Art. 958 Noul cod civil Nedemnitatea de drept Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
| Comentarii |
|
Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Art. 958
Nedemnitatea de drept
(1) Este de drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
| ← Art. 957 Noul cod civil Capacitatea de a moşteni Condiţiile... | Art. 959 Noul cod civil Nedemnitatea judiciară Condiţiile... → |
|---|
2. Potrivit art. 655 pct. 1 C. civ. 1864, este nedemn de a succede şi, prin urmare, exclus de la succesiune
Citește mai mult
condamnatul care a omorât sau a încercat să-l omoare pe de cuius. Pentru a se constata existenţa acestui caz de nedemnitate trebuie să existe o hotărâre penală definitivă de condamnare a succesorului legal, ca autor principal, coautor, instigator sau complice la omorul sau încercarea de omor a lui de cuius (Trib. Piteşti, dec. nr. 3215/1956, în L.P. nr. 8/1957, p. 106).3. Pentru faptul că o persoană a avut o conduită necorespunzătoare, în timpul căsătoriei, faţă de soţ, aceasta nu poate fi declarată nedemnă, întrucât fapta nu se încadrează în cazurile prevăzute expres de lege, respectiv dispoziţiile art. 655 C. civ. 1864, care sunt de strictă interpretare (C.A. Bucureşti, dec. nr. 75/1995, în C.P.J. 1993-1998, p. 86).
4. Autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie. De asemenea, textul legal criticat nu conţine nicio interdicţie sau restrângere în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare şi, ca atare, nu contravine prevederilor art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. Dreptul la moştenire constituind o entitate juridică distinctă de dreptul de proprietate, nu se poate susţine că anihilarea acestuia, prin reglementarea criticată, ar constitui o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2). Aceasta deoarece dreptul la moştenire implică îndeplinirea a trei condiţii, şi anume: capacitate succesorală, vocaţie succesorală şi pe aceea de a nu fi nedemn, astfel încât existenţa unei cauze de nedemnitate in personam antrenează pierderea dreptului la moştenire. Aşa fiind, reglementarea legală dedusă controlului nu contravine prevederilor art. 46 din Constituţie, pentru simplul motiv că, în situaţia avută în vedere de norma legală, norma constituţională nu este incidenţă, întrucât garanţia pe care o instituie se referă exclusiv la drepturi de moştenire legal existente. Ar fi, de altfel, profund imoral ca legea să recunoască autorului infracţiunii de omor dreptul de moştenire asupra masei succesorale a propriei sale victime. Ca atare, pentru motivele înfăţişate, s-a apreciat că nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a art. 53 şi art. 124 din Constituţie. Mai mult, considerentele de mai sus demonstrează în egală măsură lipsa de temei a criticilor de neconstituţionalitate cu referire la art. 657 şi art. 658 C. civ. 1864, care reglementează efectele juridice ale nedemnităţii (C.C., dec. nr. 530/2005, M. Of. nr. 1040/2005).
5. în sensul art. 655 pct. 1 C. civ. 1864, soţia este exclusă de la moştenirea defunctului său soţ, a cărui viaţă a suprimat-o. Desigur că, atunci când bunurile în litigiu sunt dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul, în calitate de soţie are drepturi asupra acestor bunuri comune, în baza raporturilor de familie şi în temeiul Codului familiei, iar nu ca moştenitoare (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1526/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 72).
Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 655. Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune: 1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct. 2. Acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. 3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei (C. civ. 656) ".
