Art. 101 Noul Cod de Procedură Civilă Valoarea cererii în cazuri speciale Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă Competenţa materială
| Comentarii |
|
Competenţa materială
SECŢIUNEA a 2-a
Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă
Art. 101
Valoarea cererii în cazuri speciale
(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.
(2) Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
(3) În cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.
| ← Art. 100 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea formulată de... | Art. 102 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea de plată... → |
|---|
Astfel, într-o decizie de speţă(3), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, la stabilirea competenţei materiale după valoare, în cadrul acţiunii în nulitatea actului juridic, trebuie avut în vedere preţul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece, cât timp nu este contestat, preţul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanţă pentru stabilirea competenţei după
Citește mai mult
valoare estimarea imobilului făcută de un organ fiscal şi valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de expertiză, deoarece, în aceste din urmă situaţii, stabilirea competenţei materiale ar depinde în totalitate de un factor subiectiv şi, în orice caz, exterior actului juridic ce se cere a fi anulat. Cum acţiunea reclamantului nu este în revendicare imobiliară, întrucât nu se pot contesta legăturile ce există între acţiunea în nulitate şi contract, şi cum prin nulitate se urmăreşte sancţionarea actului juridic cu lipsirea lui de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, înseamnă că la stabilirea instanţei competente să soluţioneze acţiunea are relevanţă exclusivă cuantumul preţului stipulat în actul a cărui nulitate se cere în justiţie, iar nu alte evaluări străine contractului.În doctrină, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 112 pct. 3 CPC [corespondent art. 194 lit. c) NCPC], preţuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face de către reclamant. Dacă se cere anularea sau constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare, nimic nu îl poate împiedica pe reclamant să arate că valoarea bunului litigios este alta decât cea menţionată în contract, ca atunci când, de pildă, a avut loc trecerea unei perioade însemnate de timp însoţite de o devalorizare a monedei ori de o creştere a valorii bunului, ori când se invocă, de exemplu, că preţul vânzării este neserios. Se arată că, în ipoteza în care această valoare este contestată ori instanţa are îndoieli cu privire la evaluarea făcută de reclamant, se poate dispune administrarea de dovezi pe acest aspect, de care depind stabilirea timbrajului, dar şi a instanţei competente şi a căii de atac ce se poate exercita. Se mai reţine că, într-o acţiune în pretenţii, evaluarea făcută de reclamant prin cererea de chemare în judecată este singura determinantă, deoarece a administra probe cu privire la întinderea acestora înseamnă chiar judecarea fondului cauzei.
În literatura juridică actuală, a fost exprimată opinia conform căreia competenţa în aceste cazuri se estimează şi se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunului ce formează obiectul dreptului litigios, la data introducerii acţiunii, stabilită în condiţiile art. 98 şi art. 104 NCPC, iar nu în funcţie de valoarea indicată în actul juridic respectiv, care poate fi mult anterior cererii de chemare în judecată.
Citește mai mult
cererea principală.Astfel, în cazul unei cereri având ca obiect un antecontract, se are în vedere valoarea bunului ce face obiectul antecontractului, iar nu valoarea avansului, deşi în practică s-a observat că acest lucru face sarcina timbrajului destul de oneroasă. Se arată că este posibil ca valoarea înscrisă în act să fie ori mai mică, ori mai mare decât valoarea actuală a bunului respectiv; ceea ce prezintă importanţă este valoarea interesului litigios al reclamantului, evaluat potrivit unor criterii economice, la data începerii procesului.
Tot astfel, s-a apreciat că:
- dacă se cere predarea lucrului vândut, va fi avut în vedere preţul convenit de părţi prin contract, pentru că, practic, aceasta este „evaluarea” făcută de ambele părţi cu privire la bunul asupra căruia poartă executarea, iar nu, eventual, valoarea pe care bunul ar avea-o la data introducerii acţiunii. Aceasta trebuie să fie soluţia şi atunci când prin contract s-a stabilit o dată de predare ulterioară momentului realizării acordului de voinţe;
- dacă se cere predarea lucrului ce formează obiectul unui contract de furnizare, se va ţine cont de preţul prevăzut în contract sau în lege, aşa cum prevede art. 1768 NCC;
- dacă se cere executarea unui contract de schimb, va fi avută în vedere, atunci când este cazul, preţuirea bunurilor făcută de părţi prin contract sau, în lipsă, valoarea arătată de către reclamant în cererea de chemare în judecată.
Este binevenită și precizarea din alin. (3) al art. 101 NCPC, care corelează valoarea obiectului unei cereri referitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, de chiria sau arenda anuală.
Va fi avut în vedere cuantumul chiriei sau arendei care trebuie achitată în cursul unui an, potrivit contractului încheiat de părţi, şi nu cuantumul chiriei sau arendei care a fost achitată până la momentul sesizării instantei.
