Art. 957 Noul cod civil Capacitatea de a moşteni Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni

1. Moştenirea prin retransmitere are aplicare ori de câte ori persoana care o invocă dovedeşte capacitatea succesorală, în sensul art. 654 C. civ. 1864, a autorului său, în momentul deschiderii primei moşteniri, precum şi propriile drepturi succesorale asupra moştenirii acestuia din urmă. în speţă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, moartea proprietarului tabular al imobilului solicitat a avut loc la 26 octombrie 1978, iar moartea fiului acestuia în iunie 1992. în consecinţă, s-a apreciat că soţia supravieţuitoare a fiului, moştenitoarea legală a acestuia, are beneficiul retransmiterii

Citește mai mult

părţii din moştenirea socrului său. Sub raportul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, s-a constatat că aceasta beneficiază şi de prevederile Legii nr. 10/2001, fiind de necontestat că din patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5647/2004, www.scj.ro).

2. Potrivit art. 654 alin. (1) C. civ. 1864, pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Reclamantele aveau 5 şi respectiv 7 ani la data deschiderii succesiunii pretinsului lor unchi. Tatăl acestor reclamante era în viaţă la acea dată, astfel cum rezultă din copia certificatului său de deces. Aserţiunile cuprinse în declaraţiile extrajudiciare şi în copia certificatului de moştenitor, conform cărora reclamanţii ar fi acceptat tacit succesiunea, în timp ce tatăl lor ar fi străin de succesiune prin neacceptare în termen, sunt contrare oricărei logici, contravenind celor mai elementare reguli de drept succesoral. Astfel, conform art. 660 C. civ. 1864, proximitatea rudeniei se stabileşte prin numărul generaţiilor.

fiecare generaţie numără un grad, iar în interiorul clasei a ll-a de moştenitori legali principiul proximităţii impune concluzia că fraţii şi surorile defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţii de frate. Pe de altă parte, potrivit art. 687 C. civ. 1864 (astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 185/1949), minorii şi interzişii nu pot face valabilă acceptarea unei moşteniri decât conform dispoziţiilor titlului de la minoritate şi tutelă. Or, în speţă, reclamantele erau minore la data deschiderii succesiunii şi nu s-a făcut dovada respectării acestor formalităţi impuse de lege. Pe de altă parte, cuprinsul copiei depuse la dosar a certificatului de moştenitor eliberat la peste trei ani de la declanşarea procesului contravine chiar afirmaţiilor pe care reclamanţii le-au făcut prin acţiune, şi anume că cei doi unchi au fost moşteniţi de tatăl lor, pe care ei însuşi l-au succedat. Reclamanţii nu au reuşit să probeze cu înscrisurile depuse la dosar la introducerea acţiunii legătura lor de rudenie cu foştii proprietari ai bunurilor revendicate, ceea ce a determinat invocarea de către partea adversă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Ulterior ridicării acestei excepţii, reclamanţii au depus la dosar o copie simplă a unui înscris autentic, care atestă nişte împrejurări bazate doar pe declaraţiile părţilor (reclamanţii din proces). Un atare act, întocmit după ce un terţ contestase calitatea procesuală activă într-un proces pe rol, iese din sfera procedurii amiabile, necontencioase. De aceea, dacă terţii (în speţă, pârâta şi intervenienţii) pretind că actul a fost întocmit în vederea fraudării intereselor lor, ei nu trebuie să se înscrie în fals, deoarece nu contestă constatările personale ale agentului instrumentator, ci fondul (conţinutul) actului. în consecinţă, terţii pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă. în speţă, dovada contrară s-a făcut prin ansamblul probelor administrate (copii ale actelor de stare civilă, ale proceselor-verbale de carte funciară, răspunsuri la interogatoriu) [C.S.J., s. civ., dec. nr. 329/2003, nepublicatâ).

3. Nu se poate susţine că reclamanta nu este fiica defunctului şi deci nu este succesoarea acestuia, pe motivul că mama reclamantei a trăit despărţită în fapt de tatăl acesteia în timpul concepţiei şi pentru că în actul de naştere a fost declarată de bunica sa ca fiind născută din tată necunoscut, atât timp cât paternitatea nu a fost tăgăduită de către tată în condiţiile şi termenul stabilit de lege (Trib. Argeş, dec. nr. 881/1958, cu notă de A. Popescu, în L.P. nr. 7/1959. p. 118).

