Art. 463 Noul Cod de Procedură Civilă Achiesarea la hotărâre Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 463
Achiesarea la hotărâre
(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.
(2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres de partea adversă.
(3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile.
| ← Art. 462 Noul Cod de Procedură Civilă Înţelegerea părţilor... | Art. 464 Noul Cod de Procedură Civilă Felurile achiesării... → |
|---|
2. Achiesarea la hotărâre în faţa primei instanţe cu ocazia pronunţării. Renunţarea unei părţi la calea de atac poate avea lor fie mai înainte ca aceasta să facă
Citește mai mult
uz de exercitarea ei, fie ulterior, după ce partea s-a folosit de acest drept, calea de atac exercitată putând fi îndreptată împotriva tuturor sau doar a unora dintre soluţiile din respectiva hotărâre.în ipoteza în care partea renunţa la calea de atac în faţa instanţei a cârei hotărâre o poate ataca (deci, mai înainte de a uza de dreptul la calea de atac), sunt aplicabile dispoziţiile art. 404 NCPC, astfel cum dispune art. 463 alin. (3) NCPC.
Astfel, partea prezentă la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică potrivit art. 402 NCPC poate renunţa, în condiţiile legii, la calea de atac, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.
Renunţarea la calea de atac fiind ulterioară pronunţării hotărârii şi implicit închiderii dezbaterilor, rezultă că manifestarea de voinţă a părţii în acest sens nu poate fi menţionată în practicaua hotărârii, ci va trebui încheiat un proces-verbal, ca act de procedură distinct, semnat de către preşedintele de complet şi de către grefier, în care să se consemneze renunţarea la calea de atac, după verificarea identităţii părţii sau a reprezentantului său cu mandat special ori cu îndeplinirea celorlalte cerinţe de la art. 81 NCPC.
3. Achiesare la hotărâre în faţa primei instanţe ulterior pronunţării. Renunţarea la calea de atac poate avea loc şi ulterior pronunţării în şedinţa publica, potrivit celor dispuse prin art. 404 alin. (2), mai înainte sau după declararea căii de atac, caz în care este necesară îndeplinirea unei condiţii suplimentare, cumulative celor menţionate deja, şi anume ca dosarul să nu fi fost înaintat la instanţa competentă.
Dacă însă renunţarea la calea de atac are loc înainte de declararea acesteia, instanţa în faţa căreia se renunţă la calea de atac (care va da eficienţă acestui act procedural de dispoziţie al părţii) va fi ţinută să constate neîmplinirea termenului pentru exercitarea legală a căii de atac, pentru că după expirarea lui nu se mai pune problema renunţării la calea de atac, întrucât a intervenit decăderea din acest drept.
4. Obiectul renunţării la calea de atac cu ocazia pronunţării sau ulterior pronunţării.
Dacă renunţarea la calea de atac are loc în aceste momente ale procesului, trebuie a se avea în vedere că partea nu a luat cunoştinţă de considerentele hotărârii, prin comunicarea hotărârii redactate, considerente ce pot face obiect al exerciţiului căilor de atac (art. 461 NCPC) separat ori împreună cu dispozitivul.
Apreciem că un atare act procedural de dispoziţie nu va putea primi decât semnificaţia renunţării părţii la dreptul de a ataca soluţiile cuprinse în dispozitiv, întrucât obiectul pronunţării (citirii) în şedinţă publică este minuta redactată după deliberare, astfel cum prevăd art. 401 şi art. 402 NCPC, în timp ce de considerentele hotărârii partea va lua la cunoştinţă ulterior, după redactarea şi comunicarea hotărârii şi, ca atare, manifestarea de voinţă nu poate fi extinsă şi cu privire la acestea, astfel încât partea îşi pâstreazâ dreptul de a formula calea de atac împotriva considerentelor.
5. Forma renunţării la calea de atac ulterior pronunţării. Renunţarea poate fi exprimată fie printr-un înscris autentic care constată voinţa părţii, înscris ce va fi depus la grefa instanţei pentru a fi ataşat la dosar, fie prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, caz în care se va proceda astfel cum prevede art. 404 alin. (1).
