolul de faţă se aplică numai în situaţia dreptului de proprietate privata. în cazul dreptului de proprietate publică nu poate exista o pluralitate activă, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448/1998), există un singur titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional (statul) şi un singur titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor de interes judeţean sau local (unitatea administrativ-teritorială: judeţul, municipiul, oraşul, comuna).

9. Obiect al dreptului de proprietate privată îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, cu excepţia bunurilor care, prin natura lor, formează obiect exclusiv al proprietăţii publice. „Nu pot forma obiect al proprietăţii private numai acele bunuri care, prin natura lor, fac obiectul proprietăţii publice, însă pot forma obiect al proprietăţii private acele bunuri care, prin destinaţia legii, fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrative de stat, cu menţiunea că nu se are în vedere acelaşi bun, ci un bun din aceeaşi categorie" (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 121).

10. Bunul corporal ce formează obiectul acestui drept nu este divizat material, astfel încât „cotele-părţi din drept ale titularilor se întâlnesc asupra oricăreia dintre cele mai mici particule materiale ale bunului" (C. Stâtescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 691).

11. Nu este exclus ca un drept real asupra unui bun incorporai să aibă mai mulţi titulari, situaţie în care regulile aplicabile dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot fi aplicate, însă numai în măsura în care ele nu intră în contradicţie cu natura bunului incorporai şi cu normele speciale (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 49 şi nota de subsol 10).

12. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată este alcătuit din atributele acestui drept: de a folosi lucrul (ius utendi), de a-i culege fructele (/'t/s fruendi) şi de a dispune de lucru (ius abutendi).

13. Prin caracterul exclusivi dreptului de proprietate privată seînţelege faptul că titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit să exercite singur toate atributele dreptului de proprietate, cu excluderea tuturor celorlalte persoane, care au obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului titularului. în literatura juridică există o divergenţă de opinii în legătură cu faptul dacă proprietatea comună reprezintă o veritabilă limitare a caracterului exclusiv al dreptului de proprietate. într-o opinie (G. Boroi, L Stănciulescu p. 176; G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.V. Râdulescu, C.A. Anghelescu, Drept civil. Drepturile reale principale. Note de curs. Jurisprudenţă relevantă. Speţe. Teste grilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 9; C. Bîrsan p. 47) se arată că proprietatea comună nu reprezintă o limitare a caracterului exclusiv, deoarece titularii dreptului de proprietate comună exercită împreună, concomitent, toate atributele dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri. într-o altă opinie (C. Toader, M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitroche p. 196) se arată că modalităţile juridice ale dreptului de proprietate constituie una dintre excepţiile de la regula caracterului exclusiv, modalităţile juridice ale dreptului de proprietate definindu-se ca acele situaţii în care două sau mai multe persoane deţin concomitent cele trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în legătură cu acelaşi bun. Cea de-a doua opinie este majoritară, ca argumente suplimentare arătându-se că „forma pură şi simplă a dreptului de proprietate se caracterizează prin două trăsături cumulative: dreptul aparţine unui singur titular şi are o existenţă certă. Forma afectată de modalităţi se caracterizează prin două trăsături alternative: fie dreptul aparţine concomitent mai multor titulari, fie existenţa lui în patrimoniul unei anumite persoane este vremelnic incertă, întrucât actul juridic al dobânditorului este afectat de o cauză de nulitate relativă ori a fost încheiat sub o condiţie rezolutorie". Forma pură şi simplă „se defineşte prin caracterul exclusiv, în sensul că o singură persoană exercită toate atributele dreptului de proprietate privată, cât şi prin certitudinea apartenenţei sale la o persoană determinată". „Intensitatea afectării caracterului exclusiv este diferită, în funcţie de fiecare modalitate a dreptului de proprietate privată. în ipoteza proprietăţii comune, întrucât nu există o diferenţă calitativă între titularii dreptului de proprietate, ei exercită nu numai concomitent, ci şi împreună toate atributele dreptului de proprietate. în această ipoteză, caracterul exclusiv este restrâns în mod ferm" (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 26-28).