4. Stabilirea calităţii de comorienţi se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, în cazul când mai multe persoane au murit în acelaşi timp, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit celeilalte, se socoteşte că au murit deodată, în baza probelor administrate de instanţă. în speţă, deşi soţii au decedat la aceeaşi dată, ca urmare a accidentului suferit, locul decesului - astfel cum rezultă din certificatele de deces şi fişa de observaţie medicală - este diferit, putându-se astfel stabili că soţia a supravieţuit soţului (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1106/2002, în P.J.civ. 2001-2002, p. 302).

1. Calitatea persoanei de a exista în momentul deschiderii moştenirii trebuie raportată şi la dobândirea, tot prin naştere, a „personalităţii", respectiv a capacităţii civile recunoscute tuturor persoanelor, aşa cum arăta art. 4 din Decretul nr. 31/1954 [art. 28 alin. (1) NCC, n.n.). La rândul său, personalitatea se exprimă sub forma capacităţii depline cu care persoana este înzestrată din naştere; conform art. 7 din Decretul nr. 31/1954 [art. 35 NCC, n.n.), aceasta este „capacitatea de folosinţă care începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia" (R. Petrescu, Drept

Citește mai mult

succesoral, p. 22).

2. Orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii are capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea. Noţiunea de „capacitate succesorală" se referă la existenţa în viaţă la momentul deschiderii succesiunii a persoanei chemate la moştenirea celui decedat, fiind socotită diferit de capacitatea de folosinţă şi de capacitatea de exerciţiu a persoanei. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, în timp ce capacitatea succesorală este o aptitudine de a dobândi drepturi şi obligaţii specifice, care se referă la o succesiune (D. Chirică, Succesiuni, 1996, p. 16-18).

3. Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii, persoanele dispărute, persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii, persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii (D. Chirică, Succesiuni, 1996, p. 16-18).

4. Sunt consideraţi astfel că există la data deschiderii succesiunii: copilul conceput dacă se naşte viu (art. 36 NCC); cel dispărut, dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 53 NCC); persoana juridică, de la data actului de înfiinţare, şi fundaţiile testamentare, de la data deschiderii moştenirii (art. 208 NCC), prin excepţie de la regula dobândirii capacităţii de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura necesară ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil, potrivit prevederilor art. 205 alin. (3) NCC (îndrumar notarial, voi. I, p. 327-328).

5. Oricât de puţin supravieţuieşte o persoană unei alte persoane la a cărei moştenire are vocaţie, ea întruneşte condiţia legii de a fi în viaţă la data deschiderii succesiunii şi, drept urmare, are capacitate succesorală (D. Chirică, Succesiuni, 1996, p. 16-18).

6. întrucât, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954 (art. 53 NCC, n.n.]: „cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă", înseamnă că persoanele dispărute au capacitate succesorală. Capacitatea succesorală

15 a persoanelor dispărute subzistă, cel puţin în aparenţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se stabileşte şi data morţii prezumate [art. 18 din Decretul nr. 31/1954 - art. 52 NCC, n.n.J. în raport de această dată urmează a se stabili momentul până la care persoana dispărută a avut capacitate succesorală (D. Chiricâ, Succesiuni, 1996, p. 16-18).

7. Capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte, că acesta (persoana dispărutului) nu mai exista la data morţii celui care lasă moştenirea, fiind, în această situaţie, predecedat lui de cuius, ipoteză în care se apreciază că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală şi deci bunurile ce s-au primit drept moştenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa succesorală (sporind cotele celorlalţi comoştenitori, dacă este cazul) (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 523).

8. Prin persoană în fiinţă se înţelege acea persoană care se află în viaţă la momentul deschiderii succesiunii, categorie în care intră şi copilul conceput, dar nenăscut la momentul deschiderii moştenirii, conform adagiului roman infans conceptus pro nato hobetur quoties de commodis eius agitur (copilul conceput trebuie să fie socotit ca fiind născut ori de câte ori aceasta este în interesul său), cu condiţia să se nască viu.