6. Achiesarea condiţionată. Dacă achiesarea părţii la hotărâre este condiţionată, ea nu va produce efecte decât daca este acceptata expres de partea adversa, indiferent dacă este vorba despre o renunţare imediat după pronunţarea în şedinţă publică sau ulterior acestui moment, ori după declararea sau nu a căii de atac.
Renunţarea la calea de atac este un act unilateral de voinţă, iar în raport cu obiectul acestei condiţii urmează a se aprecia dacă acceptarea de către partea adversă a renunţării condiţionate nu constituie deja un acord de voinţă în sensul unei tranzacţii judiciare, caz în care ar trebui îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 438-439 NCPC, urmat de consecinţele unei astfel de învoieli a părţilor.
Totodată, norma mai prevede că partea adversă trebuie să accepte expres condiţia părţii renunţătoare la calea de atac, însă legea nu arată ce formă trebuie să îmbrace această acceptare, cu excepţia precizării caracterului său neechivoc.
Apreciem că este aplicabil principiul simetriei şi corespondenţei formelor, astfel încât şi partea adversă poate să îşi dea acordul asupra obiectului condiţiei prin înscris autentic ori în faţa preşedintelui de complet, a preşedintelui instanţei sau a persoanei desemnate de acesta, în aceleaşi circumstanţe ca şi partea care renunţă, personal sau prin mandatar cu procură specială, astfel cum prevede art. 81 NCPC, şi acesta fiind un act procedural de dispoziţie.
7. Achiesarea la hotărârea atacată în cursul judecării căii de atac. Achiesarea la hotărâre poate avea loc şi ulterior exercitării caii de atac, nu numai înainte, dar şi dupâ trimiterea dosarului la instanţa superioară [interpretarea per a contrario a art. 404 alin. (2)], în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecăţii în calea de atac (ordinară sau extraordinară), caz în care instanţa învestită cu soluţionarea ei va face aplicarea art. 463 NCPC.
Dacă de achiesarea la hotărâre manifestată înainte de trimiterea dosarului la instanţa superioară ia act fie preşedintele de complet (atunci când are loc imediat după pronunţare), fie preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta (după pronunţare, înainte sau după declararea căii de atac), în cazul în care dosarul a fost deja înaintat la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, această instanţă va lua act de manifestarea de voinţă a părţii în sensul renunţării la calea de atac.
Şi în acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (1) NCPC, dacă partea nu este prezentă personal în faţa instanţei.
Este necesar însă ca instanţa să se edifice asupra manifestării de voinţă exprimată de titularul căii de atac, iar în ipoteza în care acesta a formulat o cerere în faţa primei instanţe (principală sau incidentală), să se stabilească fără echivoc dacă acesta renunţă la cererea formulată la prima instanţă conform art. 406 şi urm. sau la însuşi dreptul pretins, potrivit art. 408 şi urm., norme care prevăd şi alte condiţii.
În fond, achiesarea la hotărâre echivalează unei renunţări la însuşi dreptul dedus judecăţii, dar un drept sancţionat deja prin hotărârea judecătorească susceptibilă de atac. Riguros vorbind, achiesarea nu priveşte dreptul litigios sau încă litigios, ci hotărârea care îl aşează în patrimoniul uneia dintre
Citește mai mult
părţi. Din acest motiv, prin însăşi natura ei, o astfel de achiesare nu poate fi „anticipată”, ci totdeauna „ulterioară” adoptării hotărârii. Manifestarea de voinţă în sensul achiesării poate fi exprimată a priori sau a posteriori, dar numai în raport cu posibilitatea sau efectivitatea exercitării căii de atac.Achiesarea la hotărâre înseamnă renunţarea părţii la calea de atac, pe care legea o conferă celui condamnat, făcând astfel ca hotărârea să devină definitivă. Prin achiesarea la hotărâre, partea care a achiesat renunţă nu numai la „exercitarea” căilor ordinare de atac ori la „continuarea” acestora, dar şi la cele extraordinare, de care ea ar fi putut dispune. Hotărârea îşi va produce efectele atât în privinţa cererii principale, cât şi a celor accesorii, dar în orice caz numai în limitele a ceea ce s-a statuat. Achiesarea la hotărâre nu este o cauză de stingere a judecăţii, sub titlu principal, ea intervenind după judecată.
