Art. 118 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile privitoare la moştenire Competenţa teritorială
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Competenţa teritorială
Competenţa teritorială
Art. 118
Cererile privitoare la moştenire
(1) În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
(2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
| ← Art. 117 Noul Cod de Procedură Civilă Cererile privitoare la... | Art. 119 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri privitoare la... → |
|---|
Pentru definirea noţiunii de domiciliu, se are în vedere ultima locuinţă efectivă a lui de cuius, indiferent dacă a fost sau nu înscrisă în actul său de identitate.
în acest sens, în practica
Citește mai mult
judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă, s-a arătat că „de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moştenirea. Nimic nu se opune, însă, ca, prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată. Acest domiciliu reprezintă locuinţa statornică şi principală a defunctei (având în vedere şi perioada îndelungată de timp cât a locuit la acea adresă şi care confirmă ideea autoarei părţilor de a se stabili permanent în localitatea respectivă), chiar dacă nu este trecut în actul de identitate al persoanei şi nici în evidenţele informatizate, fiind relevant, din punct de vedere juridic, în stabilirea competenţei teritoriale, în condiţiile art. 14 CPC”(2).Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, art. 954 alin. (3) NCC asimilează locul deschiderii succesiunii cu locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să existe cel puţin un imobil al defunctului ori, în lipsă, un bun mobil al acestuia. în absenţa unor bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat. în doctrină s-a apreciat că este de discutat dacă această normă este utilă pentru determinarea competenţei în ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află în România.
în sfera de aplicare a art. 14 pct. 1 CPC, respectiv a art. 118 alin. (1) pct. 1 NCPC, privind „cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare” intră următoarele acţiuni:
- cererile pentru anularea unui testament;
- cererea pentru constatarea validităţii unui testament;
- cererea pentru executarea dispoziţiilor unui testament, atunci când validitatea acestuia nu este contestată.
În sfera de aplicare a art. 14 pct. 2 CPC, respectiv a art. 118 alin. (1) pct. 2 NCPC, referitoare la „cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia [dispoziţie introdusă prin art. 118, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia” intră următoarele acţiuni:
- cererea în anularea certificatului de moştenitor;
- cererea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive;
- cererea pentru raportul donaţiilor;
- cererea referitoare la conservarea sau administrarea bunurilor;
- cererea în anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi succesorale;
- cererea de ieşire din indiviziune succesorală, inclusiv cu privire la imobile;
- petiţia de ereditate.
Textul se referă la orice fel de cereri care privesc moştenirea sau moştenitorii, indiferent de felul acestora (legali sau testamentari).
Aceste dispoziţii nu sunt incidente în cazul în care moştenitorii valorifică drepturi culese din succesiune împotriva terţilor debitori ai lui de cuius, ci, într-o astfel de situaţie, competenţa teritorială se stabileşte potrivit regulii de drept comun sau altor norme legale incidente în materie.
în cazul cererilor de ieşire din indiviziune cu privire la imobile din masa succesorală, instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu cea de la locul imobilului, este competentă dacă, de exemplu, s-a dezbătut succesiunea şi chiar s-a realizat partajul bunurilor menţionate în certificatul de moştenitor, însă se solicită împărţeala altor imobile succesorale, descoperite ulterior sau pentru care s-a emis titlul de proprietate.
Dacă s-a realizat partajul între moştenitori, în sensul că s-a atribuit unuia dintre ei cota-parte indiviză ce aparţinea defunctului din dreptul de proprietate asupra unui imobil, iar ulterior acel moştenitor îl cheamă în judecată pe coproprietarul bunului, solicitând partajul, este competentă instanţa de la locul situării imobilului, şi nu de la ultimul domiciliu al defunctului, coproprietar al imobilului.
În sfera de aplicare a art. 14 pct. 3 CPC, respectiv a art. 118 alin. (1) pct. 3 NCPC, privind „cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar” intră următoarele cereri:
- cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular;
- cereri ale creditorilor contractuali ai defunctului întemeiate pe contracte încheiate cu defunctul;
- cereri ale creditorilor moştenirii pentru pretenţii în temeiul unui titlu posterior deschiderii succesiunii (de exemplu, cererea privind plata cheltuielilor de înmormântare etc.).
în literatura juridică s-a subliniat faptul că aceste dispoziţii se aplică în privinţa tuturor creditorilor care au pretenţii împotriva succesiunii, adică atât în privinţa creditorilor personali ai defunctului, cât şi a celor care au devenit creditori ai succesiunii după deschiderea ei.
