Art. 773 Noul cod civil Noţiune Stingerea servituţilor Servituţile

1. Fiducia poate fi definita, în esenţă, ca fiind „operaţiunea prin care o persoană, constituantul, transferă bunuri către altă persoană, fiduciarul, cu un scop determinat, în profitul unei a treia persoane, beneficiarul" (a se vedea, în acest sens, J.-Ph. Levy, A. Castaldo p. 741).

2. Vocabularul juridic Capitant ne oferă o definiţie extinsă a noţiunii, arătând că fiducia este un „act juridic (contract sau în unele cazuri legat) prin care o persoană, numită fiduciant, transferă proprietatea unui bun corporal sau necorporal către o altă persoană, numită fiduciar, fie cu titlu de garanţie a

Citește mai mult

unei creanţe (fiducie cu scop de garanţie), cu obligaţia de a retroceda bunul constituantului garanţiei, fie în vederea realizării unei liberalităţi (fiducie cu scop de liberalitate), sub obligaţia de a retransfera bunul către un terţ beneficiar după ce îl girase în interesul acestuia sau al unei alte persoane un anumit timp, sau pentru a gira bunul în interesul fiduciantului sub obligaţia de a-l retroceda acestuia la o anumită dată (fiducia cu scop de gestiune)" (G. Cornu, Vocabulaire Juridique, Association Henri Capitant, 4-eme ed., PUF, Paris, 2003, p. 396).

3. în doctrina românească, proprietatea fiduciară a fost definită ca fiind proprietatea care „ia naştere dintr-un act unilateral sau convenţie, prin care o persoană numită fiduciant (sau constituant) transmite unei persoane de încredere, numită fiduciar, proprietatea temporară a anumitor bunuri, cu sarcina pentru ea de a o transmite la rândul ei fiduciantului sau unui terţ determinat, după ce i-a avut folosinţa cuvenită" (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 299).

4. Textul art. 773 NCC defineşte fiducia în termeni extrem de asemănători celor cuprinşi în art. 2011 C. civ. fr. Definiţia pune în evidenţă trei elemente principale: fiducia realizează un transfer de drepturi; transferul se face cu o finalitate strict determinată; crearea unui patrimoniu de afectaţiune.

5. Chiar dacă art. 773 se referă la un „transfer de drepturi reale, drepturi de creanţă", fără o altă precizare, o interpretare judicioasă a textului ar presupune faptul că legiuitorul a avut în vedere un transfer de proprietate sau, dacă este vorba de alte drepturi, se are în vedere transferul titularităţii acestor drepturi. Deşi textul se referă la transferul drepturilor, desigur că legiuitorul a avut în vedere şi bunurile asupra cărora se raportează drepturile, astfel încât ori de câte ori vom vorbi despre transferul bunurilor vom avea în vedere implicit şi transferul drepturilor asupra cărora poartă (aşa cum vom observa, definiţia nu se referă şi la transferul obligaţiilor corelative drepturilor).

6. Prin „transfer" nu poate fi avută în vedere transmiterea doar a posesiei lucrului, întrucât crearea unui patrimoniu de afectaţiune presupune transmiterea titlului, a titularităţii, şi nu a unei stări de fapt. Transferul implică pierderea titlului, a dreptului asupra bunului înstrăinat, în favoarea fiduciarului.

7. Transferul este necesar întrucât nimeni nu poate deveni fiduciar asupra propriilor sale bunuri (decât în cadrul trust-ului). Legea exclude confuziunea de calităţi - constituitor şi fiduciar în acelaşi timp, spre deosebire de trust, unde settlor poate declara că deţine bunurile în calitate de trustee, în raport cu terţii.

8. Consecinţa transferului este pierderea de către constituitor a drepturilor transferate. Transferul drepturilor se face de la constituitor la fiduciar. Este exclus, aşadar, faptul că fiduciarul s-ar angaja faţă de constituitor să dobândească bunuri de la un terţ în vederea gestio

nării lor, pe care apoi să le transfere constituitorului sau unui terţ la încetarea contractului de fiducie.

9. Devenit proprietar, fiduciarul trebuie să fie învestit cu dreptul de a se bucura şi dispune de bunul transmis într-o manieră absolută (conform celor stipulate în art. 555 NCC), deşi dreptul transmis cunoaşte anumite limitări: pe de o parte, fiduciarul trebuie să exercite dreptul său pentru realizarea unui scop determinat şi, pe de altă parte, dreptul său are doar un caracter temporar.