Ipoteza cererii având ca obiect executarea obligaţiei de plată a chiriei nu este acoperită de alin. (3) al art. 101 NCPC, astfel încât se aplică regula din alin. (1) al art. 101 NCPC, valoarea obiectului cererii calculându-se prin înmulţirea cuantumului chiriei contractate cu perioada de timp pentru care obligaţia nu a fost îndeplinită.
Această regulă se aplică prin analogie, conform art. 103 NCPC, şi în situaţia cererilor care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată.
Cererile la care se referă art. 101 alin. (2) NCPC sunt patrimoniale, faţă de Decizia nr.
Citește mai mult
32/2008, care are în vedere „cererile evaluabile în bani”, în legătură cu aceasta, în doctrină s-a considerat că nu se poate pune semnul egalităţii între cereri patrimoniale - prin care se valorifică un drept patrimonial, real sau de creanţă - şi cereri evaluabile în bani, în termenii noului Cod de procedură civilă; simpla raportare la un drept patrimonial valorificat sau protejat prin acţiune nu este suficientă pentru stabilirea valorii obiectului cererii, fiind necesar un reper pentru cuantificarea conţinutului dreptului. în acest sens, pentru desemnarea unei cereri ca fiind evaluabilă în bani este necesar ca valoarea obiectului cererii să fie determinată sau cel puţin determinabilă prin raportare la un element pecuniar din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar neaplicându-se criteriul valoric. Prin prisma acestor consideraţii, se poate aprecia că o cerere având ca obiect o obligaţie de a face sau de a nu face, chiar dacă valorifică un drept patrimonial, este evaluabilă în bani doar dacă valoarea obiectului este determinată ori determinabilă.Citește mai mult
sintagma „cereri evaluabile în bani"Este notabilă, în noua reglementare, precizarea unor reguli generale pentru determinarea competenţei după valoare, reguli ce nu erau inserate explicit în vechiul cod, însă care au fost consacrate doctrinar şi jurisprudenţial.
2. Cererile supuse criteriului valoric în noul cod. Deşi legiuitorul nu prevede un criteriu generic de identificare a acestor cereri, sfera lor este determinabilă, deoarece este arătat modul de calcul al valorii obiectului cererii în cazul unor cereri frecvente în practică, iar, pe de altă parte, sunt enumerate cererile pentru care criteriul valoric este nerelevant.
Astfel, legiuitorul precizează cum se determina valoarea în cazul cererilor: în anularea, constatarea nulităţii absolute, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic ori privitoare la executarea unui act juridic (art. 101 NCPC); în materie imobiliară (art. 104 NCPC) şi în materie de moştenire (art. 105 NCPC).
în acelaşi timp, legiuitorul prevede că anumite cereri se soluţionează în primă instanţă de către judecătorie [cele menţionate limitativ în art. 94 pct. 1 lit. a)-g) şi lit. i) NCPC], indiferent daca sunt sau nu evaluabile în bani, ca atare, în privinţa lor nu are relevanţă valoarea obiectului cererii.
Cu toate acestea, nu este lipsită de interes o discuţie asupra unui criteriu generic de identificare a cererilor evaluabile în bani, în situaţia în care acestea nu se regăsesc printre cele la care legiuitorul se referă expres, precum cererile având ca obiect obligaţiile de a face sau de a nu face, în legătură cu care legiuitorul prevede că se soluţionează în primă instanţă de către judecătorie numai dacă nu sunt evaluabile în bani [art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC].
Problema caracterului evaluabil sau neevaluabil în bani al cererilor a fost tranşată prin Decizia nr. 32/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite asupra unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, că anumite litigii au caracter patrimonial şi sunt, aşadar, evaluabile în bani, indiferent de formularea unei cereri accesorii privind restabilirea situaţiei anterioare. Decizia vizează litigiile având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.
în considerentele Deciziei nr. 32/2008, se arată că „dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie «transferă» caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă. în consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară".
Din considerentele anterior redate ale deciziei rezultă că instanţa supremă a apreciat că acţiunea prin care se valorifică un drept patrimonial - real sau de creanţă - este întotdeauna evaluabila în bani, însemnând că doar acţiunile prin care se tinde la protejarea unor drepturi personale nepatrimoniale sunt neevaluabile în bani.
Considerăm, însă, că raţionamentul instanţei supreme ar trebui urmat doar în contextul obiectului recursului în interesul legii, respectiv al cererilor patrimoniale expres indicate în dispozitivul deciziei, neputând fi acceptată o generalizare în privinţa tuturor cererilor prin care se valorifică un drept patrimonial.