Din cuprinsul prevederilor legale evocate rezultă că: achiesarea poate fi totală - dacă priveşte „hotărârea în întregul ei” sau toate soluţiile din acea hotărâre - ori parţială - dacă priveşte numai „o parte din hotărârea respectivă” (dacă obiectul căii de atac îl poate constitui şi considerentele hotărârii prin care chiar s-au tranşat probleme de drept, formulările marcate - „hotărârea în întregul ei” sau „parte din hotărâre” - ar putea implica ideea că se află în perimetrul achiesării şi considerente ale hotărârii sau numai considerente ale acesteia? eu opinez pentru o interpretare stricto sensu, restrictivă a achiesării, raportând-o numai la ceea ce cuprinde dispozitivul hotărârii şi care poate face obiectul căii de atac. De altfel, ar fi un nonsens posibilitatea achiesării la dezlegări de drept „care nu au legătură cu judecarea acelui proces”, prefigurând astfel o soluţie dintr-un viitor proces, sau achiesarea la „constatări de fapt”, când, prin definiţie, se poate achiesa la ceea ce s-a decis, nu la ceea ce s-a constatat. Totuşi, achiesând la hotărâre, fără rezerve sau condiţii, partea acceptă hotărârea cu tot ceea ce ea cuprinde - pars est in toto, totum non est in parte) sau anumite soluţii din acea hotărâre achiesarea poate fi necondiţionată sau condiţionată, în această din urmă situaţie, pentru asigurarea eficacităţii ei, va fi necesară acceptarea expresă de către partea adversă (dacă s-au formulat rezerve faţă de modul de rezolvare a anumitor capete de cerere, cel condamnat îşi păstrează astfel dreptul de a exercita calea de atac în privinţa chestiunilor care au făcut obiectul rezervelor, afară doar când între acestea şi cele acceptate fără rezerve există indivizibilitate); achiesarea poate fi expresă - prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei făcută de către partea care achiesează ori de către mandatarul ei, în temeiul unei „procuri speciale” - sau tacită (este o ipoteză, aşa-zicând, „sensibilă”, nu numai prin circumstanţele pe care se întemeiază şi care trebuie tratate cu circumspecţie, dar şi prin vecinătatea ei cu o posibilă „achiesare implicită", rezultând, bunăoară, într-o opinie, din executarea unei hotărâri, fără rezerve, mai înainte ca aceasta să fi devenit executorie, iar, într-o altă opinie, din expectativa părţii faţă de termenul în care ar fi putut exercita calea de atac. În prima ipoteză suntem în prezenţa unei achiesări tacite, iar în cea de-a doua în prezenţa decăderii din dreptul de a exercita calea de atac) rezultând din acte sau fapte neîndoielnice şi concordante (de exemplu, executarea fără rezerve a unei hotărâri asupra fondului, care nu este încă executorie. [V., în acest sens, şi prevederile exprese ale art. 410 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă francez. în opinia doctrinei, ar fi o formă de „achiesare implicită” sau „legală”]. Dacă partea nu se opune la executare, aceasta nu semnifică eo ipso achiesare, întrucât este posibil ca ea să nu se opună în considerarea consecinţelor penale ce ar putea decurge dintr-o asemenea atitudine. Achiesarea la hotărâre prin această formă presupune deci îndeplinirea câtorva condiţii: existenţa unei cereri de executare şi acceptarea de către debitor a executării; executarea să se realizeze efectiv, chiar şi numai parţial; din faptul executării să rezulte neîndoielnic intenţia abdicativă de la căile de atac împotriva hotărârii; hotărârea să nu fie, de drept sau judiciar, executorie provizoriu: executarea să se facă fără rezerve. în aceste condiţii, minime, executarea hotărârii semnifică achiesare, chiar dacă debitorul condamnat a exercitat deja calea de atac împotriva acelei hotărâri.)
