Art. 948 Noul cod civil Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă Efectele posesiei
| Comentarii |
|
Efectele posesiei
SECŢIUNEA a 5-a
Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
Art. 948
Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat
(1) Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora.
(3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, bună-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare.
(4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Bună-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5) Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.
| ← Art. 947 Noul cod civil Alte dispoziţii aplicabile Ocupaţiunea... | Art. 949 Noul cod civil Acţiunile posesorii Acţiunile posesorii → |
|---|
1. Atât timp cât posesorul este de bună-credinţă, nu poate fi obligat să restituie fructele. Restituirea devine obligatorie din momentul în care buna lui credinţă a încetat, adică de când a cunoscut viciul titlului pe baza căruia posedă. Astfel, de exemplu, buna-credinţă încetează de la data la care s-a introdus împotriva posesorului acţiune în revendicare. împrejurarea că anterior ocupării bunului proprietarul nu obţinea fructe nu îl dispensează pe posesor de obligaţia de restituire, deoarece legea nu condiţionează dreptul proprietarului asupra fructelor de faptul de a fi
Citește mai mult
valorificat anterior bunul respectiv (art. 483-485 C. civ. (1864]) (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1422/1970, în I.G. Mihuţâ, Repertoriu 1969-1975, p. 105).2. în concepţia Codului civil (din 1864), fructele se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune (art. 488). Prin excepţie, posesorul câştigă proprietatea fructelor sub condiţia de a fi de bună-credinţă, adică de „a poseda ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute" (art. 486). Buna-credinţă trebuie să existe în momentul fiecărei perceperi a fructelor. Ea încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său, acesta pierzând dreptul de proprietate asupra fructelor percepute ulterior. Intentarea unei acţiuni în justiţie face ca buna-credinţă a posesorului să înceteze (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 212/1999, în C.P.J.C. 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 131).
3. în cazul în care convenţia privitoare la transmiterea proprietăţii unui bun este lovită de nulitate, pronunţarea nulităţii nu produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte reţinerea fructelor de către cumpărător. Situaţia este similară, cu privire la fructe, şi în ipoteza în care operează rezoluţiunea convenţiei (Trib. Suprem, $. civ., dec. nr. 1323/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 54).
4. Pentru dobândirea fructelor este suficient ca posesorul să fi avut numai credinţa în existenţa titlului de proprietate, chiar dacă acest titlu nu a existat în realitate, deoarece, în această materie, justul titlu este numai un element al bunei-credinţe, şi nu o condiţie de sine stătătoare, ca în cazul uzucapiunii de scurtă durată (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1328/1961, în I.G. Mihuţâ, Repertoriu 1969-1975, p. 174).
5. Formularea legii este foarte clară şi nu lasă nicio îndoială asupra obligaţiei posesorului unui imobil de a restitui veritabilului proprietar - care a câştigat în acţiunea sa în revendicare - fructele civile produse de bunul imobil revendicat. Singura cauză de exonerare este dată de situaţia posesorului de bună-credinţă, care a stăpânit bunul pe temeiul unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu le-a cunoscut (C.E.D.O., Weissman ş.a. c. României, 24 mai 2006, apud V. Terzea, Noul Cod civil adnotat, p. 856).
► „Art. 485. Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică (C. civ. 486, 487, 494, 522, 523, 525, 994 şi urm., 1090, 1846 şi urm., 1898, 1909)”;
► „Art. 486. Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute (C. civ. 485, 487, 494, 995, 997,1854 şi urm., 1858, 1890, 1894, 1898)";
► „Art. 487. El încetează de a fi cu
Citește mai mult
bună-credinţă din momentul când aceste viciuri îi sunt cunoscute (C. civ. 486, 994)”.Legislaţie conexă:
► art. 550, art. 938 NCC;
► art. 549, art. 550 C. civ. fr.
1. Poate fi luat în considerare nu numai un titlu provenit de la un neproprietar, dar şi un titlu nul absolut ori relativ, pentru vicii de fond ori de formă, afară dacă nulitatea absolută a actului nu se întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme privind ordinea publică. Este suficient ca acest titlu să fi stat la baza convingerii subiective a posesorului că dobândirea a fost valabilă. La fel, dacă a operat rezoluţiunea ori rezilierea contractului (C. Bîrsan nr. 286, p. 253).
2. Prevederea art. 485 C. civ. [1864] este inaplicabilă atunci când cineva posedă cu bună-credinţă un bun frugifer care este obiect al dreptului de proprietate publică. Posesia de bună-credinţă nu poate paraliza acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică, ce este absolut imprescriptibilă (L. Pop p. 204).
3. Dobândirea în temeiul posesiei de bunâ-credinţâ priveşte numai fructele, nu şi productele. Acestea din urmă se cuvin întotdeauna proprietarului, chiar dacă posesorul lucrului a fost de bună-credinţă, pentru că ele afectează substanţa bunului din care derivă. Atunci când se pune în discuţie dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă al lucrului, distincţia dintre fructele naturale, industriale şi cele civile nu mai are niciun efect; toate aceste fructe se dobândesc pe mâsurâ ce ou fost percepute (C. Bîrsan nr. 288, p. 254-255).
4. Atunci când posesorul nu este şi proprietarul bunului şi trebuie în final să restituie lucrul, de exemplu, în cazul admiterii acţiunii în revendicare promovate de adevăratul proprietar, în mod normal ar trebui să restituie în egală măsură şi fructele naturale sau civile produse de bunul respectiv, [deoarece] fructele aparţin proprietarului; or, el nu este proprietar. Această consecinţă logică nu ar putea fi aplicată fără a produce uneori grave nedreptăţi. A obliga posesorul la restituirea fructelor înseamnă a-l expune la o sarcină deseori împovărătoare atunci când ele au fost deja consumate. Fructele au în mod natural vocaţia de a fi consumate şi afectate nevoilor cotidiene. Un adagiu descrie sugestiv situaţia posesorului: lautius vixit non est locupletior (a trăi mai fastuos nu înseamnă a deveni mai bogat). Dar această „amnistie în privinţa fructelor" nu este acordată decât posesorului de bună-credinţă (Ph. Malaurie, L. Aynes nr. 516, p. 155).
5. Pentru a se admite eroarea de drept ca suport pentru buna-credinţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii minimale: caracterul determinant al erorii (în sensul că falsa reprezentare asupra unui text dintr-un act normativ trebuie să exercite o influenţă decisivă asupra consimţământului sau asupra voinţei exteriorizate, prin comportamentul celui în cauză, în raport de exigenţele normei) şi caracterul scuzabil al erorii (care presupune situarea erorii în afara oricărei culpe aparţinând aceluia care invocă eroarea) (I. Deleanu, Cunoaşterea legii şi eroarea de drept, în Dreptul nr. 7/2004, p. 57, apud V. Terzea, Noul Cod civil adnotat, p. 856-857).