Art. 949 Noul cod civil Acţiunile posesorii Acţiunile posesorii
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Acţiunile posesorii
Acţiunile posesorii
Art. 949
Acţiunile posesorii
(1) Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2) Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar.
| ← Art. 948 Noul cod civil Condiţiile dobândirii fructelor... | Art. 950 Noul cod civil Persoanele împotriva cărora se pot... → |
|---|
1. Posibilitatea utilizării acţiunii posesorii este legată de îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii prevăzute de art. 674 alin. (1) CPC: 1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. reclamantul să facă dovada că înainte de această dată a posedat bunul cel puţin un an; 3. posesiunea întruneşte condiţiile cerute de art. 1846 şi art. 1847 C. civ. (1864). Acţiunea posesorie poate fi promovată şi de cel care deţine bunul în interesul său propriu în temeiul unui contract încheiat cu posesorul. în cazul detentorului precar, acesta va fi ţinut să dovedească atât
Citește mai mult
îndeplinirea primelor două condiţii prevăzute prin art. 674 CPC, cât şi titlul în baza căruia deţine bunul (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1952/1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie 1990-1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 253-256).2. Dreptul de a valorifica acţiunea posesorie poate fi valorificat de reclamant în condiţiile art. 674 CPC, chiar dacă pârâtul susţine că a ocupat legal terenul în litigiu, fiindu-i atribuit de organele locale competente. A nu recunoaşte reclamantului dreptul la acţiune posesorie într-o atare situaţie ar însemna a-l supune samavolniciei în ceea ce priveşte posesia bunului şi a-i răpi posibilitatea de a vedea restabilită situaţia de fapt a posesiei anterioare pe calea sumară prevăzută de lege şi fără a pune în discuţie dreptul de proprietate. în cazul în care pârâtul invocă un drept de proprietate asupra bunului, el, şi nu reclamantul, trebuie să introducă o acţiune în revendicare în cadrul căreia să se soluţioneze litigiul sub acest aspect (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 671/1970, în C.D. 1970, p. 80).
3. Admiterea acţiunii posesorii este condiţionată de întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 674 CPC. Un coproprietar în indiviziune, care nu a posedat exclusiv şi cu titlu de proprietar, nu poate promova o acţiune posesorie. Singura cale de rezolvare a neînţelegerilor dintre coproprietari cu privire la posesia bunului indiviz este sistarea stării de indiviziune (Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 866/1978, în R.R.D. nr. 12/1978, p. 57).
4. Moştenitorul nu poate să exercite împotriva altui comoştenitor acţiunea posesorie cu privire la un bun aflat în stare de indiviziune, deoarece posesia pe care o exercită nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. [1864], ea fiind exercitată atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi comoştenitori (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 327/1977, în I.G. Mihuţă, Repertoriu 1969-1975, nr. 97, p. 106). Acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii aflaţi în stare de indiviziune, atunci când un moştenitor stăpâneşte exclusiv o parte din averea succesorală şi este tulburat în posesiunea sa de un comoştenitor (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1591/1957, în I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu 1952-1969, p. 150, nr. 118). Comoştenitorii sunt presupuşi că posedă unii pentru alţii cu titlu precar între ei şi deci nu întrunesc unii faţă de alţii cerinţele art. 1846 şi art. 1847 C. civ. [1864] cu privire la exerciţiul acţiunii posesorii, şi anume a posesiei exclusive cu titlu de proprietar, aceasta însă numai atunci când stăpânesc în devălmăşie şi cu titlu de comoştenitori. Când însă unul singur dintre comoştenitori stăpâneşte cu titlu de proprietar un bun succesoral în mod separat, exclusiv, public şi paşnic, el are exerciţiul acţiunii posesorii chiar faţă de ceilalţi comoştenitori cu care se află în indiviziune (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 524/1954, în I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu 1952-1969, nr. 117, p. 149-150).
5. Posesia, ca prezumţie de proprietate, dă dreptul posesorului la acţiune împotriva tulburătorului. Această acţiune poate fi folosită chiar şi împotriva proprietarului, dacă sunt îndeplinite condiţiile specifice, şi anume fără a se face deosebire între tulburarea de fapt şi cea de drept. Astfel, pentru posesor, este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a obţinut o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu cu o altă persoană, chiar dacă aducerea la îndeplinire a acelei hotărâri s-a făcut prin intermediul executorului judecătoresc. Obligaţia de predare ce rezultă dintr-o atare hotărâre priveşte numai părţile din proces, faţă de care posesorul este un terţ. Prin urmare, hotărârea nefiindu-i opozabilă, posesorul poate să acţioneze, potrivit interesului său, fie pe calea petitorie a acţiunii în revendicare, fie pe aceea a contestaţiei la executare. Dacă nu a fost prezent la executare, posesorul poate să se plângă împotriva tulburătorului pe calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesie, ci doar faptul tulburării în sine (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în I.G. Mihuţă, Repertoriu 1969-1975, nr. 96, p. 105).
