Art. 643 Noul cod civil Acţiunile în justiţie Coproprietatea obişnuită Proprietatea comună
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Proprietatea comună
SECŢIUNEA a 2-a
Coproprietatea obişnuită
Proprietatea comună
SECŢIUNEA a 2-a
Coproprietatea obişnuită
Art. 643
Acţiunile în justiţie
(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.
(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
| ← Art. 642 Noul cod civil Sancţiunile Coproprietatea obişnuită... | Art. 644 Noul cod civil Contractele de administrare a... → |
|---|
Mama mea a dat o declarație de renunțare a succesiunii in anul 2009 in favoarea fratelui pot ataca aceasta declarație in instanța
Mulțumesc frumos
Citește mai mult
Convenţiei şi a jurisprudenţei instanţei europene de contencios al drepturilor omului, într-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în soluţionarea unei acţiuni în revendicare introduse numai de către unul dintre coproprietari, „instanţele trebuie să analizeze regula unanimităţii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi să se stabilească (pe) deplin situaţia de fapt, în funcţie de care să se poată reţine că persoana îndreptăţită poate formula singură sau nu acţiunea în revendicare, şi nu să se limiteze doar să constate că impunerea regulii unanimităţii reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanţă de judecată".Articolul 643 NCC tranşează problema tuturor acţiunilor în justiţie privitoare la bunul comun într-un mod clar şi precis. Într-adevăr, primul alineat al acestui text dispune că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul unei acţiuni în revendicare.
Legiuitorul a ţinut seama de controversele anterioare privitoare la posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare numai de către un coproprietar şi s-a referit, în mod expres în textul de principiu în materia acţiunilor în justiţie privitoare la bunul comun, la acţiunea în revendicare. S-ar putea spune că, procedând astfel, în concepţia noului Cod civil, această acţiune poate fi privită ca un act de conservare a bunului, deoarece se urmăreşte „reîntoarcerea” lui în patrimoniul coproprietarilor, evident în proporţia dreptului fiecăruia asupra bunului respectiv.
în măsura în care un coproprietar poate introduce orice acţiune în justiţie privitoare la bunul comun, simetric, în aceeaşi măsură, un coproprietar poate avea calitatea de pârât în orice asemenea acţiune: art. 643 alin. (1) NCC dispune că orice coproprietar „poate sta singur în justiţie", fără nicio altă distincţie.
Totuşi, legiuitorul a manifestat o anumită prudenţă privitoare la efectele unei asemenea acţiuni. Astfel, art. 643 alin. (2) NCC dispune că hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii într-o acţiune în justiţie introdusă numai de către unul dintre coproprietari vor profita tuturor coproprietarilor, cele potrivnice coproprietarului care a acţionat în justiţie nu vor fi opozabile celorlalţi coproprietari. Tot ca o măsură de prudenţă, art. 643 alin. (3) NCC prevede că, în situaţia în care acţiunea în justiţie privitoare la bunul comun nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul din acea acţiune, adică cel împotriva căruia acţiunea a fost formulată, poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari, în calitate de reclamanţi, adică de persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul din acţiunea intentată împotriva sa, în termenul şi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
În sfârşit, este de reţinut că, sub aspectul aplicării în timp a principiilor înscrise în art. 643 NCC în materia discutată, art. 63 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului Cod civil dispune că cele privitoare la posibilitatea introducerii oricărei acţiuni în justiţie numai de către unul dintre coproprietari [art. 643 alin. (1)] şi la opozabilitatea, după caz, a hotărârilor astfel obţinute [art. 643 alin. (2)] se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească privitoare la bunul comun nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv până la 1 octombrie 2011; acelaşi text prevede că posibilitatea pentru pârâtul dintr-o asemenea acţiune de a introduce în cauză şi pe ceilalţi coproprietari [art. 643 alin. (3)] se va aplica şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la intrarea în vigoare a noului Cod civil.
(Din Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale")
1. Prin aplicarea regulii unanimităţii, instanţele interne au declarat acţiunile în revendicare formulate de reclamanţi inadmisibile pe motiv că fuseseră înaintate fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate. Curtea a verificat dacă limitarea pe care regula unanimităţii o impune reclamanţilor în dreptul lor de acces la un tribunal respectă exigenţele art. 6 din Convenţie, constatând că această regulă: 1. este clară şi accesibilă, iar aplicarea sa este previzibilă, fiind o construcţie jurisprudenţială urmată de majoritatea instanţelor
Citește mai mult
interne;2. urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului; 3. a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice
posibilitate clară şi concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la un tribunal. Curtea a constatat că regula unanimităţii nu doar a împiedicat reclamanţii să beneficieze de examinarea temeiniciei acţiunilor lor din partea instanţelor, ci chiar a reprezentat un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor aflate în stare de indiviziune, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei (şi în special de data naţionalizării) şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunii lor (C.E.D.O., Lupoş ş.a. c. României, 14 decembrie 2006, www.csm1909.ro).
