Art. 421 Noul Cod de Procedură Civilă Hotărârea de perimare Perimarea cererii Unele incidente procedurale

1. Felul hotărârii. Calea de atac. Indiferent de mijlocul procedural de invocare a perimării (cerere sau excepţia de perimare), dacă instanţa constată că perimarea nu a intervenit, va pronunţa o încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul procesului; în situaţia întrunirii condiţiilor perimării, instanţa va pronunţa fie o sentinţă, fie o decizie, în raport de obiectul perimării.

Hotărârea de respingere a cererii sau excepţiei de perimare se va ataca cu apel sau recurs, după caz, potrivit regulilor de drept comun aplicabile hotărârii prin care instanţa se dezînvesteşte, sens

Citește mai mult

în care urmează a se observa dispoziţiile art. 466 şi art. 483 NCPC.

Dacă se constată perimarea, hotărârea este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare, iar când hotărârea de perimare se pronunţă de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

Textul conţine o derogare de la regulile de drept comun în materie de recurs [30 de zile de la comunicare, potrivit art. 485 alin. (1) NCPC], atât în privinţa duratei lui, cât şi a momentului de la care acesta începe să curgă, iar norma privind curgerea termenului de la pronunţarea hotărârii a fost confirmată sub aspectul constituţionalităţii sale, chiar dacă instanţa constituţională a analizat dispoziţiile identice din codul anterior.

Apreciem însă că declanşarea termenului de recurs de la pronunţare este condiţionată de legalitatea procedurii de citare a pârtilor pentru termenul când s-a constatat perimarea, pentru că, în cazul unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 229 NCPC referitoare la termenul în cunoştinţă sau a altor neregularităţi privind citarea, instanţa de judecată nu se afla în situaţia de a se pronunţa, ci avea obligaţia de a dispune amânarea judecăţii în condiţiile art. 153 NCPC, sub pedeapsa nulităţii, întrucât o procedură viciată echivalează cu neîndeplinirea ei; or, raţiunea citării este aceea ca părţilor să le fie respectat dreptul la apărare şi să aibă posibilitatea prezentării la termenul de judecată şi participării la dezbateri şi, deci, şi la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică, date fiind prevederile art. 402 NCPC; altfel spus, în cazul în care un termen pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunţare „procedura de citare îndeplineşte şi funcţia procedurala a comunicării", iar neregularitatea citării antrenează numai o aparenţă că termenul de declarare a căii de atac a început să curgă.

2. Perimarea recursului şi a celorlalte căi extraordinare de atac. Se impune precizarea că art. 421 alin. (2) NCPC, prevăzând posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de perimare, nu deschide calea unui recurs la recurs pentru ipoteza în care sancţiunea este aplicată chiar cererii de recurs, hotărârea de perimare a recursului fiind definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.

Recursul împotriva unei decizii de perimare a recursului nu intră nici sub incidenţa art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, întrucât norma din legea specială se referă la hotărârile nedefinitive prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa curţilor de apel, iar pe de altă parte nu hotărârea de perimare a întrerupt judecata (care stinge procesul în faza în care se află), ci actul de procedură anterior (suspendarea).

De asemenea, dacă se perimă o contestaţie în anulare sau revizuire, întrucât perimarea constituie un incident procedural, ea nu va putea fi atacată cu recurs decât dacă şi hotărârea ce urma să se pronunţe asupra contestaţiei în anulare sau revizuirii este ea însăşi susceptibilă de recurs.

3. Recursul la perimarea pronunţată de o secţie a înaltei Curţi. Textul dispune că atunci când hotărârea de perimare se pronunţă de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

Norma analizată este plasată în Titlul I al Cărţii a ll-a din Cod ce reglementează procedura în faţa primei instanţe, astfel că, pentru a-i determina sfera de aplicare, trebuie pornit de la premisa stabilită prin art. 494 NCPC care prevede că „dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune", după cum trebuie observate şi cele dispuse de art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC, anume că „hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii" sunt definitive; în consecinţă, hotărârile dote în recurs sunt definitive şi daca sunt pronunţate pe calea unei excepţii, cum este şi cea de perimare.

Având în vedere actuala reglementare a competenţei înaltei Curţi prevăzută de art. 97 NCPC, apreciem că doar în situaţia constatării perimării unei cereri ce se încadrează în norma de competenţă de la art. 97 pct. 4 NCPC, referitoare la o eventuală competenţa de prima instanţa stabilita prin legi speciale, pronunţata de o secţie a sa, este susceptibilă de recurs la Completul de 5 judecători; în această categorie s-ar încadra, de exemplu, contestaţiile referitoare la modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central cu ocazia alegerilor prezidenţiale [art. 25 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, republicată], a alegerilor parlamentare (art. 21 din Legea nr. 35/2008), a celor pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 67/2004] sau a alegerilor europarlamentare [art. 32 alin. (2) din Legea nr. 33/2007]; de asemenea, deciziile Biroului Electoral Central cu privire la admiterea sau respingerea unui protocol de constituire a unei alianţe electorale la alegerile parlamentare (art. 91 din Legea nr. 35/2008) sau la cele prezidenţiale [art. 6 alin. (6) din Legea nr. 370/2004] sunt supuse unei contestaţii a cărei competenţă de soluţionare este atribuită înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc.

în plus, deşi norma de competenţă de la art. 97 pct. 4 NCPC nu stabileşte o competenţă propriu-zisă de primă instanţă a înaltei Curţi, în care sunt incluse, spre exemplu, conflictele de competenţă (art. 135), cererile de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a ll-a şi alin. (2), art. 143], cele pentru delegarea altei instanţe (art. 147), acestea ar putea fi perimate daca sunt compatibile cu mâsura suspendării judecaţii, caz în care hotărârea de perimare dată de o secţie a înaltei Curţi va fi supusă recursului la Completul de 5 judecători.

Ca atare, considerăm că perimarea unui recurs pronunţat de o secţie a înaltei Curţi nu este susceptibilă de recurs la Completul de 5 judecători întrucât aceasta este o hotărâre definitivă.

Totodată, pot fi formulate cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate în deciziile pronunţate de secţiile înaltei Curţi (art. 442), cereri de lămurire a hotărârii sau de înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443) ori cereri de completare a deciziilor pronunţate de înalta Curte (art. 444); astfel cum prevede art. 446 NCPC, hotărârile prin care se soluţionează asemenea cereri incidentale (chiar pe calea excepţiei de perimare) sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-au solicitat; prin urmare, fiind pronunţate de o instanţă de recurs, nici acestea nu sunt susceptibile de recurs la Completul de 5 judecători.

Pentru identitate de raţiune, nu poate fi atacată cu recurs nici constatarea perimării celorlalte căi extraordinare de atac exercitate împotriva deciziilor definitive pronunţate de secţiile înaltei Curţi ori a cererilor incidentale formulate în cadrul acestei căi de atac.

Recursul în interesul legii, exceptând faptul că nu este soluţionat de o secţie a înaltei Curţi, este incompatibil cu instituţia perimării (decurgând din imposibilitatea suspendării din motive ce pot conduce la lăsarea cauzei în nelucrare din culpa părţilor), nefiind o cale de atac de reformare sau retractare pentru a fi susceptibil de încadrare în prevederile art. 416 alin. (1) NCPC.

Soluţia este identică şi în cazul cererii adresate înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

chiar dacă aceasta, în unele cazuri, este pronunţată de o secţie a instanţei supreme, de un complet compus în condiţiile art. 520 alin. (6) NCPC.