Nu se aplică în cazul unei acţiuni introduse de moştenitori împotriva creditorului succesiunii; în această ipoteză competenţa teritorială se determină potrivit dreptului comun.
Art. 14 CPC, respectiv art. 118 NCPC se aplică numai în cazul unor acţiuni personale introduse de creditori, nu şi în cazul cererilor mixte sau reale.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi cererilor ulterioare ieşirii din indi-viziune, care au ca obiect contestarea partajului sau care derivă din partaj, cum ar fi nulitatea partajului ori cererea privind obligaţia de garanţie asupra bunului comun, care se adresează tot instanţei ultimului domiciliu al defunctului. Aceasta deoarece, dacă se admite o astfel de acţiune, se va efectua o nouă împărţeală sau vor fi obligaţi la despăgubiri comoştenitorii, ceea ce justifică sesizarea instanţei de la art. 118 NCPC(2).
166. în practica judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă s-a pus în mod frecvent problema care este instanţa competentă în cazul unei cereri de partaj succesoral cu privire la mai multe moşteniri succesive.
într-o primă opinie, s-a apreciat că se are în vedere instanţa competentă de la ultimul domiciliu al defunctului care a decedat primul, avându-se în vedere premisa că e vorba de succesiuni transmise succesiv şi care se moştenesc şi de către defuncţii ale căror succesiuni s-au deschis mai târziu. Această opinie, deşi logică, nu are un suport legal, aşa că apreciem că în această situaţie este competentă oricare dintre instantele de la ultimele domicilii ale tuturor defuncţilor ale căror succesiuni se dezbat.
Această ultimă soluţie este confirmată de reglementarea actuală, respectiv art. 118 alin. (2) NCPC.
Pentru a fi aplicabilă, este necesar să existe o legătură între cereri, sens în care legiuitorul impune condiţia ca moştenirile să fie „deschise succesiv”, respectiv atunci când cei care au decedat succesiv se moştenesc unii pe alţii. în absenţa oricărei legături, nu este aplicabil art. 118 alin. (2), ci alin. (1) pentru fiecare cerere în parte, impunându-se disjungerea lor.
Raţiunea normei de competenţă exclusivă rezidă în faptul că ultimul domiciliu al defunctului coincide cu locul deschiderii succesiunii, astfel cum prevede art. 954 alin. (2) NCC. Or, în raport de acest loc se efectuează procedura succesorală notarială ori pe cale judecătorească, fiind, astfel, la îndemână înscrisurile ce privesc
Citește mai mult
raporturile juridice dintre defunct şi moştenitori, precum şi dintre defunct şi terţi. De asemenea, multe dintre bunurile defunctului se găsesc în acest loc, ceea ce facilitează luarea unor măsuri de conservare, inventariere etc. a bunurilor, precum şi, nu mai puţin, administrarea probatoriilor în legătură cu bunurile, în cursul judecăţii.Ca noţiune, ultimul domiciliu al defunctului corespunde ultimei locuinţe efective a acestuia, indiferent dacă a fost sau nu înscris în actul său de identitate (pentru noţiunea de „domiciliu" şi relevanţa domiciliului de fapt în proces, sunt valabile comentariile de la art. 107).
în acest sens, în practică, în aplicarea art. 14 CPC 1865, s-a arătat că „de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moştenirea. Nimic nu se opune, însă, ca, prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată. Acest domiciliu reprezintă locuinţa statornică şi principală a defunctei (având în vedere şi perioada îndelungată de timp cât a locuit la acea adresă şi care confirmă ideea autoarei părţilor de a se stabili permanent în localitatea respectivă), chiar dacă nu este trecut în actul de identitate al persoanei şi nici în evidenţele informatizate, fiind relevant, din punct de vedere juridic, în stabilirea competenţei teritoriale, în condiţiile art. 14 CPC 1865.
Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, art. 954 alin. (3) NCC asimilează locul deschiderii succesiunii cu locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să existe cel puţin un imobil al defunctului ori, în lipsă, un bun mobil al acestuia. în absenţa unor bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.
Este de discutat dacă această normă este utilă pentru determinarea competenţei în ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află în România. Determinarea competenţei instanţei în funcţie de sediul notarului public cel dintâi sesizat de către reclamant ar putea echivala cu o alegere de competenţă ce nu este permisă de noul Cod de procedură civilă în cazurile de competenţă teritorială exclusivă, iar potrivit art. 122 NCPC, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor codului de procedură.
