Art. 102 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea de plată parţială Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă Competenţa materială
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Competenţa materială
SECŢIUNEA a 2-a
Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă
Competenţa materială
SECŢIUNEA a 2-a
Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă
Art. 102
Cererea de plată parţială
Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă.
| ← Art. 101 Noul Cod de Procedură Civilă Valoarea cererii în... | Art. 103 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea privind... → |
|---|
Este vorba de pretenţia din cererea de chemare în judecată, de suma efectiv cerută - pe care, în mod evident, reclamantul o consideră exigibilă, şi nu de întreaga creanţă/partea de creanţă exigibilă la data formulării cererii.
Aplicarea acestui text legal presupune ca reclamantul să fi solicitat de la bun început plata parţială a creanţei, nefiind vizate situaţiile în care pârâtul a achitat pe
Citește mai mult
parcursul judecăţii o parte din suma solicitată iniţial de către reclamant, iar reclamantul şi-a restrâns pretenţiile.Obiectul cererilor la care se referă art. 102 NCPC îl reprezintă plata unei sume de bani, indiferent de cauza raportului juridic, de natură contractuală sau delictuală. Dacă respectiva creanţă are un temei contractual, obiectul cererii se suprapune cu domeniul de aplicare al art. 101 NCPC alin. (1), care prevede că în cererile privitoare la executarea unui contract, pentru stabilirea valorii obiectului cererii interesează partea din obiectul dedus judecăţii.
Această ipoteză (de altfel, rară în practică) a fost reglementată pentru tranşarea unei controverse din doctrină pe acest aspect, în condiţiile inexistenţei unei norme în codul anterior, însă este discutabil dacă finalitatea este atinsă, deoarece modul de formulare a dispoziţiilor art. 102 lasă
Citește mai mult
deschise două posibilităţi de interpretare.Situaţia avută în vedere de către legiuitor este aceea în care reclamantul valorifică o creanţă împotriva pârâtului, însă, deşi arată în motivarea în fapt a cererii că este exigibilă o parte ori chiar întreaga creanţă, solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani într-un cuantum inferior părţii indicate drept exigibilă. Discuţia prezintă interes doar în măsura în care competenţa materială de soluţionare a cererii, în funcţie de valoare, ar fi diferită faţă de cea care s-ar fi stabilit dacă reclamantul ar fi solicitat întreaga creanţă exigibilă la momentul formulării cererii introductive, întrucât se pune problema eludării normei de competenţă prin solicitarea unei sume inferioare părţii exigibile.
într-o primă interpretare, s-ar putea considera că, indiferent de suma cerută de către reclamant, competenţa se va stabili în raport de creanţa efectiv exigibilă, indicată ca atare în cerere, care reprezintă „partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă" în termenii art. 102, evitându-se, în acest fel, eludarea normei de competenţă.
într-o a doua interpretare, s-ar putea ajunge la concluzia că, indiferent de întinderea creanţei exigibile la data formulării cererii, competenţa se stabileşte în funcţie de suma efectiv cerută de reclamant.
Considerăm că este corectă cea de-a doua interpretare, sintagma „partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă" referindu-se la pretenţiile formulate explicit. în contextul unei cereri de chemare în judecată, „partea pretinsă" nu poate viza altceva decât obiectul cererii, pretenţia concretă a reclamantului, şi nu motivarea în fapt a cererii; dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a se raporta la motivele de fapt, ar fi folosit termeni neechivoci precum „partea menţionată" sau „indicată", în niciun caz „pretinsă".
în acelaşi timp, în cadrul primei variante de interpretare expuse, este necesar ca reclamantul să facă întotdeauna o menţiune în motivarea cererii despre partea din creanţă efectiv exigibilă, mai mare decât cea solicitată, ceea ce înseamnă că, dacă o asemenea menţiune nu există, nu s-ar putea lua în calcul partea efectiv exigibilă, chiar dacă reclamantul solicită o sumă de bani mai mică. Se observă, astfel, că norma, interpretată în prima variantă, nu este aplicabilă ca atare decât într-o singură ipoteză, ceea ce pune la îndoială eficienţa primei interpretări, dat fiind că o normă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte în toate situaţiile pentru care a fost creată.