10. în ceea ce priveşte obiectul transferului, pot fi transmise cu titlu fiduciar bunuri imobile sau mobile, de orice natură, corporale, incorporale (creanţe, drepturi de proprietate intelectuală, fond de comerţ etc.). Când fiducia are ca obiect un fond de comerţ, părţile au tot interesul de a preciza componenţa fondului, de a descrie elementele transmise, inclusiv clientela, element indispensabil fondului de comerţ (o se vedea, pentru detalii, La fiducie. Mode d'emploi p. 16).

11. Fiducia poate avea ca obiect drepturi reale principale - dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile, dar şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - uzufruct, servitute (a se vedea art. 714 privind cesiunea uzufructului, art. 755-756 privind constituirea servituţii; din economia art. 752 rezultă că dreptul de uz şi abitaţie nu pot fi cedate). în cazul transmiterii proprietăţii, fiduciarul trebuie să fie învestit cu dreptul de a se bucura şi dispune de o manieră absolută de bunurile transmise, dobândind toate prerogativele proprietăţii. Acest drept absolut nu poate fi limitat decât de scopul fiduciei stabilit prin contract şi doar pentru o perioadă limitată de timp, durata fiduciei. Evident, de transferul dreptului de proprietate este legată şi problema riscurilor, potrivit dreptului comun.

12. Constituitorul îşi poate păstra, conserva drepturi asupra bunurilor transmise. El poate păstra, spre exemplu, nuda proprietate, înstrăinând un dezmembrământ al dreptului (uzufruct sau servitute susceptibile de a fi transmise cu titlu de fiducie). Constituitorul poate rămâne chiar în stăpânirea materială a bunurilor transmise printr-un constitut posesor, închiriere sau comodat.

13. Legea precizează faptul că obiect al fiduciei îl pot constitui şi garanţiile. Avem în vedere drepturi reale accesorii - ipoteca, gajul, fideiusiunea (în condiţiile art. 2280, art. 2343, art. 2480 NCC).

14. Bunurile, drepturile sau garanţiile transferate pot fi prezente sau viitoare. Sunt bunuri (în general) viitoare cele a căror existenţă este aşteptată cu certitudine în viitor. Spre exemplu, sunt bunuri viitoare imobilele încă neachiziţionate sau aflate în construcţie, creanţele încă nenăscute, dar a căror naştere este certă.

15. Obiect al fiduciei îl poate forma chiar un ansamblu de drepturi sau bunuri de genul celor evocate anterior. Ar putea fi vorba, spre exemplu, de ansamblul bunurilor unei societăţi comerciale, ansamblu care poate forma obiect al fiduciei, fără a fi necesară pentru aceasta întocmirea unei liste exhaustive cuprinzând bunurile societăţii.

16. Rămâne discutabilă problema dacă sintagma „ansamblu de drepturi" ar putea cuprinde şi un transfer universal sau cu titlu universal de active, dar şi de pasive, ştiut fiind că cesiunea de datorie către un fiduciar nu ar trebui să fie posibilă. înclinăm să credem că o transmisiune patrimonială cuprinzând atât active, cât şi pasive, cu titlu fiduciar, ar trebui să fie posibilă (în acelaşi sens, La fiducie. Mode d'emploi p. 18). Un argument care ar putea susţine opinia exprimată se bazează pe faptul că prin contractul fiduciar se creează „o masă patrimonială autonomă", doctrina recunoscând chiar că ar fi vorba de un „patrimoniu de afectaţiune", astfel încât, fiind vorba de o masă patrimonială distinctă, aceasta ar trebui să cuprindă atât drepturi, cât şi obligaţii (datorii).