Cu toate acestea, s-ar putea susţine că nu este vorba despre o alegere de competenţă - deci, nici o încălcare a dispoziţiilor art. 122 NCPC, atât timp cât însuşi legiuitorul prezumă ultimul domiciliu al defunctului în ipotezele în discuţie ca fiind în locul anume indicat, respectiv sediul notarului public sesizat de către reclamant.
Dacă există un bun imobil, ar putea fi sesizată instanţa de la locul situării imobilului, în ipoteza în care ultimul domiciliu nu este cunoscut, ori, după caz, în funcţie de obiectul cererii introductive de instanţă şi valoarea acestuia, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti sau Tribunalul Bucureşti, conform art. 1071 NCPC, dat fiind că, în litigiile cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României, instanţele române sunt exclusiv competente, astfel cum prevede art. 1079 pct. 1 NCPC. Dacă în masa succesorală nu există un imobil, singura soluţie ar fi cea din art. 1071 NCPC, dacă se poate stabili competenţa instanţelor române.
2. Cererile care intră în sfera de aplicare a normei. Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, aceste cereri sunt111:
- cererile subsumate art. 118 alin. (1) pct. 1 NCPC, cum ar fi: cereri în anularea unui testament, cereri pentru constatarea validităţii unui testament, cereri pentru executarea dispoziţiilor unui testament atunci când validitatea acestuia nu este contestată;
- cererile subsumate art. 118 alin. (1) pct. 2 NCPC, care includ: cereri în anularea certificatului de moştenitor, cereri pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cereri pentru raportul donaţiilor, cererea de sistare a indiviziunii succesorale şi orice alte cereri prin care moştenitorii valorifică pretenţii pe care le-ar avea unul împotriva altuia, însă numai în legătură cu moştenirea.
Articolul 118 alin. (1) pct. 2 NCPC nu se aplică în cazul în care moştenitorii valorifică drepturi culese din succesiune împotriva terţilor-debitori ai lui de cuius, ci, într-o astfel de situaţie, competenţa teritorială se stabileşte potrivit regulii de drept comun sau, după caz, potrivit altor norme legale incidente în materie.
Nu mai există niciun dubiu în privinţa includerii cererilor de ieşire din indiviziune cu privire la imobile din masa succesorală în domeniul de aplicare al art. 118, în condiţiile în care art. 117 NCPC a exclus explicit din sfera sa de aplicare cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea rezultă din succesiune. întrucât art. 117 nu distinge, este lipsit de relevanţă dacă s-a dezbătut sau nu succesiunea.
Astfel, este atrasă competenţa relativă la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu cea de la locul imobilului dacă, de exemplu, s-a dezbătut succesiunea şi chiar s-a realizat partajul bunurilor menţionate în certificatul de moştenitor, însă se solicită împărţeala altor imobile succesorale, descoperite ulterior sau pentru care s-a emis titlul de proprietate ulterior partajului, astfel cum s-a considerat până acum în practică111. Din acest punct de vedere, este nerelevant că titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a fost emis direct pe numele moştenitorilor, câtă vreme imobilul a aparţinut autorului comun şi se solicită partajarea imobilului.
Cu toate acestea, dacă s-a realizat partajul între moştenitori, în sensul că s-a atribuit unuia dintre ei cota-indiviză ce aparţinea defunctului din dreptul de proprietate asupra unui imobil, iar ulterior acel moştenitor îl cheamă în judecată pe coproprietarul bunului, solicitând partajul, este competentă instanţa de la locul situării imobilului, şi nu de la ultimul domiciliu al defunctului, coproprietar al imobilului.
- cererile subsumate art. 118 alin. (1) pct. 3 NCPC se referă la: cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular, cereri prin care creditorii personali ai defunctului valorifică drepturi din contracte încheiate cu acesta, cereri prin care creditorii moştenirii invocă pretenţii în baza unui titlu posterior deschiderii succesiunii etc. După cum s-a arătat constant în doctrină, sintagma „creditorii defunctului" are în vedere pe toţi creditorii care au pretenţii împotriva moştenirii, indiferent dacă au o cauză anterioară sau ulterioară deschiderii succesiunii.
Articolul 118 alin. (1) pct. 3 NCPC nu îşi mai găseşte aplicare dacă moştenitorii cheamă în judecată pe un creditor al succesiunii (de exemplu, pentru a se constata prescripţia dreptului acestuia de a cere şi obţine executarea silită a unui debit, pentru rezoluţiunea sau rezilierea unei convenţii încheiate de acesta cu de cuius etc.), caz în care competenţa teritorială se determină potrivit dreptului comun.
Articolul 118 alin. (1) NCPC are în vedere cererile în materie de moştenire formulate „pânâ la ieşirea din indiviziune”. Per a contrario, cererile formulate ulterior sistării indi-viziunii şi care vizează un imobil se vor adresa instanţei de la locul situării imobilului, în conformitate cu art. 117 NCPC.
Precizarea nou-introdusă reflectă o opinie constant exprimată în doctrină şi practica instanţelor, chiar dacă art. 14 CPC 1865 avea un alt conţinut. S-a considerat că raţiunile competenţei exclusive în legătură cu ultimul domiciliu al defunctului „nu mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece din acest moment nu mai există o masă succesorală distinctă (exceptând cazul în care acceptarea succesiunii s-a făcut sub beneficiu de inventar), iar creditorii, potrivit art. 1060 C. civ. 1864 (art. 1427 NCC -n.n.), nu mai pot urmări pe moştenitorii debitorului lor decât în proporţie cu părţile lor ereditare".
Articolul 118 este aplicabil şi în situaţia în care în masa succesorală se regăsesc şi imobile situate în alta circumscripţie decât cea în care se află ultimul domiciliu al defunctului. Subzistă justificarea acestei soluţii din practica judiciară sub imperiul vechiului cod, pe considerentul caracterului derogator al normei faţă de cea referitoare la locul situării imobilului, dată fiind topografia textelor. Un argument suplimentar în acest sens este şi folosirea sintagmei „competenţa exclusivă" în alin.(l) al art. 118 NCPC, care nu exista în art. 14 CPC 1865.
3. Succesiuni deschise succesiv. în ipoteza mai multor moşteniri deschise succesiv, reclamantul are alegerea între instanţe deopotrivă competente, respectiv instanţa ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi. Se au în vedere doar cererile vizate de alin. (1) al art. 118.
Norma reglementează un caz de prorogare legala a competenţei, deoarece instanţa aleasă de către reclamant devine competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu cereri care, formulate de sine-stătător, ar fi atras competenţa teritorială a altor instanţe, respectiv a celor de la ultimul domiciliu al celorlalţi defuncţi111.
Trebuie să existe o legătură între cereri, sens în care legiuitorul impune condiţia ca moştenirile să fie deschise „succesiv". în absenţa oricărei legături, nu este aplicabil art. 118 alin. (2), ci alin. (1) pentru fiecare cerere în parte, impunându-se disjungerea lor.
„Succesiv deschise" semnifică succesivitatea deceselor, deoarece, potrivit art. 954 NCC, „moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia".
Este de subliniat că, în practica judiciară formată sub imperiul vechii reglementări -care nu conţinea o soluţie pentru ipoteza succesiunilor succesive - s-a conturat şi opinia conform căreia stabilirea competenţei într-o asemenea ipoteză implică cercetarea existenţei unui raport de accesorialitate între diferitele pretenţii din cererea introductivă, fiind posibil ca una dintre cereri să poată fi considerată drept principală şi să determine competenţa de soluţionare şi a celorlalte capete de cerere, considerate accesorii, în aplicarea art. 17 CPC 1865 (care corespunde art. 123 NCPC).
Astfel, s-a arătat că, în ipoteza mai multor succesiuni succesive, cea din urmă succesiune este cea care prezintă interes direct şi imediat pentru reclamant, atunci când acesta se prevalează de instituţia retransmiterii pentru a obţine realizarea drepturilor succesorale de pe urma ultimului autor, pe calea ieşirii din indiviziune. Această solicitare se plasează în poziţia de capăt de cerere principal pentru reclamant, solicitarea dezbaterii succesorale pentru primii doi defuncţi având finalitatea dezlegării de către instanţa de judecată a unor chestiuni prejudiciale.
Este de observat că, în cazul în care ultimul domiciliu al vreunuia dintre defuncţi nu este cunoscut sau nu este localizat în România, ar fi indicat să se aleagă instanţa ultimului domiciliu al oricăruia dintre ceilalţi defuncţi. Dacă toţi se află în această situaţie, se poate proceda asemănător cazului în care ar fi vorba despre un singur defunct