9. Adagiul roman infans conceptus pro nato hobetur quoties de commodis eius agitur este preluat şi în materia succesiunilor, conform căruia copilul conceput este considerat că există cu condiţia să se nască viu, întrucât acela născut mort este considerat că nu există. Concepţia copilului fiind o problemă de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (D. Chiricâ, Succesiuni, 1996, p. 16-18).

10. Articolul 61 C. fam. [art. 412 alin. (1) NCC, n.n.] conţine o dispoziţie privind dovada concepţiunii, care spune: „timpul cuprins între a treia sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii". Această prezumţie a fost stabilită pentru dovada filiaţiei, dar în lipsa unei dispoziţii privind dovada concepţiunii în materie succesorală, îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul capacităţii succesorale (V. Stoica, Dreptul la moştenire, p. 42).

11. Persoanele asupra cărora există incertitudine cu privire la existenţa lor la data deschiderii succesiunii şi cei ce nu pot succede sunt: comorienţii, absenţii, dispăruţii şi copiii născuţi morţi (/?. Petrescu, Drept succesoral, p. 23).

12. Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii pot dobândi şi ele prin testament, toată sau o parte din moştenirea lăsată de cel despre a cărui moştenire este vorba, în condiţiile legii, de la data dobândirii personalităţii juridice. La fel ca persoanele fizice, şi persoanele juridice au capacitate succesorală de la data înfiinţării lor (V. Stoica, Dreptul la moştenire, p. 43).

13. Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moştenirea, însă exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv prin moştenire testamentară) (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 525).

14. Comorienţii sunt persoane decedate în aceeaşi împrejurare şi în condiţii de natură a nu se putea stabili dacă una a supravieţuit altora. Codecedaţii sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care a supravieţuit celeilalte. Astfel, sfera mai largă a codecedaţilor cuprinde şi categoria (mai restrânsă) a comorienţilor.

Persoanele care au decedat, dar cu privire la care „nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia" (indiferent că sunt „codecedaţi" sau „comorienţi") nu se vor putea moşteni, deoarece, nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă au vocaţie succesorală reciprocă). Soluţia de mai sus a fost consfinţită prin dispoziţiile art. 957 alin. (2) NCC, care nu face distincţie, sub acest aspect, între comorienţi şi codecedaţi. în concluzie, codecedaţii (comorienţii) sunt: două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă; decedate în împrejurări asemănătoare (comorienţi) sau diferite (codecedaţi); în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor (6. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 524-525).

15. Dovada „existenţei" în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi). Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin succesorii săi în drepturi (în această din urmă ipoteză, dobândirea moştenirii are loc prin „retransmitere" (moşteniri succesive), care nu trebuie să fie confundată cu moştenirea în „nume propriu" sau prin „reprezentare"). Dovada vizează atât „existenţa" persoanei în momentul deschiderii moştenirii, cât şi „corelaţia" ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea (6. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 525).

16.0 asemenea dovadă se va face cu actele de stare civilă. Tot astfel, dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau cu hotărârea judecătorească definitivă de declarare a morţii, din care reiese că decesul moştenitorului a survenit ulterior deschiderii succesiunii. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (V. Stoica, Dreptul la moştenire, p. 40).

17. Persoanele interesate pot dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege (G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii, p. 522).

Acest articol reglementează problema capacităţii succesorale.

Alineatul 1 al art. 957 noul Cod Civil reproduce soluţiile legislative existente înainte de 1 octombrie 2011: art. 654 C. civ. completat cu art. 7 alin. 2 şi art. 19 Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, art. 808 alin. 1 C. civ. şi art. 19 alin. 3 OG nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile.