17. Raportorul H. de Richemont, prezentând în Senatul francez proiectul de lege din 19 februarie 2007, în special art. 12, afirmă că „nimic nu interzice de fapt ca patrimoniul fiduciar să fie compus dintr-un pasiv chiar superior activului său; ca urmare, transferul datoriilor nu va putea îmbrăca forma exclusivă a transferului elementelor de pasiv. Patrimoniul constituit pentru contractul de fiducie va putea, de altfel, să fie compus din elemente de pasiv cu o valoare superioară elementelor de activ. Fiducia va putea fi astfel utilizată pentru acele operaţiuni prin care constituantul transferă fiduciarului o parte din datoriile sale însoţită de anumite active, fiduciarul fiind însărcinat să asigure administrarea datoriilor. Ceea ce este cu adevărat interzis este constituirea fiduciei prin transferul integralităţii pasivului constituantului în dispreţul creditorilor acestuia" (a se vedea Raportul nr. 11, p. 4, prezentat de raportorul H. de Richemont în Senatul francez, apud La fiducie. Mode d'emploi p. 18).

18. Observăm, aşadar, că doctrina franceză acceptă transmiterea cu titlu fiduciar a unor elemente de pasiv patrimonial, chiar mai mari decât elementele de activ, fiind cu desăvârşire interzis doar transferul exclusiv al elementelor de pasiv.

19. Din definiţia pe care art. 773 NCC o dă fiduciei, rezultă că fiduciarul exercită drepturile transmise cu titlu fiduciar „cu un scop determinat", fără ca acest scop să fie definit (pentru detalii, a se vedea La fiducie. Mode d'emploi p. 18).

20. Practica şi îndeosebi doctrina (străine) au în vedere trei finalităţi principale pentru fiducie: a) fiducia cu scop de gestionare; b) fiducia cu scop de garanţie; c) fiducia cu scop de transmisiune cu titlu gratuit (conform doctrinei franceze, a se vedea La fiducie. Mode d'emploi p. 18).

21. Conform art. 1266 CCQ, fiducia poate avea ca scop: interese personale, interese de utilitate privată sau interese de utilitate socială (J. Auger, Les suretes dans le droit du Quebec, Ottawa, Canada, 1998, p. 77).

22. Părţile pot recurge la fiducie având ca scop gestiunea unui bun, gestionarea fructelor unui fond frugifer sau gestiunea unui patrimoniu. Fiduciarul se angajează să gestioneze bunurile transmise, urmând ca, la o dată stabilită, să le remită unui beneficiar (care ar putea fi chiar constituitorul, fiduciarul sau un terţ, art. 777 NCC).

23. în practică, acest tip de fiducie poate fi utilizat: a) în materie financiara, în ipoteza în care o societate comercială transferă fiduciarului un ansamblu de active şi datorii, cu sarcină pentru fiduciar de a gestiona şi restitui datoriile; b) ca instrument de cooperare între societăţi comerciale. Spre exemplu, mai multe societăţi pun în comun fonduri destinate cercetării, cu sarcina pentru fiduciar de a executa cercetarea, iar brevetul obţinut de a fi remis beneficiarului stabilit prin contract; c) în practica bancară, unde se regăseşte contul fiduciar, permiţându-i constituitorului să depună în acest cont fonduri destinate unui anumit scop (de exemplu, cumpărarea unui imobil), fiduciarul (care poate fi un avocat sau un notar) va putea face toate demersurile îndeplinirii scopului pentru care a fost constituit contul fiduciar, plătind din acest cont toate spezele actului de cumpărare a imobilului respectiv.

24. Fiduciarul este în acelaşi timp garant pentru toate părţile implicate (constituitorul -cumpărător, beneficiarul - vânzător), predând cumpărătorului bunul liber de sarcini şi plătind

vânzătorului preţul vânzării din contul fiduciar. Operaţiunea are o largă răspândire în Europa, cu excepţia României, unde doar avocaţii pot desfăşura activităţi fiduciare, cu destulă timiditate.

25. în raport cu alte instituţii juridice, fiducia-gestiune prezintă anumite avantaje şi dezavantaje, pe care le prezentăm în următoarele paragrafe.