Condiţiile achiesării sunt, în esenţă, următoarele:
a) Voinţa de a achiesa, obiectivată ca act voluntar, unilateral, în principiu independent de orice acceptare din partea celeilalte părţi. Voinţa trebuie să se manifeste expres sau tacit. Ca în cazul tuturor celorlalte acte juridice, voinţa trebuie să fie neviciată (exceptând situaţia deja evocată, când achiesarea este condiţionată. Este însă o situaţie de excepţie, nesusceptibilă de extrapolare. în orice caz, nici în ipoteza acceptării exprese a achiesării de către partea adversă, această acceptare, consecutivă manifestării voinţei de a achiesa, nu semnifică tranzacţie judiciară. [S-a spus însă, într-o opinie, că totdeauna achiesarea este un contract - judiciar sau extrajudiciar, după caz - şi că achiesarea odată realizată în faţa instanţei, hotărârea acesteia este una convenită, de expedient. (J. Vincent, S. Cuinchard, Procedura civila. 231 ed., Dalloz, 1994, p. 1295, p. 1032)]. în economia actualelor reglementări, o asemenea opinie se verifică: a) Tranzacţia este sinalagmatică şi oneroasă; achiesarea este unilaterala şi ea produce efecte, de regulă, indiferent de acceptarea celeilalte părţi: b) Contractul judiciar poale interveni şi după rămânerea definitiva a hotărârii, dar achiesarea la hotărâre poate interveni numai până la rămânerea ei definitivă)
; deci nu realizată prin eroare, în urma dolului sau a constrângerii. Voinţa de a achiesa este personală şi în principiu irevocabilă;
b) Cel care achiesează trebuie să aibă capacitatea sau puterea de a dispune de un drept, în sensul abandonării lui. Aşadar, autorul achiesării trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu ori să fi obţinut încuviinţarea prealabilă pentru a putea achiesa, dacă el are numai capacitatea de exerciţiu restrânsă;
c) Legea să nu interzică expres posibilitatea achiesării. Aşa fiind, este posibilă achiesarea când litigiul interesează şi ordinea publică? Opiniile - ca şi soluţiile -au fost diferite. Achiesarea la hotărâre ar fi posibilă şi într-o asemenea situaţie, întrucât: prin achiesare, partea confirmă ceea ce instanţa a stabilit prin hotărârea ei - inclusiv după verificarea exigenţelor tuturor normelor imperative, de ordine publică iar nu ceea ce ea şi-ar fi dorit; oricum, partea poate achiesa la hotărâre prin neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege. într-o asemenea situaţie, achiesarea la hotărâre n-ar fi posibilă, întrucât: prin achiesare s-ar conferi putere de lucru judecat hotărârii date, înainte de expirarea termenului pentru atacarea ei; dacă legea a interzis părţilor să stabilească ele însele o anumită situaţie juridică, înainte de pronunţarea hotărârii, atunci n-o pot face nici după ce hotărârea a fost dată. Personal, pe baza argumentelor arătate, dar şi în ambianţa unui mai accentuat liberalism procesual, mă atașez primei opinii, sub rezerva însă că legea însăşi poate stabili unele excepţii. Într-adevăr, în principiu, legiuitorul nu poate obliga partea la exercitarea căilor de atac, mai ales că, oricum, prin neexercitarea lor în termen s-ar ajunge la acelaşi rezultat. Numai printr-o dispoziţie expresă s-ar putea eventual interzice părţii achiesarea la hotărâre.
Achiesarea este opozabilă moştenitorilor, legatarilor universali şi creditorilor chirografari.