Are deci capacitate de a moşteni orice persoană existentă la data deschiderii succesiunii. în continuarea unui adagiu roman peren (infans conceptus pro iam nato habetur quotiens de eius commodo agitur a fost

Citește mai mult

desprins din textele jurisconsulţilor romani clasici: Paulus, Dig. 1.5.7, Iulian, Dig. 1.5.26, Celsus, Dig. 38.16.7. Pentru detalii, v. Hanga, Adagii juridice latineşti, Lumina lex, Bucureşti, 1998, p. 54; Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 151-152) , se menţine recunoaşterea capacităţii copilului conceput dar nenăscut, prin trimiterea la prevederile art. 36 noul Cod Civil. Cel declarat dispărut are capacitate succesorală până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte (art. 53 noul Cod Civil).

Ne oprim în continuare asupra referirii din teza a doua a alineatului întâi, ce trimite la art. 208 noul Cod Civil.

ART. 208 - Capacitatea de a primi liberalităţi. Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. 3 şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia Fiinţă în mod legal.

Art. 208 noul Cod Civil reia parţial soluţia de validare retroactivă a fundaţiilor testamentare (cuvântul fundaţie este folosit aici în sensul său de liberalitate - act juridic -, nu în cel de persoană morală), stabilită de art. 71 alin. 1 Legea nr. 21/1924 şi preluată de alineatul al treilea al art. 19 din OG nr. 26/2000. Textul pare însă a omite referirea din cele două acte normative anterioare la fundaţiile consimţite inter vivos în favoarea unor persoane juridice înfiinţate abia după decesul dispunătorului.

Trebuie să stăruim puţin asupra acestui articol, deoarece în literatura noastră au apărut comentarii care nu credem că pot fi primite ca atare. Astfel, pe vechiul Cod civil, un autor citează practică franceză în sprijinul admiterii jurisprudenţiale a validităţii unui legat în favoarea unei persoane care are capacitatea de a primi, cu sarcina de a transmite adevăratului beneficiar când acest lucru va fi posibil. Apoi susţine că prin art. 19 alin. 3 din OG nr. 26/2000 s-ar fi consacrat legislativ la noi validare retroactivă a constituirii unei fundaţii testamentare. Pe noul Cod, o autoare afirmă că art. 208 noul Cod Civil ar fi o noutate legislativă, „spre deosebire de vechea reglementare (art. 33 şi 34 din Decretul nr. 31/1954) care recunoştea subiectului colectiv de drept capacitate anticipată de folosinţă, de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura în care erau necesare pentru ca acesta să ia fiinţă în mod valabil". Un al treilea autor, comentând textul, se opreşte numai la latura mai evidentă a primei sale părţi: faptul că o persoană juridică poate primi liberalităţi pentru valabila sa constituire, precum şi pe parcursul existenţei sale, fără a mai preciza cum s-a ajuns aici şi ce semnificaţie are partea a doua a art. 208 noul Cod Civil. Trecem peste faptul că teoria subiectului colectiv de drept aparţine unei poziţii demult abandonate în praful ideologic al vremurilor dinainte de 1989 şi apreciem că problematica legislativă şi jurisprudenţială este sensibil mai bogată decât ne-o redau afirmaţiile examinate.

Noţiunea de persoană morală (juridică), fondată pe teoria ficţiunii, a intrat efectiv în dreptul nostru în acelaşi timp cu preluarea masivă a Codului Napoleon. Urmarea a fost că art. 811 C. civ. (art. 910 CN) a instituit obligativitatea autorizării prealabile a constituirii persoanelor morale şi a întemeiat teoria ficţiunii acestora în comparaţie cu cele fizice. Codul civil de la 1864 a preluat astfel, odată cu textele, poziţia ostilă a legiuitorului francez de la 1804 faţă de persoanele juridice. Atmosfera revoluţionară de după 1789 privea cu suspiciune orice încercare mascată de a perpetua Vechiul Regim sub forma înfiinţării unor persoane juridice fară scop patrimonial. Dar această atitudine ostilă fundaţiilor nu a găsit un teren fertil în România, unde tradiţia mergea de şaptesprezece secole în sens contrar. Astfel se explică de ce practica noastră judiciară a validat legatul făcut în favoarea unei fundaţii inexistente la data deschiderii succesiunii. Tradiţia vechiului drept românesc a fost urmată nu numai de particulari ( de ex. Ateneul Român a fost înfiinţat prin două donaţii făcute de persoane particulare în 1872 şi 1884, legea de recunoaştere - nu de acordare- a personalităţii juridice este adoptată la 31 martie 1886, iar Statutul Societăţii „Ateneul Român" are data de 29 noiembrie 1922 - a se vedea Legea nr. 1112/31.03.1886, publicată în M. Of., Partea I, nr. 4 din 4 aprilie 1886, p. 50, respectiv art. 1 din Statutul Societăţii „Ateneul Român", publicat în M. Of., partea I, nr. 189 din 29 noiembrie 1922), ci chiar şi de regele Carol I, în pofida prevederilor legislaţiei civile (art. 475 alin. 2, art. 811 şi 817 C. civ.) şi ale Constituţiei din 1866 (Art. 27 din Constituţia de la 1866 prevedea: „Românii au dreptul de a se asocia, conformându-se regulilor care regulează exerciţiul-acestui drept”. Această tradiţie de favoare faţă de activitatea fundaţională este urmată şi astăzi, mărturie stând decizia de validare a constituirii fundaţiei Cella Delavrancea.