Nici finalitatea evitării eludării normei de competenţă nu este viabilă pentru reţinerea primei interpretări, deoarece, pe de o parte, nu se poate porni de la prezumţia unei intenţii a reclamantului de eludare a legii (eventualul abuz de drept procesual putând fi sancţionat prin alte mijloace, în măsura în care este dovedit), iar, pe de altă parte, chiar dacă aceasta a fost intenţia reclamantului, scopul ilegitim tot nu ar putea fi împiedicat,
dacă reclamantul, conştient de efectele recunoaşterii creanţei efectiv exigibile, în contextul art. 102, interpretat în prima variantă, nu face nicio menţiune cu privire la aceasta. Competenţa va fi stabilită, în acest caz, în raport de creanţa solicitată, chiar dacă s-ar dovedi, în urma administrării probatoriilor, că aceasta este mai mică decât creanţa exigibilă la momentul formulării cererii.
în plus, reclamantul nu poate fi împiedicat să formuleze alte cereri împotriva pârâtului, pe cale separată, ulterior primului proces, pentru sume de bani în contul aceleiaşi creanţe, chiar dacă acestea corespund părţii din creanţa efectiv exigibilă la data primului proces, fiind vorba despre un obiect diferit. Dacă s-ar reţine prima interpretare a dispoziţiilor art. 102 ar însemna că, în cel de-al doilea proces, competenţa va fi stabilită din nou în funcţie de întreaga creanţă exigibilă, inclusiv aceea pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă, intrată sub autoritatea lucrului judecat, ceea ce demonstrează caracterul artificial al mecanismului de determinare a competenţei creat prin prima interpretare expusă.
în consecinţă, în ipoteza prevăzută de art. 102 NCPC, valoarea obiectului cererii se calculează în funcţie de pretenţia din cererea de chemare în judecată, de suma efectiv cerută - pe care, în mod evident, reclamantul o consideră exigibilă -, şi nu de întreaga creanţă exigibilă la data formulării cererii. Se observă că, în această interpretare, norma nu derogă în vreun fel de la regula de stabilire a competenţei după valoare, edictarea unei norme distincte pentru o ipoteză particulară justificându-se, după cum s-a arătat, prin intenţia de tranşare a controversei din doctrină.
Este de precizat, totodată, în legătură cu dispoziţiile art. 102, că acestea vizează doar cererile formulate pe cale principala, întrucât în cazul celor accesorii şi incidentale valoarea obiectului cererii se calculează în raport de cererea principală.
Obiectul cererilor la care se referă art. 102 îl reprezintă plata unei sume de bani, indiferent de cauza raportului juridic, de natură contractuală sau delictuală. Dacă respectiva creanţă are un temei contractual, obiectul cererii se suprapune cu domeniul de aplicare al art. 101 NCPC alin. (1), care prevede că în cererile privitoare la executarea unui contract, pentru stabilirea valorii obiectului cererii interesează partea din obiectul dedus judecăţii.
Articolul 102 arată în plus că această parte corespunde şi sub aspect valoric pretenţiilor reclamantului, calculul valorii obiectului cererii efectuându-se în raport de suma de bani indicată în cererea de chemare în judecată, conform art. 194 NCPC.
Sunt vizate atât contractele cu executare uno ictu, atunci când se solicită o plată parţială, indiferent de motive (de exemplu, diferenţă de creanţă neachitată până la data formulării cererii de chemare în judecată), dar şi contractele cu executare succesiva. în cazul acestora din urmă, dacă întreaga creanţă este exigibila anterior formulării cererii de chemare în judecată, însă reclamantul cere doar plata unei părţi, competenţa se stabileşte tot în funcţie de valoarea părţii cerute, deoarece norma nu distinge între diferitele situaţii ce se pot ivi în practică.
Aplicarea art. 102 presupune ca reclamantul să fi solicitat de la bun început plata parţială a creanţei, nefiind vizate situaţiile în care pârâtul a achitat pe parcursul judecăţii o parte din suma solicitată iniţial de către reclamant, iar reclamantul şi-a restrâns pretenţiile.