2. Nedemnitatea
Citește mai mult
succesorală se caracterizează prin următoarele: a) nedemnitatea priveşte atât moştenirea legală, cât şi legatele cu care nedemnul a fost gratificat prin testament; b) nedemnitatea operează de drept sau poate fi judiciară (declarată de instanţa judecătorească); c) efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea; d) nedemnitatea se aplică şi produce efecte numai în privinţa autorului faptei, nu şi faţă de alte persoane chemate la moştenirea defunctului în nume propriu sau prin reprezentare; e) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele (sub acest aspect nedemnitatea producând efecte relative); f) sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, astfel că moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 527).3. Sancţiunea nedemnităţii decurge ope legis pentru următoarele cazuri: a) atunci când o persoană este condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; b) atunci când o persoană este condamnată definitiv pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil, iar dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, succesibilul ar fi restrâns sau înlăturat vocaţia succesorală a făptuitorului.
4. în cazul în care o persoană a fost condamnată pentru că a omorât sau a încercat să-l omoare pe defunct, legiuitorul pedepseşte nu numai omorul fapt consumat, ci şi tentativa de omor. Astfel, în acest caz făptuitorul va fi nedemn nu pentru rezultatul material al încercării sale, ci şi pentru intenţie. Nu va exista nedemnitate în cazul comiterii infracţiunii de ucidere din culpă, deoarece lipseşte intenţia de a ucide; la fel şi în cazul infracţiunii de lovire ori vătămare cauzatoare de moarte, nu va exista nedemnitate, deoarece aceasta este o infracţiune praeterintenţionată. De asemenea, moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru omor sau tentativă de omor şi hotărârea penală să fi rămas definitivă (K Stoica, Dreptul la moştenire, p. 53-58).
5. Nedemnitatea presupune ca moştenitorul nedemn să fi acţionat cu discernământ, deoarece în lipsa discernământului nu se poate vorbi de vinovăţie. în această materie se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât este vorba de săvârşirea de fapte, iar nu de acte juridice. Existenţa capacităţii delictuale se reduce la dovada discernământului. Astfel, prin lege, se stabileşte o prezumţie legală relativă de existenţă a discernământului, începând cu vârsta legală de 14 ani. Pentru ca răspunderea să fie angajată anterior acestei vârste, este absolut necesar să se facă dovada că minorul a acţionat cu discernământ. în situaţia persoanelor puse sub interdicţie, se procedează la fel ca şi în cazul minorilor care nu au împlinit 14 ani (V. Stoica, Dreptul la moştenire, p. 53-58).
6. în cazul în care nu s-a pus în mişcare sau nu s-a exercitat acţiunea penală ca urmare a intervenirii decesului autorului faptelor sus-menţionate ori dacă a intervenit amnistia sau prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită, nedemnitatea va opera numai dacă aceasta este constatată printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
7. Nedemnitatea de drept este imprescriptibilă, în sensul că ea poate fi invocată oricând în cadrul procedurii succesorale.
8. Calitatea procesuală activă aparţine oricărei persoane interesate; nedemnitatea poate fi constatată şi de către instanţă din oficiu ori de către notarul public, în baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
9. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt: comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc. Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 1560 NCC). Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii şi de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 531).
10. Procurorul are calitate procesuală activă de a intenta o astfel de acţiune numai în cazurile expres prevăzute de dispoziţiile art. 45 C. proc. civ.
11. Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă - după deschiderea succesiunii - a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri. Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 531).
12. Numai nedemnitatea de drept poate fi constatată de notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă, pronunţată de instanţa penală pentru una din faptele prevăzute la art. 958 NCC (îndrumar notarial, voi. I, p. 328).
13. Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 531).
14. Alineatul (2) al normei analizate prevede că nedemnitatea operează chiar dacă persoana nu a putut fi condamnată pentru faptele incriminate de lege din cauza decesului autorului sau pentru că a intervenit prescripţia, ori în caz de amnistie (este vorba de amnistie antecondamnatorie). Este o prevedere importantă (şi diferită de interpretarea vechiului Cod civil), deoarece, în lipsa ei, persoana nu ar fi fost nedemnă, ci capabilă de a moşteni. Acest alineat trebuie corelat cu art. 965 NCC, care reglementează reprezentarea nedemnului. O dispoziţie similară conţine art. 959 alin. (4) NCC în materia nedemnităţii judiciare (îndrumar notarial, voi. I, p. 328-329).