14. Cu privire la deosebirile dintre modalităţile juridice ale drepturilor reale şi modalităţile juridice ale patrimoniului (indiviziunea, comunitatea matrimonială şi patrimoniile profesionale comune), s-a arătat (V. Stoica, Drepturile reale 2004, p. 78-79 şi Drepturile reale 2006, p. 45) că, în timp ce modalităţile juridice ale dreptului de proprietate se definesc în raport cu un bun privit ut singuli, modalităţile juridice ale patrimoniului se definesc în raport cu o masă patrimonială, care este stăpânită în comun de titularii a două sau mai multor patrimonii distincte. Un patrimoniu nu poate avea decât un singur titular. „în schimb, dacă este vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare, este posibilă stăpânirea ei în comun de către titularii mai multor patrimonii, fie în sensul că fiecare titular are o cotă-parte din întreaga masă patrimonială şi din fiecare element care o compune, cum se întâmplă în cazul indiviziunii şi în cazul patrimoniului profesional comun, fie în sensul devălmăşiei, cum se întâmplă în cazul comunităţii de bunuri a soţilor. Ceea ce este esenţial este faptul că puterea pe care o conferă patrimoniul se exercită în comun de mai mulţi titulari ai unor patrimonii diferite cu privire la aceeaşi masă patrimonială sau, cel puţin, cu privire la bunurile care formează obiectul drepturilor şi datoriilor din acea masă patrimonială" (V. Stoica, Drepturile reale 2004, p. 78-79).

15. Prin urmare, vorbim de modalităţile dreptului de proprietate în situaţia în care atributele dreptului sunt exercitate concomitent de două sau mai multe persoane asupra aceluiaşi bun şi vorbim de modalităţile patrimoniului în situaţia în care cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt exercitate, de doi sau mai mulţi titulari ai unor patrimonii diferite, asupra aceleiaşi mase patrimoniale.

16. Cât priveşte subiectele raportului juridic civil în cazul proprietăţii comune, titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi două sau mai multe persoane.

17. în situaţia proprietăţii comune, subiectul pasiv al raportului juridic real este nedeterminat, fiind constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept, mai puţin titularul dreptului real (G. Boroi, L. Stdnciulescu p. 28). Prin urmare, în situaţia proprietăţii comune nu se ridică problema pluralităţii pasive, deoarece, fiind un drept real absolut, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes. în schimb, subiectele active ale raportului juridic real sunt determinate, fiind chiar titularii dreptului subiectiv civil. Titularii dreptului civil real pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.

18. Titular al dreptului de coproprietate poate fi orice subiect de drept civil, deci orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este de drept privat sau de drept public. Statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot fi subiect activ al dreptului de coproprietate [art. 6 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998), art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M. Of. nr. 123/2007)].

19. în toate cazurile de proprietate comună, titularii dreptului nu formează o persoană juridică. Dacă un grup de persoane beneficiază de personalitate juridică, dreptul de proprietate se regăseşte în patrimoniul persoanei juridice, iar nu în patrimoniul fiecăreia dintre persoanele care s-au asociat pentru a da naştere persoanei juridice. Dreptul de proprietate aflat în patrimoniul persoanei juridice este un drept de proprietate pur şi simplu, iar nu un drept de proprietate comună (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 44-45).

20. Izvorul proprietăţii comune îl poate constitui un act juridic translativ de proprietate, prin care dreptul de proprietate este transmis către doi sau mai mulţi dobânditori, sau un alt mod de dobândire a dreptului de proprietate dintre cele prevăzute la art. 557 NCC, singura condiţie fiind aceea ca efectul translativ de proprietate să se producă în patrimoniile a doi sau mai multor titulari.

21. Cele mai frecvente cazuri de indiviziune se întâlnesc în materie de succesiune, deoarece, la decesul unei persoane care lasă mai mulţi moştenitori legitimi sau testamentari, averea sau porţiunea din averea defunctului se află în indiviziune între moştenitori. Dar există şi indiviziuni contractuale, cum este cazul când două persoane cumpără un lucru în comun. în sfârşit, indiviziunea poate să rezulte şi din lege, căci legea recunoaşte în anumite cazuri, care corespund unor necesităţi practice, existenţa unei coproprietăţi asupra unui lucru de folos comun (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoianu voi. II, p. 12).