6. în cazul în care servitutea de trecere se bazează pe un titlu, fie chiar titlu legal în temeiul art. 616 C. civ. [1864], iar nu pe bunăvoinţa proprietarului fondului aservit, acţiunea posesorie este admisibilă, deoarece prin exercitarea ei se tinde la respectarea conţinutului titlului pe baza căruia servitutea a fost constituită (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 307/1972, în I.G. Mihuţâ, Repertoriu 1969-1975, p. 106).
7. întrucât servitutea de trecere constituie o servitute neaparentă, care nu se poate stabili decât prin titlu şi nu poate fi dobândită prin uzucapiune, pentru apărarea folosinţei nu poate fi promovată o acţiune posesorie decât dacă existenţa dreptului se dovedeşte prin titlu (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1143/1969, în I.G. Mihuţâ, Al. Lesviodox, Repertoriu 1952-1969, p. 106, nr. 98).
8. Instanţele, în îndeplinirea obligaţiei de stabilire a adevărului, trebuie să ceară părţilor să facă probe, fiind necesar să se verifice dacă şi până când au deţinut reclamanţii terenul, în ce condiţii au exercitat posesia (existenţa unei convenţii între proprietar şi posesor determinând precaritatea posesiei), precum şi limitele suprafeţei asupra căreia s-a întins posesia acestora (C.S.J., s. civ., dec. nr. 2010/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 256).
9. Acţiunea posesorie tinde la apărarea posesiei exercitate asupra unui bun imobil, deci a unei situaţii juridice de fapt, fără să intereseze dacă posesorul este titularul dreptului de proprietate. Avantajul unei asemenea acţiuni constă în faptul că reclamantul nu trebuie să facă dovada dreptului de proprietate (probatio diabolica), ci este suficientă dovada că a exercitat o posesie utilă cel puţin un an înainte de tulburare. Faţă de susţinerile reclamantului că este proprietarul terenului şi de poziţia pârâtei că este de acord să i-I elibereze dacă va face dovada dreptului de proprietate, instanţa trebuie să pună în discuţia părţilor însăşi problema proprietăţii şi, cu acordul părţilor, să soluţioneze litigiul prin cumularea posesoriului cu petitoriul. într-o atare acţiune petitorie, în revendicare, reclamantul are posibilitatea să îşi reconstituie dreptul de proprietate cu adeverinţe, titlu de proprietate, proces-verbal de punere în posesie (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1301/1992, în C.P.J.C. 1992, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 229-231).
10. Dacă în principiu pentru restabilirea unui stătu quo posesoriu modificat prin violenţă partea deposedată are la dispoziţie procedura acţiunilor posesorii, de aici nu trebuie trasă concluzia inadmisibilităţii în cazuri urgente a procedurii ordonanţei preşedinţiale. Dimpotrivă, pentru menţinerea cuiva în posesiunea tulburată prin violenţă de o terţă persoană, urgenţa justifică admisibilitatea acestei proceduri. în cazul acesta, spre deosebire de reintegrare, unde trebuie să dovedească posesiunea de cel puţin un an, reclamantul trebuie să dovedească numai că a avut o posesiune susţinută în aparenţa unui drept care o justifică, indiferent de durata ei anterioară (Cos. III, dec. nr. 163/1936, înJur. gen. 1936, sp. 381; Trib. Roman. sent. civ. nr. 193/1938, înJur. gen. 1942, sp. 167; Trib. Argeş, sent. nr. 25/1941, în Jur. gen., sp. 20, cu o nota de M. Popovici; Cos. III, dec. nr. 1122/1929, în Jur. gen. 1938, p. 918, apud C. Crişu nr. 131, p. 156).
► „Art. 674. (1) Cererile privitoare la posesiune vor fi admise numai dacă: 1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin un an; 3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art. 1846 şi 1847 din Codul civil";
► „Art. 675. Asemenea cereri se pot face şi pentru ocrotirea servituţilor continue şi aparente".
Legislaţie conexă:
► art. 918 alin. (2), art. 950, art. 951 alin. (2), art. 1357, art. 1369 NCC;
► art. 674-676 CPC;
► art. 2278 (fost art. 2282) C. civ. fr.
