Art. 803 Noul cod civil Obligaţia de diligenţă, onestitate şi loialitate Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar Regimul juridic al administrării
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Regimul juridic al administrării
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
Regimul juridic al administrării
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
Art. 803
Obligaţia de diligenţă, onestitate şi loialitate
(1) Administratorul trebuie să acţioneze cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2) Administratorul trebuie, totodată, să acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizării optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmărit.
| ← Art. 802 Noul cod civil Limitele răspunderii administratorului... | Art. 804 Noul cod civil Evitarea conflictului de interese... → |
|---|
1. Sunt vinovaţi de fraudă şi abuz de încredere administratorii unui complex imobiliar care, prin diferite manevre, au deturnat fondurile în detrimentul dezvoltatorului şi al coproprietarilor care le încredinţaseră gestiunea acestuia (Villas del Atlantico s.a. c. Services de consultation touristique DC inc., C.S., 10.08.2007, 2007 QCCS 4356, SOQUIJ AZ- 50450549, B.E. 2007BE-1036, 2007 R.L. 513, în J.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1564).
2. Atunci când o gestiune anterioară a bunurilor a menţinut valoarea patrimoniului, în absenţa unor probe pertinente care să dovedească faptul că a
Citește mai mult
existat o gestiune frauduloasă, neglijentă sau de rea-credinţă, nu se poate reţine că aceasta nu ar fi fost corespunzător/fidel executată (M.D. c. Ma.V., C.S., 17.05.2005, 2005, CanLII 17419, QSCS, ccq.lexum.org).3. în lipsa unor criterii legale care trebuie avute în vedere atunci când se solicită măsura extremă a înlocuirii lichidatorului testamentar, instanţa va ţine seama de unele motive grave, aşa cum au fost acestea consacrate de jurisprudenţă, cum ar fi: deturnarea de fonduri, conflictul sever de interese, absenţa loialităţii şi a diligenţei şi urmărirea de către lichidatorul testamentar a unor interese personale în opoziţie cu cele ale moştenitorilor. Lichidatorul are mandatul de a executa voinţa defunctului exprimată în testament, având obligaţia de a lua toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a atinge acest scop, aşa încât trebuie să acţioneze cu prudenţă, diligenţă, onestitate şi loialitate, după cum prevăd art. 802 şi art. 1309 CCQ. Simplul fapt că moştenitorii nu doresc lichidarea succesiunii în acelaşi mod ca şi lichidatorul testamentar nu îi plasează în mod neapărat într-o poziţie de conflict de interese. Este necesar să existe o neglijenţă gravă sau o nerespectare serioasă a propriilor obligaţii, pentru a se putea ajunge la destituirea şi, implicit, înlocuirea lichidatorului testamentar [Belanger c. Michaud (Succession de), C.S., 14.11.2002, CanLII 18388, QCCS, ccq.lexum.org).
4. Nu trebuie confundată obligaţia contractuală de loialitate cu obligaţia de loialitate ataşată exercitării unei puteri, ca aceea a administratorului fiduciar. Obligaţia de loialitate care incumbă fiduciarului, spre deosebire de obligaţia contractuală de loialitate, nu îşi găseşte originea în încrederea unei alte părţi a fiduciei. în mod cert, fiduciarul are obligaţia de a acţiona în interesul
suprem al beneficiarului, însă obligaţia sa de loialitate se apreciază independent de încrederea pe care acesta din urmă i-o arată. Obligaţia de loialitate ataşată exercitării unei puteri şi care presupune o putere asupra unei alte persoane sau a bunurilor acesteia face parte integrantă din prerogativele conferite celui care o exercită, pentru că aceste prerogative trebuie, prin definiţie, exercitate în interesul altuia. Obligaţia de loialitate impune pentru administrator să acţioneze pentru realizarea obiectivului pentru care i s-au conferit puterile. încrederea este în mod evident un element esenţial al administrării bunurilor, care stă la baza alegerii administratorului. Ea însă nu aduce decât o justificare complementară a obligaţiei de loialitate şi nu are nicio utilitate în aprecierea intensităţii acesteia (Brassard c. Brassard, C.A., 06.05.2009, CanLII 898, QCCS, ccq. Iexum.org).
► art. 804-812, art. 835 NCC;
► art. 1309 CCQ.