26. Fiducia se distinge de mandat: fiduciarul nu acţionează în numele şi în contul constituitorului în temeiul puterilor conferite de acesta. El acţionează în temeiul unui drept de proprietate asupra căruia el poate dispune. Principala slăbiciune a mandatului în raport cu fiducia constă în aceea că mandatul, chiar şi atunci când ar fi irevocabil, nu este exclusiv, ceea ce permite mandantului să încheie el însuşi actele, pentru care a fost împuternicit mandatarul, ceea ce constituitorul nu va putea face, întrucât el a transmis titularitatea dreptului către fiduciar, transmiţând în acelaşi timp şi prerogativele proprietăţii (sau ale altui drept) către fiduciar. Constituitorul îi va permite fiduciarului să acţioneze în calitatea sa de proprietar, fără a avea nevoie de un mandat special pentru aceasta. Totuşi, fiducia presupune transferul dreptului real (sau a altui drept) într-o masă patrimonială distinctă (ceea ce nu se întâmplă la mandat) şi care presupune asumarea de către constituitor a unor riscuri privind exercitarea abuzivă a prerogativelor sale de către fiduciar.

27. Fiducia presupune ea însăşi, în mod obligatoriu, retrocesiunea bunurilor transmise cu titlu fiduciar la expirarea termenului fixat prin contract, în timp ce pactul de răscumpărare reprezintă doar o posibilitate de acţiune pentru vânzător, şi nu o obligativitate.

28. Constituirea unei societăţi cu personalitate juridică permite, ca şi fiducia, izolarea unui patrimoniu care nu aparţine nici asociaţilor, nici constituantului, ci societăţii. în principiu, poziţia fiduciarului este mai avantajoasă decât a administratorului unei societăţi, întrucât constituitorul va răspunde de datoriile născute din contractul de fiducie (şi nu fiduciarul), în timp ce, în cazul unei societăţi, administratorul este cel care răspunde de gestionarea frauduloasă a patrimoniului societăţii. Nu trebuie totuşi omis faptul că şi fiduciarul răspunde pentru actele sale frauduloase, mai sever sau mai puţin sever în funcţie de faptul dacă fiduciarul este remunerat sau nu (aşa cum se va arăta în continuare).

29. Fiducia poate fi utilizată cu titlu de garanţie: debitorul constituitor transferă proprietatea unuia din bunurile sale către un fiduciar (care ar putea fi chiar creditorul), care are obligaţia de a remite bunul la expirarea contractului fie constituitorului dacă şi-a achitat datoria, fie creditorului (care ar putea fi chiar fiduciarul sau un terţ). Constituitorul poate avea în vedere fiducia şi cu scopul constituirii unei garanţii „reîncărcabile" (garanţie „rechargeable"- linie de credit), ceea ce îi va permite să afecteze un bun pentru a garanta datoriile sale prezente şi viitoare, garanţie care nu va înceta automat la stingerea datoriei iniţiale, ci va juca acest rol - de garanţie - şi pentru creanţele posterioare, fără a fi nevoie ca pentru aceasta să se creeze o nouă fiducie.

30. în raport cu alte garanţii, fiducia-garanţie are câteva trăsături specifice. Astfel, fiducia nu este accesorie creanţei garantate, aşa cum sunt celelalte garanţii. Pe cale de consecinţă, validitatea contractului de fiducie nu este afectată de nulitatea contractului ce a dat naştere creanţei garantate. Apoi, cesionarea creanţei nu presupune şi cesionarea fiduciei-garanţie care se bucură de o relativă autonomie în raport cu creanţa garantată. în raport cu gajul (cu deposedare, aşa cum este prevăzut în art. 2481 NCC), fiducia îi permite debitorului să conserve posesia bunului transmis în garanţie, dacă se prevede expres în contractul de fiducie această posibilitate (ceea ce gajul, în noua sa reglementare, nu permite). în raport cu ipoteca, fiducia permite înlăturarea concursului celorlalţi creditori, în special al creditorilor care se bucură de un privilegiu (ipoteca nu înlătură acest concurs); prezintă şi avantajul de a evita dificultăţile şi lentoarea procedurilor de executare silită (nu detaliem, întrucât aceste dificultăţi sunt notorii).

31. Fiducia-garanţie nu are un caracter exclusiv. Dacă debitorul constituant transferă în fiducie un bun mai valoros decât datoria sa, el va putea să garanteze cu acelaşi bun o altă datorie, chiar dacă nu mai este proprietarul bunului, în condiţiile în care contractul de fiducie prevede această posibilitate (am văzut anterior posibilitatea fiduciei „reîncărcabile") (pentru detalii, a se vedea La fiducie. Mode d'emploi p. 22).

