Art. 119 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri privitoare la societăţi Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Competenţa teritorială
Competenţa teritorială
Art. 119
Cereri privitoare la societăţi
Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.
| ← Art. 118 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile privitoare la... | Art. 120 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri privitoare la... → |
|---|
Art. 119 NCPC preia aceste dispoziţii, cu o singură diferenţă de redactare în ceea ce priveşte sfera de aplicare, respectiv textul actual prevede că se aplică doar cererilor formulate până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii.
O prevedere similară conţine art. 63 din Legea nr. 31/1990, republicată, modificată prin Legea nr. 71/2011: „Cererile şi căile
Citește mai mult
de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal”.Regula are în vedere cererile privitoare la toate societăţile de natura celor reglementate în noul Cod civil, care au personalitate juridică.
Cu privire la cererile în materie de societate, în doctrină s-a precizat că legea vizează două domenii de aplicare a regulilor de competenţă teritorială exclusivă, şi anume: a) domeniul societăţilor, indiferent de forma, natura şi forma de activitate a acestora (a se vedea art. 1881 NCC); b) domeniul litigiilor în materie de societate, indiferent dacă aceasta este pârâtă sau reclamantă în proces.
De exemplu: cererea pentru anularea actului de constituire a societăţii, cererea prin care un asociat pretinde restituirea sumelor cheltuite în contul societăţii, cea pentru repararea daunelor aduse societăţii de către un asociat, cererea de excludere a unui asociat, cererea pentru dizolvarea societăţii, cea pentru numirea lichidatorilor, opoziţia referitoare la bilanţul de lichidare şi la repartizarea activului societăţii.
Elementul determinant în stabilirea competenţei este sediul principal al societăţii, precizat în actul constitutiv şi în statut. Instanţa va trebui să ia în considerare sediul real, şi nu cel fictiv al societăţii.
Părţi în proces sunt fie asociaţii între ei, fie societatea, pe de o parte, şi asociaţii, pe de cealaltă parte, iar cererea trebuie să privească raporturi juridice născute din sau în legătură cu contractul de societate.
Nu sunt supuse sferei de aplicare a acestui articol litigiile dintre societate sau asociaţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, în aceste situaţii aplicându-se dreptul comun.
Limita în timp a aplicării acestui articol este lichidarea în fapt a societăţii, adică până la momentul împărţirii întregului activ al societăţii.
Legiuitorul introduce sintagma „sfârşitul lichidării sau radierea societăţii”, iar, în acest context, trebuie precizat că, în înţelesul art. 1930 NCC, lichidarea nu este identică cu dizolvarea societătii, lichidarea fiind o consecinţă a dizolvării [art. 1930 alin. (2) NCC]. Cert este că trebuie să se parcurgă întreaga procedură de lichidare, de la înlocuirea organelor de administraţie curentă şi până la radierea societăţii din registrul comerţului.
Regula este incidenţă şi în cazul în care litigiul vizează un imobil din raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea unde societatea îşi are sediul principal.
Având în vedere cele menţionate mai sus, rezultă că, în cazul în care un terţ formulează o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăţi, cu privire la un drept real asupra unui imobil, instanţa competentă este cea în a cărei rază teritorială este situat imobilul, nemaifiind vorba de o cerere în materie de societate. La fel şi în cazul în care acţiunea reală imobiliară este exercitată de societate împotriva unui terţ.
Textul are în vedere cererile privitoare la toate societăţile de natura celor reglementate în noul Cod civil, care au personalitate juridica, deoarece numai acestea pot avea sediu,
Citește mai mult
ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, la care se raportează competenţa exclusivă în materie de societate. în acelaşi timp, prin noul Cod civil şi legea pentru punerea în aplicare a acestuia, precum şi prin legea pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă s-a asigurat unitatea terminologică, abandonându-se denumirea de „societate comercială". Sunt excluse, aşadar, societăţile simple (art. 1890-1948 NCC), care nu au personalitate juridică.De asemenea, sunt vizate doar cereri formulate pana la data încetării personalităţii juridice, determinată în conformitate cu art. 251 NCC.
Norma în discuţie a păstrat formularea generală („cereri în materie de societate"), astfel încât, la fel ca în condiţiile reglementării anterioare, se apreciază că cererile avute în vedere sunt cele care se referă la existenţa societăţii sau la ansamblul operaţiunilor sale, interesând raporturile între asociaţi ori între aceştia şi societate.
Raţiunea acestei reguli constă în aceea că instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul principal al societăţii poate administra în mai bune condiţii probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate şi asociaţi sau, după caz, dintre asociaţi între ei, deoarece la sediul principal al societăţii se găsesc registrele şi principalele acte.
Raporturile dintre societate sau, după caz, asociaţi şi terţi nu se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 119 NCPC, ci conform regulii generale din art. 107 NCPC. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi în cazul cererilor formulate după încetarea personalităţii juridice a societăţii.
în cazul unei cereri în materie de societate, care însă ar fi în legătură cu un bun imobil situat în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea a locului unde societatea îşi are sediul principal, competenţa teritorială se stabileşte tot potrivit art. 119 NCPC, în considerarea unui argument de topografie a textelor, cât şi a necesităţii de a se asigura soluţionarea litigiilor în materie de societate de către o singură instanţă.
Dacă însă un terţ formulează o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăţi, prin care se pretinde un drept real asupra unui imobil, competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, nemaifiind vorba de o cerere în materie de societate, în sensul menţionat. Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care acţiunea reală imobiliară este exercitată de societate împotriva unui terţ.
O dispoziţie similară cu cea din art. 119 NCPC se regăseşte în art. 63 din Legea societăţilor nr. 31/1990, potrivit căruia „Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul principal"