1. înţelegând
Citește mai mult
prin conţinutul raportului juridic civil totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile lui, apreciem că drepturile generate de stăpânirea în fapt exercitată de posesor se constituie într-un ius possessionis, în alcătuirea căruia intră dreptul de a dobândi proprietatea (sau un alt drept real principal asupra bunului), precum şi dreptul la apărarea posesiei prin acţiunile posesorii (E. Roşioru nr. 86.2., p. 300).2. Legea recunoaşte posesiei efectul de a da posesorului proprietatea însăşi a lucrului, când se prelungeşte câtva timp, prin uzucapiune; or, acest efect important al posesiei ar fi foarte aleatoriu, dacă posesorul nu ar avea mijloacele necesare pentru a-şi apăra posesia şi dacă ar putea fi deposedat fără a putea protesta pe cale de acţiune în justiţie. A nu recunoaşte posesorului dreptul de a exercita acţiuni posesorii ar însemna a face adesea imposibilă uzucapiunea, deci a lua posesorului cu o mână ceea ce i se dă cu alta (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al Bâicoianu voi. I, nr. 1777, p. 595).
3. Acţiunile posesorii au în vedere pierderea şi redobândirea elementului corpus, întrucât titularul acţiunii posesorii păstrează posesia solo animo cât timp nu a trecut termenul de un an de la tulburare sau deposedare. Ca urmare, reclamantul în acţiunea posesorie este persoana care exercită sau a exercitat efectiv, în mod direct, elementul corpus, iar pârâtul este persoana care a tulburat exercitarea acestui element sau şi-a însuşit elementul material al posesiei, respectiv l-a deposedat pe reclamant (V. Stoica voi. I, nr. 89, p. 187).
4. Spre deosebire de exercitarea acţiunii în revendicare, exercitarea acţiunilor posesorii nu constituie un act de dispoziţie juridică. De aceea, acţiunile posesorii pot fi exercitate în numele minorilor şi incapabililor de persoanele abilitate de lege, fără restricţiile prevăzute pentru actele de dispoziţie juridică. în funcţie de natura sa, actul de exercitare a acţiunilor posesorii este unul de conservare (V. Stoica voi. I, nr. 92, p. 193).
5. Acţiunile posesorii apără posesia; ele se deosebesc de acţiunile petitorii, care apără direct drepturile reale. Ambele feluri de acţiuni sunt reale, fiindcă ambele au drept scop apărarea unor drepturi reale. însă, pe când acţiunile petitorii pun în joc existenţa a însuşi dreptului real şi nu reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, acţiunile posesorii lasă de o parte chestiunea existenţei dreptului real şi se referă exclusiv la faptul posesiei, mărginindu-se a apăra pe posesor împotriva atingerilor aduse posesiei şi a-l menţine în posesie, măcar în mod provizoriu. Acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie nu au deci acelaşi scop imediat; una caută să stabilească existenţa dreptului real, şi este exercitată de cel ce vrea să dovedească că este proprietar (acţiune în revendicare), uzufructuar (acţiune confesorie) sau în genere titularul unui drept real oarecare; cealaltă, nu discută existenţa dreptului, care poate să se afle sau să nu se afle în spatele posesiei, şi este exercitată de posesor numai pentru a rămâne sau a reintra în posesie, cel puţin după ce adversarul face dovada că posesorul posedă fără drept (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al Bâicoianu voi. I, nr. 1778, p. 595).
6. Dacă autorul tulburării posesiei ar introduce o cerere reconvenţională cu caracter petitoriu, instanţa este datoare să disjungă această cerere şi să dispună suspendarea ei până la soluţionarea acţiunii posesorii. Tot astfel, chiar dacă autorul tulburării posesiei ar introduce o acţiune separată cu caracter petitoriu, instanţa este datoare să dispună suspendarea judecăţii acesteia până la soluţionarea acţiunii posesorii. Mai mult, această soluţie trebuie să fie aplicată şi în cazul în care autorul tulburării posesiei a introdus primul acţiunea cu caracter petitoriu, iar victima tulburării posesiei a formulat ulterior o acţiune posesorie, întrucât acţiunea posesorie se judecă întotdeauna cu prioritate faţă de acţiunea petitorie (V. Stoica voi. I, nr. 90, p. 188).