Astfel, considerăm că simpla raportare la un drept patrimonial valorificat sau protejat prin acţiune nu este suficientă pentru stabilirea valorii obiectului cererii, fiind necesar un reper pentru cuantificarea conţinutului dreptului, astfel încât nu se poate pune semnul egalităţii între cereri patrimoniale - prin care se valorifică un drept patrimonial, real sau de creanţă - şi cereri evaluabile în bani, în termenii noului Cod de procedură civilă. Pentru desemnarea unei cereri ca fiind evaluabilă în bani este necesar ca valoarea obiectului cererii să fie determinată sau cel puţin determinabilă prin raportare la un element pecuniar din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar neaplicându-se criteriul valoric.
Prin prisma acestor consideraţii, se poate aprecia că o cerere având ca obiect o obligaţie de a face sau de a nu face, chiar dacă valorifică un drept patrimonial, este evaluabilă în bani doar dacă valoarea obiectului este determinata ori determinabila (de exemplu, nu pot fi socotite ca îndeplinind această cerinţă o cerere - într-un litigiu cu profesionişti - prin care se pretinde obligarea pârâtului de a-i remite documente ale societăţii ai cărei membri sunt reclamantul şi pârâtul şi nici o cerere - într-un litigiu de proprietate intelectuală - prin care se solicită obligarea pârâtului la încetarea actelor de încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantului derivând dintr-o marcă înregistrată).
3. Justificarea normei. Această normă nou-introdusă în procedura civilă are scopul de a indica modul de calcul al valorii obiectului cererii în cazul unor cereri determinate, respectiv al cererilor privitoare la executarea unui act juridic, al cererilor privind anularea, constatarea nulităţii absolute, rezoluţiunea, rezilierea unui act juridic, precum şi al cererilor privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. în cel de-al treilea alineat, este particularizată situaţia anumitor contracte. Demersul legiuitorului noului cod
nu este unul original, în doctrină regăsindu-se exemple de acte normative care conţin o evaluare legală a obiectului cererii deduse judecăţii pentru diferite tipuri de „procese".
Este, însă, un demers binevenit, care îşi propune să înlăture dificultăţile din practică relative la modul de evaluare a obiectului cererii şi să creeze jurisprudenţă unitară, dar eficienţa sa va fi cu adevărat verificată în practica instanţelor.
4. Valoarea bunului vizat de actul juridic. Legiuitorul arată că, în cazul cererilor expres enumerate în art. 101 NCPC, interesează valoarea obiectului actului juridic, după caz, proporţional cu partea din obiectul dedus judecăţii. Aceasta înseamnă că, în asemenea cazuri, valoarea obiectului cererii este egală cu valoarea bunului ce reprezintă obiectul material vizat de raportul juridic, mobil sau imobil.
Acest principiu a fost aplicat în mod constant în practica judiciară anterioară. Spre exemplu, în privinţa cererilor în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, s-a decis că trebuie avut în vedere preţul stipulat în contract, cât timp nu este contestat'21; dacă preţul din contract este contestat, nu va fi avut în vedere la stabilirea competenţei materiale după valoare, ci, eventual, valoarea invocată de titularul acţiunii sau valoarea rezultată din probele administrate pe acest aspect.
Articolul 101 NCPC precizează explicit că valoarea obiectului actului juridic reprezintă reperul pentru stabilirea valorii obiectului cererii, indiferent dacă se solicită sau nu şi repunerea părţilor în situaţia anterioara. Astfel formulată, norma concordă cu Decizia nr. 32/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că anumite litigii - aceleaşi cu cele enumerate în art. 101 NCPC- au caracter patrimonial şi sunt, aşadar, evaluabile în bani, indiferent de formularea sau nu şi a unei cereri accesorii privind restabilirea situaţiei anterioare. Deşi pare inutilă în acest context, prevederea din cod este justificată prin indicarea modului de calcul al valorii obiectului cererii în aceste cazuri.
5. Valoarea cererii în contractele de locaţiune ori de leasing. în cazul acestor contracte, legiuitorul prevede un reper cert, neechivoc, valabil atât pentru cererile în anularea, constatarea nulităţii absolute sau în rezilierea unor asemenea contracte, cât şi pentru cererile având ca obiect executarea obligaţiei de predare sau restituire a bunului închiriat ori arendat. Acest criteriu este reprezentat de chiria sau arenda anuală, respectiv contravaloarea chiriei prevăzute în contract şi aferente unui singur an, şi se aplică indiferent dacă se solicită şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul contractului.
Ipoteza cererii având ca obiect executarea obligaţiei de plata a chiriei nu este acoperită de alin. (3), astfel încât se aplică regula din alin. (1) al art. 101 NCPC, valoarea obiectului cererii calculându-se prin înmulţirea cuantumului chiriei contractate cu perioada de timp pentru care obligaţia nu a fost îndeplinită.