1. Legiuitorul impune administratorului să acţioneze cu diligenţă unui bonus pater familias în îndeplinirea tuturor actelor juridice sau a actelor materiale întreprinse în calitatea sa, cu atât mai mult cu cât art. 793 NCC impune regula caracterului oneros al administrării. Totuşi, art. 812 NCC permite o atenuare a răspunderii administratorului în măsura în care administrarea a avut un caracter gratuit sau dacă circumstanţele în care acesta şi-a asumat administrarea impun o atenuare a răspunderii.
2. Reglementarea este similară
Citește mai mult
cu cea a mandatului. Sub imperiul Codului civil de la 1864, diligenţă mandatarului era apreciată mai puţin riguros dacă mandatul era cu titlul gratuit, aşa cum rezulta din art. 1540. în acest caz, culpa era apreciată în concret, culpa levis în concreto, mandatarul fiind răspunzător în limita diligenţelor pe care le făcea în administrarea propriului patrimoniu. Dacă însă mandatul era cu titlu oneros, mandatarul era ţinut să răspundă ca un bonus pater familias, respectiv pentru culpa levis în abstracto, culpa sa urmând a fi apreciată raportat la omul prudent şi diligent. Această distincţie este menţinută şi reglementată explicit şi în art. 2018 NCC, care prevede că, dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul trebuie să execute mandatul cu diligenţă unui bun proprietar, iar dacă este cu titlu gratuit, cu diligenţă pe care o manifestă în propriile afaceri. Mandatarul însă, la fel ca şi administratorul bunului altuia, nu este ţinut să răspundă pentru pieirea fortuită a bunului.3. îndeplinirea cu loialitate şi cu onestitate a obligaţiilor de administrator este o obligaţie intrinsecă administrării şi faptul că este prevăzută expres impune acestuia o conduită în care să manifeste bună-credinţă, sinceritate, fidelitate, devotament pe tot parcursul îndeplinirii însărcinărilor sale. în materia contractului de mandat, aceste obligaţii nu sunt prevăzute expres, însă se subînţeleg din caracterul intuitu personae al mandatului. în dreptul nostru, obligaţia de loialitate şi fidelitate se putea întâlni până acum în materia raporturilor de muncă sau chiar ca o obligaţie a administratorului unei societăţi comerciale şi impunea o conduită fidelă şi plină de devotament celor în sarcina cărora era stipulată, interzicând indirect orice manifestare care să contravină intereselor celui în favoarea căruia era stipulată această obligaţie.
4. Administratorul trebuie să acţioneze cu prudenţă şi cu diligenţă, obligaţie care nu se raportează la exercitarea unui drept al cărui titular este administratorul, ci la exercitarea unei puteri ce i-a fost conferită în virtutea calităţii sale de administrator. Aprecierea în concret a conduitei la care este obligat administratorul presupune ca acesta să acţioneze ca un administrator profesionist sau ca unul care are expertiza acestuia. Obligaţia de a face dovada abilităţilor sale rezultă, printre altele, din faptul că administratorul bunului altuia trebuie să uzeze efectiv de drepturile care îi sunt conferite, spre deosebire de titularul dreptului subiectiv, care îşi poate neglija propriul drept. Un asemenea comportament pasiv este însă de neconceput pentru administrator, care are obligaţia de a acţiona în interesul altuia, finalitatea gestiunii presupunând anumite acţiuni ce trebuie întreprinse (M. Cantin Cumyn, loc. cit., p. 20-22).
5. Obligaţia de loialitate este de esenţa administrării pentru altul şi constă în respectarea scopului în vederea căruia puterile i-au fost conferite administratorului. Această obligaţie interzice administratorului să îşi exercite atribuţiile în interes propriu, îl obligă să denunţe orice conflict de interese, să se abţină să devină parte într-un contract ce vizează bunurile pe care le administrează, de asemenea, îi este interzis a obţine direct sau indirect vreun avantaj personal din administrare, în afara remuneraţiei la care are dreptul. De asemenea, obligaţiile administratorului de a menţine pe toată perioada administrării o departajare suficientă între bunurile proprii şi cele administrate, de a face rapoarte periodice sunt în egală măsură modalităţi de îndeplinire a obligaţiei sale de loialitate, ca o finalitate a puterilor ce îi sunt conferite (M. Cantin Cumyn, loc. cit., p. 20-22).