7. Judecarea acţiunilor posesorii, deşi se caracterizează printr-o procedură mai rapidă, mai simplificată şi mai energică, reprezintă totuşi dreptul comun în materie posesorală. De aceea, dacă faptul posesiunii poate fi apărat pe calea acţiunilor de drept comun prevăzute de art. 674 CPC, în caz de urgenţă se poate recurge la o procedură mai rapidă şi mai eficace prevăzută de dispoziţiile art. 581 CPC, care este ordonanţa preşedinţială. De exemplu, posesorul unui imobil este alungat în timpul iernii din imobil prin violenţă şi ameninţare de către un terţ. Posesorul neavând altă locuinţă, se vede expus pericolului de a se îmbolnăvi. Actul samavolnic comis de terţul care a ocupat imobilul se impune a fi reprimat cât mai rapid cu putinţă. O asemenea măsură poate şi trebuie să fie luată pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale, singura care permite, chiar fără încunoştinţarea părţii adverse, să se ordone cu maximum de urgenţă restabilirea situaţiei de fapt anterioare săvârşirii abuzului şi să se pună în executare hotărârea. Această promptitudine nu este posibilă în acţiunile posesorii, în cadrul cărora citarea părţilor este obligatorie (C. Crişu, Ordonanţa preşedinţialâ, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997, nr. 131, p. 157-158).
8. Posesia poate fi apărată pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acestei proceduri, în special condiţiile urgenţei şi neprejudecării fondului. Aceasta nu presupune o combinare a celor două proceduri, ci posibilitatea ca, în caz de tulburare a posesiei, să se poată înlătura această tulburare pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale. Cu alte cuvinte, judecătorul învestit cu soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială poate, în limitele competenţei sale, să ia anumite măsuri conservatorii în materie posesorie. Judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială nu poate
antama fondul; astfel, nu se poate pronunţa asupra calităţii posesiei reclamantului şi nici nu se poate pronunţa asupra duratei acesteia, având doar posibilitatea de a lua măsuri proprii, de natură a face să înceteze tulburarea, dacă condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale sunt îndeplinite. Totuşi, posibilitatea formulării unei cereri de ordonanţă preşedinţială, în caz de tulburare de drept, este destul de greu de conceput, întrucât în acest caz s-ar încălca una dintre condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, respectiv neprejudecarea fondului. în caz de tulburare de fapt, persoana tulburată în posesia sa se poate adresa instanţei, pe calea ordonanţei preşedinţiale, urmând ca judecătorul să îl oblige pe pârât la încetarea actelor abuzive. Admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale este evidentă în situaţia în care reclamantul ce a fost tulburat în posesia sa printr-un act material solicită luarea unor măsuri conservatorii. Problema admisibilităţii se pune în situaţia în care reclamantul solicită judecătorului o măsură ce antamează fondul, cum ar fi repunerea în situaţia anterioară, căci prin această măsură reclamantul redobândeşte liniştita sa posesie ca şi cum ar fi exercitat o acţiune posesorie. Totuşi, în cazul în care tulburarea de fapt s-a produs prin violenţă, judecătorul va putea, pe cale de ordonanţă, să dispună restabilirea în situaţia anterioară (V. Terzea, Noul Cod civil adnotat, p. 859).
9. în rezolvarea acţiunii posesorii, judecătorul poate consulta titlurile prezentate de părţi, dar numai în măsura în care această consultare este necesară pentru soluţionarea acestei acţiuni. Prin titluri nu trebuie înţelese numai înscrisurile care dovedesc convenţiile dintre părţi, ci şi alte înscrisuri, cum ar fi planurile cadastrale, hotărârile judecătoreşti etc. Posibilitatea judecătorului de a consulta titlurile nu este de natură a împiedica soluţionarea litigiului ulterior pe cale petitorie, ci este de natură a forma convingerea asupra posesiei, mai precis asupra caracterului şi naturii posesiei, originii, întinderii şi duratei acesteia. în situaţia în care elementele posesiei sunt suficient de caracterizate prin ele însele, consultarea înscrisurilor de către judecătorul învestit cu soluţionarea litigiului posesoriu este facultativă. Consultarea titlurilor invocate de către părţi va fi obligatorie în următoarele situaţii: atunci când judecătorul posesoriului este sesizat să consulte o hotărâre judecătorească ce a intervenit anterior între părţi în materie petitorie, cu privire la acelaşi bun; în cazul în care acţiunea posesorie are ca obiect protejarea juridică a posesiei unei servituţi necontinue şi/sau neaparente, situaţie în care trebuie dovedit un titlu legal sau convenţional (în această ipoteză, este necesar ca posesia servituţii să corespundă întru totul enunţurilor din cuprinsul înscrisului constatator al servituţii); în cazul în care se invocă de către reclamant joncţiunea posesiei sale cu cea a autorului; în cazul coposesiei; în cazul în care se invocă faptul că bunul asupra căruia se exercită posesia aparţine domeniului public etc. Dreptul judecătorului de a consulta titlurile îl implică pe acela de a le discuta şi a le interpreta în ceea ce priveşte posesia. Această posibilitate nu înseamnă că judecătorul realizează un cumul al posesoriului cu petitoriul (V. Terzea, Noul Cod civil adnotat, p. 865).