Lucrurile au mers mai departe odată cu o cauză celebră în sec. XIX: succesiunea Otetelişanu. în testamentul acestuia redactat în 1876 se putea citi următoarea clauză: „După încetarea din viaţă a soţiei mele, întreaga mea avere va servi la facerea unui Institut de fete românce, cărora li se va da o creştere şi educaţie de mame de familie, fară pretenţie sau lux; prisosul ce va rămânea după bugetul anului se va capitaliza spre a se da zestre acestor fete, care nu va fi nici mai mult nici mai puţin decât două sute galbeni uneia, No. 200#". Era un caz tipic de înfiinţare a unei fundaţii pe cale testamentară. Testatorul fiind consiliat de un prieten jurist (loan Calinderu), a dorit să preîntâmpine dificultăţile inerente teoriei ficţiunii mai sus expuse şi a inclus în testament următoarea clauză: „în cazul în care s-ar susţine şi admite de orice persoane interesate, că legatul averii mele imobile, pe care-1 fac acestui Institut, care se va crea, este nul, fie pentru că este făcut unui stabiliment care nu va avea în fapt o existenţă materială în momentul încetării mele din viaţă, fie pentru orice altă nulitate s-ar putea invoca în contra acestei dispoziţii a înfiinţării aşezământului mai sus arătat, în asemenea caz, zic, legatul în întregul său va fi privit ca făcut direct Dlui Ioan L. Calinderu, cu îndatorire şi rugăciune ce-i fac de a îndeplini în întreg dispoziţiile mele sus arătate în privinţa înfiinţării stabilimentului". Moştenitorii legali au şi atacat testamentul pe motivele prevăzute de dispunător, dar Curtea de casaţie a dat o decizie de pionierat. Instanţa a admis validitatea fundaţiei testamentare, urmând astfel tradiţia vechiului drept românesc, venind în continuarea practicilor cotidiene ale epocii şi, nu în ultimul rând, înfrângând nepotrivita şi desueta ostilitate a codificării de inspiraţie franceză faţă de persoanele juridice în general, faţă de fundaţii în speţă.

Se observă deci că nu este nevoie să luăm ca reper înfiinţarea Academiei Goncourt în Franţa (validată prin decizie a Curţii de Apel Seine în 1900), căci Curtea noastră de casaţie decisese deja cu opt ani înainte în acest sens. Soluţia dată în cauză a fost un argument jurisprudenţial important pentru consacrarea legislativă prin art. 71 L. 21/1924 a retroactivităţii fundaţiilor înfiinţate prin testament, dar şi prin donaţii („Dacă fundaţia între vii sau testamentară este recunoscută persoana juridică după moartea fondatorului, efectele liberalităţilor făcute anterior resunoaşterii se vor produce pentru fundaţiile între vii de la data actului autentic de fundaţie; iar pentru fundaţiile testamentare de la data morţii testatorului. Acelaşi efect îl vor avea liberalităţile făcute în timpul vieţii fondatorului, anterior însă recunoaşterii calităţii de persoana juridică”). Dispoziţia a fost preluată în art. 19 alin. 3 OG nr. 26/2000 şi o regăsim acum în art. 208 noul Cod Civil.