32. Fiducia cu scop de transmisiune cu titlu gratuit. Este delicată analiza acestui tip de fiducie. în doctrina franceză (a se vedea La fiducie. Mode d'emploi p. 23), se are în vedere doar fiducia-liberalitate care este lovită de nulitate absolută, ca şi echivalentul ei românesc reglementat de art. 775 NCC (interdicţia liberalităţilor indirecte în folosul beneficiarului). Motivul sancţionării cu nulitatea absolută a unei asemenea liberalităţi constituite fiduciar este acela de a nu aduce atingere rezervei ereditare a moştenitorilor rezervatari, dar şi de a evita situaţia în care constituitorul ar frauda creditorii prin scoaterea unor bunuri de sub urmărirea acestora.

33. Apoi, în ipoteza în care chiar constituitorul este şi beneficiar, fiducia este nulă, întrucât fiducia nu este destinată a proteja interesele constituitorului, ci protejează creditul în general. Astfel, fiducia, fiind opozabilă creditorilor, nu poate micşora gajul lor general prin acte cu titlu gratuit încheiate fiduciar prin care constituitorul-beneficiar şi-ar proteja anumite bunuri de sub urmărirea creditorilor (scoţându-le prin actul fiduciar de sub gajul lor general).

34. Aceleaşi considerente rămân valabile şi pentru fiducia reglementată de noul Cod civil. Cu toate acestea, credem că nimic nu se opune ca fiducia să fie utilizată în scopul protejării unui beneficiar - altul decât constituitorul, eventual un copil al său (în lipsă de alţi rezervatari sau de creditori) care este alienat mintal, prodig sau care are o oarecare dizabilitate. în acest sens, constituitorul transmite cu titlu fiduciar un bun al său, cu obligaţia pentru fiduciar de a administra bunul respectiv în interesul terţului beneficiar, urmând ca, la încetarea fiduciei, bunul să-i revină constituitorului sau să-i fie transmis terţului beneficiar (aici, fiducia se apropie foarte mult de trust-ul anglo-saxon). Mecanismul fiduciar în acest caz seamănă, dar nu se suprapune perfect pe cel al stipulaţiei pentru altul, prin intermediul căreia stipulantul îl determină pe promitent, transmiţându-i un bun mobil sau imobil, să-i presteze unui terţ beneficiar întreţinere completă pentru tot restul vieţii sale ori să-i plătească o rentă viageră. Fie şi pentru faptul că bunul transmis fiduciar s-ar putea întoarce în patrimoniul constituantului, cele două instituţii diferă fundamental.

35. în dreptul francez a fost introdusă o instituţie nouă, aceea a mandatului cu efect postum, prin care, în esenţă, orice persoană, din timpul vieţii sale, poate desemna unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice sau juridice, care, după decesul mandantului, se obligă să administreze întregul patrimoniu succesoral sau o parte a acestuia, în interesul unuia sau al mai multor moştenitori (chiar majori şi deplin capabili) (a se vedea art. 812 (introdus prin L. 2006-728 din 23 iunie 2006, cu privire la reforma în domeniul succesiunilor) C. civ. fr., referitor Io mandatul cu efect postum, Code civil, Dalloz, 2011, p. 994; în acelaşi sens, A. Delfosse, J.F. Peniguel, La reforme des successions et des liberalites, Litec, Paris, 2006, p. 63).

36. Instituţia mandatului cu efect postum diferă atât de aceea a execuţiunii testamentare, dar şi de aceea a fiduciei, faţă de aceasta din urmă, fie şi doar pentru simplul motiv

că mandatul cu efect postum este un act mortis causa netranslativ de proprietate, în timp ce fiducia este un act inter vivos translativ de proprietate care se stinge la moartea consti-tuitorului.

37. Fiducia se detaşează atât în dreptul francez, cât şi în cel român de substituţia fidei-comisară. Cele două instituţii sunt asemănătoare: atât fiduciarul, cât şi primul beneficiar au obligaţia de a conserva bunul transmis şi de a-l remite apoi unui terţ fixat de constituitor (chiar dacă fiducia presupune reîntoarcerea bunului la constituitor, iar substituţia fideico-misară presupune transmiterea bunului către cel de-al doilea beneficiar). Pentru motivul că substituţia fideicomisară anihilează practic dreptul de dispoziţie al titularului (primului gratificat) şi, ca urmare, caracterul absolut al dreptului transmis, art. 803 C. civ. 1864 a interzis substituţiile fideicomisare.