2. Aplicarea regulii unanimităţii în acţiunea în revendicare a unui bun aflat în coproprietate nu contravine în sine dreptului la un proces echitabil, ci numai atunci când instanţele o vor aplica în mod automat, rigid, chiar dacă din datele cauzei reiese existenţa unor motive obiective privind imposibilitatea reclamantului de a atrage în proces toţi coproprietarii, respectiv imposibilitatea de identificare a unora sau refuzul nejustificat al altora de a formula acţiunea în revendicare. Pe tărâmul art. 6 parag. 1 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns de respingerea acţiunii formulate, susţinând că acţiunea în revendicare indicată de instanţă ar fi paralizată prin invocarea principiului unanimităţii, fapt ce atrage încălcarea dreptului lor la un proces echitabil. Curtea a respins această plângere ca inadmisibilă, întrucât reclamanţii nu au epuizat căile interne de atac, în sensul că nu au promovat acţiunea în revendicare împotriva terţilor, care era un remediu eficient, deoarece regula unanimităţii nu le împiedica accesul efectiv la justiţie. Cu privire la regula unanimităţii. Curtea a arătat următoarele: 1. există o jurisprudenţă constantă a instanţelor române care aplicau, la data faptelor, în mod strict această regulă jurisprudenţială, astfel că reclamanţii se puteau aştepta ca aceasta să fie aplicată şi acţiunii în revendicare intenţionate a fi introdusă de ei; 2. nimic din datele speţei nu indica faptul că reclamanţii ar fi întâmpinat vreo dificultate în a-i identifica pe ceilalţi coproprietari şi nu s-a stabilit cu certitudine că ceilalţi coproprietari ar fi refuzat să li se alăture în exercitarea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu terţii (C.E.D.O., Derscariu ş.a. c. României, 26 august 2008, în Legalis).
3. Aplicarea regulii unanimităţii în acţiunea în revendicare de drept comun se va face în funcţie de jurisprudenţă Curţii Europene, care nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte, instanţele trebuie să analizeze dacă aplicarea acesteia reprezintă o măsură disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4442/2009).
4. Restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent. în materia Legii nr. 10/2001 nu este incidenţă regula unanimităţii, regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari, însă prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor - persoane îndreptăţite în sensul legii - să solicite şi, respectiv, posibilitatea să obţină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părţilor din imobil pe care ei sau autorii lor le deţineau în proprietate în momentul deposedării de către stat. Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. înalta Curte a reţinut că, deşi reclamantul deţine doar o cotă ideală de 1/12 din imobilul revendicat, nu este exceptat de la restituirea în natură, întrucât entitatea notificată nu a făcut dovada, conform regulii generale cuprinse în art. 1169 C. civ. (1864), cu privire la existenţa unui impediment care să determine acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sau a altor împrejurări, cum ar fi existenţa unor amenajări de utilitate publică ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant. Demersul întreprins de către unul dintre coproprietari pentru restituirea cotei sale de proprietate nu poate fi blocat nici de împrejurarea că nu toţi coproprietarii au solicitat restituirea bunului, nici de faptul că a formulat singur notificare, doar pentru cota sa succesorală. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 4.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite foştilor proprietari care au formulat notificare, astfel încât adoptarea unei soluţii de respingere a cererii reclamantului având în vedere că solicită doar cota-parte pentru care şi-a dovedit dreptul de proprietate, şi nu pentru întregul imobil, ar constitui o sarcină excesivă pe umerii săi (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 8115/2009).
1. Soluţia adoptată este de natură să înlăture controversele privind calificarea acţiunii în revendicare ca act juridic de conservare sau ca act juridic de dispoziţie. Această soluţie este valabilă nu numai pentru acţiunea
Citește mai mult
în revendicare, ci pentru orice acţiuni formulate de coproprietari împotriva terţilor sau de terţi împotriva coproprietarilor. Este evident că dispoziţiile acestui text nu se aplică în acţiunile dintre coproprietari (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 76).2. Este avută în vedere „exercitarea dreptului material la acţiune care constituie elementul procesual din conţinutul coproprietăţii obişnuite, indiferent de prerogativa încălcată de terţi care duce la naşterea acestui drept. Altfel spus, această soluţie se fundamentează fie pe ideea calităţii procesuale active, fie pe aceea a calităţii procesuale pasive (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 77).