Soţul încearcă într-un amestec de furie şi disperare să o facă pe soţia refugiată la părinţi să renunţe la acţiunea de divorţ pe care o intentase. Discuţia purtată în apartamentul socrilor degenerează şi acesta ajunge să îşi ucidă soţia şi soacra. Se sinucide şi el două ore mai târziu, lăsând o scrisoare în care îşi recunoaşte faptele. Reclamanţii socru şi
Citește mai mult
cumnată ai făptuitorului solicită în cadrul acţiunii în partaj a averii defunctei lor fiică, respectiv soră, neacordarea de drepturi succesorale fratelui ultimului (unicul său succesor). Invocă în sprijinul poziţiei lor cazul de nedemnitate de la art. 655 pct. 1 C. civ. Instanţele de fond, apel şi de recurs nu le-au admis cererea, deoarece textul în cauză se referă la „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Or, în speţă, decesul imediat subsecvent al făptuitorului nu a mai putut duce la pronunţarea unei condamnări definitive pentru omor. Reclamantul socru sesizează CEDO, care a reţinut următoarele aspecte:„Curtea relevă că două interese se confruntau în speţă: pe de o parte, interesul petentului care dorea să-l vadă pe Aurel A. (defunctul soţ - n.ns.) declarat nedemn să-i moştenească fiica, iar pe de altă parte cel al lui Lucian L. de a-şi moşteni fratele, inclusiv partea din bunurile ce aparţinuseră Tatianei A. (soţia), în absenţa unei decizii definitive de condamnare în privinţa fratelui său. Cerinţa de a exista o decizie judiciară definitivă de condamnare pentru omor în scopul de a califica o persoană ca nedemnă îşi poate găsi justificarea în protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia, unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 8 &2 din Convenţie.
O astfel de decizie aduce în principiu o garanţie de securitate juridică în raport cu orice altă constatare de vinovăţie a persoanei pretins nedemnă, chestiune ce serveşte interesele societăţii.
[...] Fără a nesocoti importanţa principiului securităţii juridice în orice ordine naţională, principiu căruia ea i-a afirmat în repetate rânduri importanţa, Curtea estimează că, faţă de circumstanţele particulare ale prezentei speţe, interpretarea dispoziţiei din codul civil guvernând cauzele de nedemnitate a fost prea restrictivă, fiind în detrimentul vieţii familiale a petentului. Conform acesteia, nu exista nicio îndoială asupra vinovăţiei lui Aurel A. Neluând în seamă constatarea Parchetului, mărturisirea autorului omorului şi recunoaşterea de către familie a vinovăţiei ultimului, instanţele au trecut dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului securităţii juridice.
Curtea nu va înţelege să admită că, urmare a decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale rămâne fără efect. Desigur, principiile guvernând răspunderea penală a unei persoane suspectate a fi săvârşit fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau pe bună dreptate ca, odată decisă clasarea afacerii, să continue anchetarea responsabilităţii lui Aurel A. după decesul acestuia. Curtea nu va înţelege să repună în cauză acest principiu fundamental al dreptului penal naţional care este caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. în acelaşi timp, recunoaşterea formală de către autorităţi a caracterului ilicit al unor atare acţiuni înainte de a lua decizia clasării afacerii datorită decesului celui în cauză ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi ar trebui să servească, pe de altă parte, interesaţilor în pretenţiile cu caracter civil ce le pot avea (a se vedea, mutatis mutandis, Niţă c. România, nr. 10778/02, &36, 4.XI.2008). Respectul vieţii familiale a petentului ar fi cerut luarea în considerare a circumstanţelor particulare şi, ca să spunem aşa, excepţionale ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a dispoziţiilor art. 655 & 1 din Codul civil. Curtea conchide de aici că, ţinând seama de situaţia foarte specială în cauză şi ţinând cont de marja de apreciere îngustă de care Statul pârât beneficia pentru o chestiune având legătură cu viaţa familială, nu s-a amorsat un just echilibru între interesele succesorului lui Aurel A., pe de o parte şi interesele petentului, pe de altă parte.
A existat deci o încălcare a art. 8 din Convenţie”.
Vedem cum CEDO a argumentat în sensul unei interpretări flexibile a textului din cod incident în problemă, în contextul unei stări de fapt foarte particulară. Soluţia Curţii era una de pionierat pentru dreptul românesc. Practica Curţii de casaţie franceze cunoscuse încă din 1984 decizii pronunţate în sensul în care a decis în 2009 CEDO împotriva României.
Denunţul capital calomnios (pct. 2 al art. 655 C. civ.) devenise o sursă de ambiguitate după 1989, în condiţiile abolirii pedepsei cu moartea prin Decretul-lege nr. 6/1990. Părerea majoritară mergea atât în România cât şi în Franţa în sensul caducităţii textului consecutiv dispariţiei pedepsei capitale, deoarece legiuitorul sancţionase nu gravitatea faptei, ci intenţia calomniatorului de a grăbi deschiderea moştenirii. Un autor a preluat o părere exprimată în literatura franceză: sintagma „acuzaţie capitală” ar veni din dreptul roman, unde ar fi avut sensul mai larg de denunţ cu privire la săvârşirea unei fapte sancţionate cu condamnări infamante, ce duceau la pierderea cetăţeniei. S-a mai menţionat în sprijinul acestei păreri şi faptul că proiectul de modificare a codului civil francez optase pentru menţinerea acestui caz de nedemnitate. Ca urmare, cazul de nedemnitate în discuţie ar fi încă operant.
Cert este că literatura noastră juridică mai veche luase o poziţie asupra problemei. Pentru a o înţelege, două chestiuni ce ţin de istoricul legislaţiei civile româneşti trebuie precizate:
1) textul art. 655 C. civ. fusese tradus fără discernământ direct din Codul napoleonian de la 1804 (art. 727), în condiţiile în care la 1 decembrie 1865 dreptul român nu cunoştea pedeapsa capitală. Aceasta a fost introdusă mai târziu prin Constituţia din 1923 în materie militară şi a primit o aplicare mai largă abia începând cu Codul penal Carol al 11-lea din 1936.
2) moartea civilă nu fusese preluată în codul civil român de la 1864.
în acest context legislativ, George Petrescu şi Constantin Nacu au optat la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX pentru argumentul sensului roman al adjectivului „capitală”. Intenţia lor mărturisită a fost să asigure cât de cât o aplicare unui text altfel inaplicabil, în condiţiile în care admiteau că era intenţionat să se refere la pedeapsa cu moartea. Doctrina şi jurisprudenţă nu au reţinut punctul lor de vedere. Alexandresco arăta că „această părere, care se întemeiază pe dreptul roman, este astăzi inadmisibilă, căci textul nu întrebuinţează cuvintele acuzare infamantă, ci acuzare capitală, şi nu se poate considera capitală decât denunţarea care atrage după sine pedeapsa morţii". La fel scria patru decenii mai târziu şi Rarincescu: „Această părere a rămas însă izolată. Legiuitorul nostru nu vorbeşte de acuzare infamantă, ci de acuzaţiune capitală".
Credem şi noi că pct. 2 al art. 655 C. civ. a căzut în desuetudine pe data eliminării pedepsei cu moartea. O altă soluţie ne pare a fi generatoare de incertitudine (care vor fi atunci acele fapte care atrag pedepse „capitale"?) şi contrară experienţei deja dobândite din aplicarea particularizată la realitatea legislativă din România a textelor franceze importate.
La o privire concluzivă, se observă cum şi la noi, ca şi în Franţa, faptele s-au revoltat împotriva codului iar renunţarea în noul cod civil la textul analizat curmă discuţiile. în Franţa, pct. 5 al noului art. 727 a reformulat în anul 2001 ipoteza în acord cu noile concepţii de politică penală şi pune capăt controversei.
Omisiunea de denunţare de la pct. 3 a fost înlăturată datorită aprecierii Comisiei de amendare cum că nu ar fi primit niciodată aplicare practică, iar textul ar fi oricum desuet.
Art. 958 şi 959 noul Cod Civil preiau în esenţă clasificarea canadiană a nedemnităţii în de drept şi judiciară (facultativă), cu o excepţie: punctul 2 al art. 620 CCQ se referă la cazul special al succesibilului decăzut din autoritatea părintească asupra copilului la a cărui moştenire ar intenţiona să vină, pe când litera b) a art. 958 noul Cod Civil preia cazul de nedemnitate preconizat de Mihail Eliescu în teza finală a art. 841 din Proiectul de cod civil din 1971.
Aliniatele 2-3 ale art. 958, alineatele 3-6 art. 959 şi alin. 2 al art. 961 noul Cod Civil sunt sinteza concluziilor trase de doctrină pe marginea efectelor generate de intervenirea unei nedemnităţi, modernizând regimul vechiului cod. Mai multe noutăţi legislative pot fi remarcate:
- calificarea expresă a introducerii acţiunii în constatarea judiciară a nedemnităţii de către un succesibil ca act de acceptare tacită;
- eliminarea condiţiei de a avea o condamnare penală definitivă pentru a reţine nedemnitatea, fiind suficientă o hotărâre civilă definitivă. Această dispensă este funcţională numai pentru cazurile expres reglementate la art. 958 alin. 3 şi 959 alin. 4 noul Cod Civil şi vine în întâmpinarea circumstanţelor speciale reţinute în hotărârea CEDO mai sus redată;
- limitarea la un termen de decădere de un an a exercitării acţiunii în declararea nedemnităţii judiciare.
Interesant este că toate cazurile de nedemnitate din noul cod civil se regăseau în dreptul roman, unde noţiunea de indignitas reunea cazuri individuale de aplicare, reglementate de constituţiile imperiale. Astfel, un rescript al lui Antoninus Pius (sec. I d.Chr.) declara nedemnă de a succede persoana răspunzătoare de moartea testatorului, fiind suficient ca vinovăţia să fie constatată de o instanţă civilă21. Ca urmare, deşi enunţam la începutul secţiunii că în noul cod s-a preluat clasificarea canadiană a nedemnităţii, realitatea este că -inconştient sau nu - experienţă juridică romană dăduse deja acum multe secole răspunsurile necesare. Reducerea continuă a ponderii învăţământului de Drept roman în facultăţile noastre ne va obliga astfel tot mai mult să ajungem în postura de a reinventa roata, în loc să pornim de la o experienţă deja câştigată şi care ne stă gratuit la dispoziţie...
Se introduc două categorii de nedemnitate, ca sancţiune civilă: nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.
Numai nedemnitatea de drept poate fi constatată de notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă, pronunţată de instanţa penală pentru una din faptele prevăzute la art. 958 noul cod civil.
Alin. (2) prevede că nedemnitatea operează chiar dacă persoana nu a putut fi condamnată pentru faptele incriminate de lege dincauza decesului autorului sau pentru că a intervenit prescripţia, ori în caz de amnistie (este
Citește mai mult
vorba de amnistie antecondam natorie). Este o prevedere importantă (şi diferită de inter pretarea vechiului Cod civil), deoarece, în lipsa ei, persoana nu ar fi fost nedemnă, ci capabilă de a moşteni. Acest alineat trebuie corelat cu art. 965 noul cod civil care reglementează reprezen tarea nedemnului O dispoziţie similară conţine art. 959 alin. (4) noul cod civil în materia nedemnităţii judiciare.