38. Fiducia, în reglementarea sa actuală, devine compatibilă cu noua reglementare a substituţiilor fideicomisare (art. 993-1000 NCC).

39. Fiducia şi proprietatea fiduciară trebuie privite şi discutate în strictă corelaţie cu noţiunea de patrimoniu şi, mai ales, cu aceea de patrimoniu de afectaţiune (a se vedea, în acest sens, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil, Les biens, Dalloz, 6-eme ed., Paris, 2002, p. 28; V.C. Witz, La fiducie en droit franţais, these, Strasbourg, 1981).

40. Teoria patrimoniului de afectaţiune s-a inspirat din doctrina germană apărută la începutul sec. al XX-lea (art. 419 BGB - Zweckvermogen - în prezent abrogat) şi a încercat să suplinească inconvenientele pe care teoria clasică a patrimoniului (fondatori Aubry şi Rau) le putea produce în încercarea de a da o rezolvare pragmatică unor situaţii juridice nou apărute şi care nu se încadrau strict în limitele teoriei personaliste a patrimoniului. Aceste situaţii juridice se puteau referi la crearea de fundaţii sau, ulterior, la înfiinţarea de persoane juridice cu scop patrimonial sau nepatrimonial.

41. Elementele caracteristice teoriei patrimoniului de afectaţiune au fost evidenţiate în doctrina românească recentă (a se vedea, pentru detalii, O. Ungureanu, C. Munteanu p. 20). Potrivit acestei teorii, o persoană poate avea mai multe patrimonii; ea poate avea tot atâtea patrimonii câte activităţi diferite exercită, fiecare patrimoniu fiind absolut independent de celelalte. „Noţiunea de persoană sau personalitate şi noţiunea de patrimoniu trebuie separate; patrimoniul este independent de personalitate" (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 20). „Ceea ce sudează între ele elementele eterogene ale patrimoniului este scopul, afectaţiunea (Zweg)" precizează distinşii autori menţionaţi anterior.

42. Dacă teoria patrimoniului de afectaţiune ar sta la baza proprietăţii fiduciare, doctrina nu este unanimă în a afirma cu certitudine faptul dacă un asemenea patrimoniu este distinct de patrimoniul propriu al fiduciarului sau reprezintă doar o masă distinctă de bunuri afectată unui anumit scop, dar în cadrul aceluiaşi patrimoniu, unic, al acestuia.

43. Distinşi autori ai doctrinei franceze (F. Terre, Ph. Simler p. 26) sunt de părere că „o persoană poate avea, în afara patrimoniului său general, patrimonii afectate de destinaţii particulare", teorie cu consecinţe diametral opuse celor care decurg din teoria clasică a patrimoniului. într-un studiu consacrat fiduciei (a se vedea La fiducie. Mode d'emploi p. 26) se constată că „fiducia permite constituirea unui patrimoniu autonom - patrimoniul de afectaţiune - care nu mai aparţine constituantului, dar nici nu se integrează în cel al fiduciarului. Este marea inovaţie a legii (este vorba de legea franceză din 2007) care, permiţând unei singure persoane să aibă două patrimonii distincte, contravine astfel unui mare principiu al dreptului francez, acela al unicităţii patrimoniului". în acelaşi

sens, Jacques Auger (a se vedea J. Auger p. 76), cu privire la fiducia reglementată de Codul civil al Provinciei Quebec (art. 1260 CCQ), arată că „această alegere a legiuitorului de a considera fiducia ca un patrimoniu de afectaţiune autonom şi distinct pune capăt unei lungi controverse doctrinare şi jurisprudenţiale în privinţa dreptului de proprietate asupra bunurilor transferate în fiducie. Acest drept nu este scindat (dezmembrat) şi nu constituie un drept de proprietate sui generis; el rămâne un drept de proprietate tradiţional cuprins în întregime în patrimoniul fiduciarului, cu toate atributele sale. Această concepţie asupra fiduciei presupune recunoaşterea ideii că un patrimoniu poate exista fără titular, ceea ce diferă total de teoria clasică a patrimoniului".