3. Textul rezolvă problema „pasivităţii unora dintre coproprietari, pasivitate care ameninţă să ducă la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de coproprietate. Indiferent de pasivitatea celorlalţi, un singur coproprietar poate porni orice acţiune împotriva terţilor, iar aceştia pot porni orice acţiune împotriva oricărui coproprietar, inclusiv acţiunea în revendicare. Sub acest ultim aspect, este însă de observat că terţii nu ar avea interes să introducă acţiunea împotriva unui singur coproprietar decât dacă acţiunea are ca obiect cota-parte din drept care aparţine pârâtului sau care este pretinsă de acesta (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 77).
4. Terţii pârâţi, expuşi riscului de a se apăra în acţiuni succesive formulate împotriva lor de coproprietari, pot ieşi din impas formulând ei înşişi, de la bun început sau din momentul în care a fost introdusă prima acţiune împotriva lor, o acţiune în constatare împotriva tuturor coproprietarilor având ca obiect dreptul disputat. în acest caz, se va pune problema litispendenţei (art. 163 CPC), cu consecinţa reunirii cauzelor la instanţa care a fost mai întâi învestită sau la instanţa cu grad mai înalt (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 77).
5. Articolul 643 NCC „are în vedere numai acţiunile petitorii, iar nu şi acţiunile posesorii. Ca urmare, chiar dacă acţiunea posesorie este introdusă de un singur coproprietar, hotărârea judecătorească va fi opozabilă tuturor coproprietarilor, indiferent dacă este favorabilă sau nefavorabilă acestora. Altfel spus, în cazul acţiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfectă, ea operând numai în cazul hotărârilor judecătoreşti favorabile, în timp ce, în cazul acţiunilor posesorii, reprezentarea este perfectă, ea operând în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă acestea sunt favorabile sau nefavorabile pentru coproprietari. Această diferenţă se justifică, întrucât existenţa unei hotărâri pronunţate într-o acţiune posesorie nu împiedică introducerea ulterioară a unei acţiuni petitorii de către oricare dintre coproprietari (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 77).
6. Dreptul de a îngrădi proprietatea (art. 561 NCC, fostul art. 585 C. civ. 1864) nu poate fi exercitat de un coproprietar decât cu consimţământul celorlalţi coproprietari. „Proprietarul în indiviziune nu se poate împrejmui fără învoirea celorlalţi coproprietari, căci fiecare coproprietar având dreptul de a se folosi de lucru după destinaţia sa, folosinţa unuia nu poate să împiedice dreptul celuilalt. în caz de contestaţie, judecătorii vor decide deci, după împrejurări, dacă drepturile proprietarului care cere împrejmuirea se pot împăca cu drepturile celorlalţi devălmaşi. în ceea ce priveşte îngrădirea silită (art. 600 C. civ. 1864, actualmente art. 662 NCC - n.n.), se decide însă că proprietarul în indiviziune este în drept de a cere îngrădirea fără consimţământul celorlalţi coproprietari" (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom lll, partea I, art. 435-643, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1909, p. 667, nota 1 de subsol).
7. Exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme de proprietate: a) acţiunea posesorie: „Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât niciunul nu exercită o posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 674 CPC în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, însă coproprietarul care exercită posesia asupra unor bunuri în mod exclusiv poate, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 674 CPC, să exercite acţiunea posesorie faţă de un alt coproprietar. Faţă de terţi însă, codevălmaşul are posibilitatea exercitării acţiunii posesorii, aceasta fiind un act de administrare care poate fi efectuat şi de către unul dintre soţi, în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc. Coproprietarul nu poate exercita singur acţiunea posesorie împotriva unui terţ, întrucât, în acest mod, prin hotărâre judecătorească i s-ar recunoaşte o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar prejudicia interesele celorlalţi coproprietari" (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu p. 51-52); b) acţiunea în revendicare: „De vreme ce bunurile comune sunt în detenţia ambilor soţi, niciunul dintre ei nu are acţiune în revendicare împotriva celuilalt. Pentru motive temeinice, soţul interesat are la îndemână acţiunea în împărţirea bunurilor comune. Aceeaşi este situaţia şi în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, coproprietarii neavând acţiune în revendicare unul împotriva altuia. împărţirea bunului poate fi cerută oricând, fără a fi necesară dovedirea unor motive temeinice. Faţă de terţi, codevălmaşul poate introduce acţiunea în revendicare, întrucât ea profită şi celuilalt soţ. în cazul coproprietăţii comune pe cote-părţi, niciunul dintre coproprietari nu poate introduce singur acţiunea în revendicare, deoarece ei nu au, priviţi individual, un drept de proprietate exclusiv. Toţi coproprietarii pot însă introduce acţiunea în revendicare împotriva unui terţ posesor, dar neproprietar (ibidem).
Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil.