Art. 330 Noul Cod de Procedură Civilă Încuviinţarea expertizei Probele Judecata
| Comentarii |
|
Judecata
SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele
Art. 330
Încuviinţarea expertizei
(1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanţă să aibă loc conform dispoziţiilor art. 336.
(2) Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de specialitate.
(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
(4) Dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător în cazurile prevăzute la alin. (2) şi (3).
(5) La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.
| ← Art. 329 Noul Cod de Procedură Civilă Prezumţiile judiciare... | Art. 331 Noul Cod de Procedură Civilă Numirea expertului... → |
|---|
Va rog sa imi spuneti cum as putea traduce in romana “objective factual circumstances.” dpdv legal. Tradus ar insemna "circumstante factuale obiective" dar ce inseamna dpvd legal.
Multumesc
Dorim să punctăm că încuviinţarea probei, adică evaluarea admisibilităţii şi aptitudinii sale de a duce la soluţionarea cauzei nu poate fi decât precedată de clarificarea obiectivelor sale, fără de care cel puţin concludenţa probei nu poate fi determinată, astfel că proba nu ar putea fi
Citește mai mult
încuviinţată.Obiectivele expertizei formează obiectul probei, adică determinarea unor situaţii de fapt în legătură cu care expertului i se cere să îşi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia.
Expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unei probleme de drept, întrucât judecătorii trebuie să o cunoască singuri, aşa cum nu poate avea ca obiect solicitarea unei soluţii asupra litigiului.
Totuşi, în ceea ce priveşte normele dreptului străin, art. 253 partea finală NCPC coroborat cu art. 2562 NCC face referire la posibilitatea probării conţinutului legii străine prin atestări obţinute de la statul care le-a edictat, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
2. Concludenţa probei. Ca regulă, instanţa va încuviinţa sau va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că aceasta este concludentă, adică atunci când „pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti".
Uneori această probă îşi vădeşte necesitatea în faţa situaţiilor de fapt care se impun a fi dovedite. Astfel, s-a decis că în materie de stabilire sau de tăgăduire a paternităţii, deşi proba confruntării grupelor sanguine şi a altor date antropometrice nu este obligatorie, totuşi ea devine necesară atunci când probele sunt insuficiente sau contradictorii.
De exemplu, dacă într-o pricină privind stabilirea paternităţii se invocă exceptio plu-rium concubentium şi se face dovada că, în perioada concepţiei copilului, mama acestuia a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, cererea de stabilire a paternităţii nu este inadmisibilă de plano, însă, într-un asemenea caz, este necesară efectuarea expertizei medico-legale. De asemenea, s-a mai decis că în cazul în care se solicită anularea căsătoriei pentru alienaţie sau debilitate mintală, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice.
Sunt însă şi situaţii în care expertiza este obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii: expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie - art. 937 alin. (2) NCPC; expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o societate cu răspundere limitată de către un singur asociat - art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
3. Desemnarea experţilor. Dacă instanţa dispune administrarea acestei probe, după stabilirea obiectului său va desemna dacă expertiza va fi făcută de unul sau trei experţi. Opţiunea aparţine instanţei, care va stabili acest lucru în funcţie de specificul expertizei, de numărul şi complexitatea obiectivelor sale, de necesitatea cunoaşterii mai multor păreri în legătură cu situaţia analizată.
Acest lucru poate determina şi variabilitatea costurilor de efectuare a probei, instanţa urmând să ţină cont inclusiv de acest aspect atunci când, în condiţiile art. 262 NCPC, stabileşte şi repartizează între părţi costurile de administrare a probei. în funcţie de complexitatea obiectivelor şi numărul experţilor poate fi influenţat şi termenul în care expertiza poate fi efectuată şi depusă la dosar, instanţa urmând a avea în vedere toate aceste elemente pentru o eficientă organizare a modului de administrare a probei.
Desemnarea nominală a experţilor, precum şi înştiinţarea acestora asupra naturii şi specificului însărcinărilor primite sunt detaliate în articolele următoare.
Trebuie subliniat în acest context că, în procesul de probaţiune, experţii nu sunt asimilabili martorilor, aşa cum rezultatul cercetărilor lor, consemnat de cele mai multe ori în rapoarte înfăţişate instanţei, nu reprezintă nici depoziţia unui martor - chiar şi în situaţia în care proba se administrează în faţa instanţei prin prezentarea expertului conform art. 334 NCPC -, nici înscrisuri. Ei sunt specialişti, tehnicieni, uneori personalităţi sau oameni de ştiinţă consacraţi în anumite domenii, iar obligaţia lor procesuală este legală, personală, oficială, incesibilă.
De aceea, este expertiza judiciară concretizată uneori în raportul de expertiză consemnat la dosar doar proba obţinută în aceste circumstanţe - oficial şi nemijlocit - iar nu orice lucrare înfăţişată de parte în faţa instanţei ca fiind efectuată de un expert ori specialist în domeniul respectiv, chiar dacă şi aceasta a fost efectuată ca expertiză judiciară într-un alt dosar. Aceasta este doar o expertiză extrajudiciară, preconstituită, care, fără a fi nelegală, nu are în procesul judiciar de probaţiune o funcţie determinată (jurispru-denţa mai veche a considerat că aceasta nu are nicio funcţie probatorie.
Experţii implicaţi în procesul de probaţiune judiciară dobândesc competenţa de a efectua expertize cu caracter judiciar în condiţiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară numai în măsura în care figurează în listele Biroului Central pentru Expertize Tehnice Judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei şi sunt înscrişi în evidenţele birourilor locale de expertize judiciare tehnice şi contabile care funcţionează în cadrul tribunalelor.
Cu toate acestea, sunt situaţii în care pentru anumite domenii specializate nu există experţi autorizaţi, astfel încât efectuarea expertizei se realizează prin solicitarea punctului de vedere al uneia sau al mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv, potrivit alin. (3) al art. 330 NCPC.
Este uneori necesar ca cercetarea să fie făcută în laboratoare sau institute de specialitate (sau alte instituţii autorizate exclusive, cum este, de exemplu, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului în cazul expertizării metalelor sau pietrelor preţioase), situaţie în care solicitarea de efectuare a expertizei va fi direct adresată acestora, conform art. 330 alin. (2) NCPC, fără a exista o desemnare nominală prealabilă a experţilor, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.
în aceste situaţii speciale stabilite prin alin. (2) şi (3) ale art. 330, legiuitorul asimilează procedura în totalitate expertizei ca mijloc de probaţiune judiciară, astfel încât dispoziţiile referitoare la expertiză, cu excepţia celor privind aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă judiciară şi obligarea la plata de despăgubiri, sunt aplicabile în mod corespunzător.
4. Experţii consilieri ai părţilor. Părţilor li se recunoaşte dreptul, în situaţia efectuării unei expertize propriu-zise ori atunci când aceasta se solicită unui laborator sau institut de specialitate, să solicite participarea experţilor aleşi de acestea, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se dispune altfel.
O dispoziţie asemănătoare există şi în art. 18 din O.G. nr. 2/2000, care completează dispoziţiile generale ale codului, arătând că părţile pot să solicite ca pe lângă persoana oficial desemnată în calitate de expert (indiferent dacă aceasta a fost desemnată prin voinţa comună a părţilor sau aleatoriu) să mai participe la efectuarea expertizei şi un expert sau specialist, nominalizat de parte, pe cheltuiala sa, care are calitatea de expert autorizat în condiţiile legii.
Potrivit aceluiaşi articol, expertul tehnic judiciar sau specialistul nominalizat de parte trebuie să deţină aceeaşi specializare cu cea a expertului tehnic judiciar numit de instanţă pentru efectuarea expertizei. Dacă acest lucru nu este posibil, se va avea în vedere ca specializarea expertului tehnic judiciar care participă la efectuarea expertizei în calitate de consilier al părţii să fie înrudită cu cea a expertului tehnic judiciar numit şi să aparţină aceluiaşi domeniu.
Solicitarea se adresează instanţei şi cuprinde în mod obligatoriu identificarea expertului desemnat în calitate de consilier, însoţită de dovada că acesta are calitatea de expert autorizat în condiţiile art. 11-14 din O.G. nr. 2/2000, instanţa pronunţându-se prin încheiere.
în cazul încuviinţării consilierilor experţi, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei încuviinţate de instanţă. Opinia lor nu are valoare probatorie pentru instanţă, dar poate constitui un reper esenţial uneori în evaluarea ulterioară a necesităţii sau oportunităţii lămuririlor raportului oficial, al refacerii acestuia ori chiar în evaluarea greutăţii probei în ansamblul probelor administrate.
în condiţiile art. 335 NCPC, dacă pentru efectuarea expertizei se impune o cercetare la faţa locului, citarea experţilor desemnaţi pro parte nu se impune în metodica derulării expertizei, dar este firesc sâ se permitâ participarea acestor persoane, în calitate de consilieri ai părţilor.
Plata costurilor legate de participarea expertului consilier cade, în timpul procesului, în sarcina părţii căreia participarea îi este încuviinţată, aceste cheltuieli putând fi integrate categoriei cheltuielilor de judecatâ repartizate la cerere, la sfârşitul procesului, concluzie susţinută de prevederile art. 451 alin. (3) NCPC coroborat cu art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000.
Expertiza este necesară şi în cazurile în care, în mod întâmplător, judecătorul ar avea cunoştinţele de specialitate de care ar fi nevoie într-un proces, deoarece pe de o parte raportul de expertiză întocmit de un expert prezintă garanţii mai mari de exactitate şi de utilizare a ultimelor date ale
Citește mai mult
ştiinţei, iar pe de altă parte prezintă avantajul că poate fi discutat în contradictoriu de către părţi, pe când aprecierea judecătorului nu ar putea fi discutată, nefiind cunoscută decât la pronunţare sau chiar după redactarea hotărârii.Expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate desfăşurată de către un specialist, numit expert, care este desemnat de instanţa de judecată.
Relatarea făcută de expert în scris sau uneori oral, în care acesta expune constatările şi concluziile sale, deci îşi prezintă opinia cu privire la împrejurările de fapt a căror lămurire a fost solicitată, poartă denumirea de raport de expertiză.
Expertiza şi raportul de expertiză sunt două noţiuni distincte, dar interdependente, întrucât raportul de expertiză este urmarea expertizei, iar aceasta din urmă este activitatea de cercetare pe care se întemeiază raportul de expertiză. Expertiza neurmată de raportul de expertiză ar fi insuficientă, iar raportul de expertiză întocmit fără cercetarea pe care o presupune ar fi netemeinic. Subliniem că, din punct de vedere juridic, mijlocul de probă este raportul de expertiză, iar nu însăşi expertiza.
Noul cod de procedură civilă reglementează expertiza în art. 330-340, care constituie dreptul comun în materie, la care se adaugă legi speciale privind expertiza tehnică şi contabilă, expertiza criminalistică, expertiza medico-legală, expertiza sanitar-veterinară, expertiza cadastrală etc.
Observăm că în cazul acestei probe, comparativ cu celelalte mijloace de probă, legiuitorul omite să arate un criteriu de apreciere a forţei doveditoare a probei, prin natura sa tehnică şi ştiinţifică. Reluând mai vechi consideraţii ale doctrinei pe această temă, arătăm şi de această dată că instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă.
însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, indiferent că primeşte sau nu concluziile expertului, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă să fie motivata, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui.
De asemenea, sunt totuşi unele situaţii în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifica egala (de exemplu, expertiza de excludere de la paternitate nu poate fi înlăturată prin depoziţiile unor martori). Când s-au administrat în aceeaşi pricină două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, instanţa, motivat, va accepta una din ele şi o va înlătura pe cealaltă sau le va înlătura pe amândouă şi va recurge la alte mijloace de probă, având chiar posibilitatea de a admite o nouă expertiză; se consideră că, în cazul expertizelor medico-legale, dacă acestea sunt contradictorii, instanţa este datoare să le supună spre avizare comisiei superioare medico-legale, iar nu să îşi însuşească una dintre ele fără sesizarea respectivă.
Instanţa este legată însă de constatârile de fapt ale experţilor, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovada pana la declararea falsului, deci, pentru combaterea lor este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.