44. Doctrina românească mai conservatoare (ceea ce nu este obligatoriu un aspect negativ) şi mai fidelă teoriei clasice a patrimoniului, fără a respinge posibilitatea existenţei mai multor patrimonii aparţinând aceleiaşi persoane, apreciază totuşi că „patrimoniul fiduciar" este doar o „masă particulară, separată" de bunuri care nu se confundă cu celelalte mase de bunuri ale fiduciarului, existente în cadrul aceluiaşi patrimoniu, unic, al fiduciarului (în acest sens, O. Ungureanu, C. Munteanu p. 300).

45. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de Codul civil, care, prin art. 773, teza ultimă, accentuează faptul că „aceste drepturi (cele transmise fiduciarului) alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor".

46. lată, aşadar, că nu putem vorbi de existenţa mai multor patrimonii, cel puţin din punctul de vedere al doctrinei române, ci a mai multor mase de bunuri afectate unor anumite scopuri, existente în cadrul patrimoniului unic al fiduciarului.

47. Teoria existenţei mai multor mase de bunuri în cadrul aceluiaşi patrimoniu este perfect compatibilă cu divizibilitatea acestuia. Recunoaştem astfel preexistenţa în raport cu proprietatea fiduciară a unor mase patrimoniale distincte aparţinând unei persoane, cum ar fi masa bunurilor comune şi a bunurilor proprii (art. 339 şi art. 340 NCC), masa bunurilor aparţinând moştenitorului şi masa bunurilor dobândite de acesta prin moştenire (art. 1115 NCC privind inventarierea bunurilor succesorale).

48. Sintagma „separaţia de patrimonii" creează confuzie, sugerând existenţa a două sau mai multor patrimonii, cel aparţinând moştenitorului şi cel/cele aparţinând autorilor, separaţie care „împiedică confuziunea patrimonială", pentru a da posibilitatea creditorilor defunctului de a se îndestula cu prioritate din bunurile succesiunii. De fapt, în opinia noastră, nu se produce o „separaţie de patrimonii", ci o separaţie de mase patrimoniale în cadrul aceluiaşi patrimoniu unic al moştenitorului. Ceea ce nu se confundă sunt masele distincte de bunuri, cele ale moştenitorului şi cele ale defunctului, transmise ope legis la data deschiderii succesiunii pentru a permite, pe de o parte, moştenitorului să răspundă limitat (intra vires bonorum) faţă de creditorii defunctului şi, pe de altă parte, pentru a permite creditorilor succesiunii de a se îndestula din bunurile succesiunii, cu prioritate faţă de creditorii personali ai moştenitorului. Separaţia de patrimonii nu operează o veritabilă separaţie, ci conferă pur şi simplu creditorilor succesiunii un privilegiu (F. Terre, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les liberalites, Dalloz, Paris, 1983, nr. 817) sau „un drept de urmărire a bunurilor ereditare, nu numai un privilegiu opozabil creditorilor personali ai moştenitorului" (a se vedea C. Jubault, Droit civil. Le successions. Les liberalites, Montchrestien, Paris, 2010, p. 706). De altfel, chiar şi Codul civil vorbeşte de separaţia maselor patrimoniale în art. 786, şi nu de separaţia de patrimonii.

49. Tot de mase distincte de bunuri în cadrul patrimoniului unic putem vorbi şi în cazul alcătuirii unui fond de comerţ afectat unei activităţi comerciale (pentru detalii, a se vedea

O. Ungureanu, C. Munteanu p. 12) sau în cazul exercitării unor profesii liberale (notari, avocaţi), cum se va arăta în continuare. Acceptând fără rezerve teoria unicităţii patrimoniului în cadrul căruia pot exista mase distincte de bunuri, cu un regim juridic diferit, acceptăm implicit şi posibilitatea existenţei unor „patrimonii de afectaţiune", sintagmă care trebuie interpretată nu atât în sensul existenţei unor patrimonii distincte ale aceleiaşi persoane, ci în sensul existenţei unor „mase patrimoniale de afectaţiune", constituite în vederea desfăşurării unei activităţi, realizării unui anumit scop etc. Acesta este sensul pe care îl atribuim, în prezent, sintagmei „patrimoniu de afectaţiune".

50. Aşa fiind, la încheierea contractului de fiducie, este imperios necesară încheierea unui inventar fidel şi exact al activelor şi pasivelor (întrucât avem în vedere o masă patrimonială de bunuri şi drepturi) ce compun „patrimoniul" fiduciar, chiar dacă art. 779 lit. a) NCC face vorbire doar de „drepturi" reale, de creanţă, garanţii etc. Acest inventar este cu atât mai necesar cu cât el trebuie înregistrat într-o evidenţă contabilă distinctă, separată atât de bunurile personale ale fiduciarului, cât şi de bunurile ce compun celelalte mase patrimoniale de afectaţiune ale acestuia (cazul avocaţilor sau notarilor care au asemenea mase patrimoniale de afectaţiune destinate exercitării profesiei de avocat sau notar).

51. Proprietarul fiduciar este un deplin proprietar care are plena in re potestas asupra bunurilor transmise fiduciae cousa. Deşi fiduciarul are atributele unui proprietar (usus, fructus, abusus), în exercitarea acestor atribute, fiduciarul trebuie să se arate demn de încrederea acordată de constituitor (fiduciant, constituant), dând proprietăţii primite, cu acest titlu, destinaţia conformă scopului pentru care a primit bunurile respective.

52. Fără a cuprinde o substituţie fideicomisară, contractul de fiducie conferă fiduciarului doar acele prerogative circumscrise scopului pentru care a fost încheiată fiducia în sensul cel mai strict.

53. Codul civil (ca de altfel şi Codul civil francez) nu recunoaşte constituitorului dreptul de a revendica bunurile transmise fiduciar, ceea ce ar echivala cu recunoaşterea existenţei unui drept quasi-real aparţinând constituitorului, şi nici un drept de opoziţie al constituitorului asupra actelor de înstrăinare ale fiduciarului (prezente în dreptul germanic).

54. Controlul constituitorului asupra activităţii fiduciarului se realizează prin persoana reprezentantului constituitorulului (art. 778 NCC), prin obligaţia fiduciarului de a da socoteală (art. 783 NCC) şi acţiunile născute pe acest temei.

55. Apoi, în condiţiile art. 782 NCC, când fiduciarul acţionează în contul masei patrimoniale, fiduciare, el poate să facă menţiune expresă în acest sens (dacă nu îi este interzis prin contractul de fiducie).

56. Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror transmitere este supusă publicităţii, în registrul de publicitate fiduciarul poate cere să se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţionează. în acest caz, dacă actul este păgubitor pentru constituitor, responsabilitatea fiduciarului se va analiza în cadrul contractului de fiducie, iar dacă nu s-a făcut publicitatea necesară, se va considera că fiduciarul a acţionat în nume propriu. Este recomandabil ca terţii ce contractează cu fiduciarul să cunoască a priori regimul juridic al bunurilor şi calitatea fiduciarului (dacă acest lucru nu a fost interzis prin contractul de fiducie de către constituitor sau beneficiar).

Noţiunea de fiducie este nou introdusă în Codul civil. Mecanismul său se circumscrie transferului temporar al unor drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau unui ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, transfer ce urmăreşte un scop determinat. Acest transfer este temporar, bunurile ieşind din patrimoniul constituitorului şi intrând în patrimoniul fiduciarului ca o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniul fiduciarului.

Art. 31 din NCC defineşte masa patrimonială fiduciară ca fiind patrimoniu de

Citește mai mult

afectaţiune, iar art. 32 NCC precizează că se pot face transferuri de drepturi şi obligaţii dintr-o masă patrimonială în alta, fără a constitui înstrăinări. Convenţia de constituire a fiduciei se încheie între constituitor şi fiduciar, care transmite cu titlu fiduciar drepturile sale mai sus menţionate, transmitere făcută în interesul unui terţ beneficiar, al constituitorului sau chiar al fiduciarului însuşi. Raportul juridic este aşadar contractual pentru constituitor şi fiduciar, terţul beneficiar nefiind, în principiu, parte în acest contract.

În mod tradiţional, se disting simultan două varietăţi principale de utilizare a fiduciei: fiducia-garanţie şi fiducia-gestiune.

Fiducia-garanţie se explică prin dorinţa constituitorului de a da o garanţie suficientă prin transferul dreptului de proprietate în scop de a garanta plata datoriei la care este obligat.

Fiducia-gestiune se circumscrie preocupării constituitorului de a-i fi administrate bunurile în mod eficace în interesul unui terţ sau al lui însuşi.