Art. 466 Noul Cod de Procedură Civilă Apelul principal. Obiectul Apelul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Apelul
Apelul
Art. 466
Apelul principal. Obiectul
(1) Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă.
(3) Hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă.
(4) Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.
| ← Art. 465 Noul Cod de Procedură Civilă Măsurile de... | Art. 467 Noul Cod de Procedură Civilă Situaţiile în care... → |
|---|
2. Regula în materie. Dacă regula în materia hotărârilor judecătoreşti este că acestea sunt supuse controlului judiciar (exceptarea lor trebuind să fie expresă), în materia hotărârilor de prima instanţa regula este că ele sunt supuse apelului, dacă
Citește mai mult
legea nu prevede în mod expres altfel, astfel cum dispune art. 466 alin. (1) NCPC, ceea ce denotă caracterul de cale de atac comună al apelului.3. Prevederi tranzitorii. Nu este inutil a se face precizarea că acest caracter de cale de atac comună este reafirmat prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «definitivă», de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioara. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară".
4. Obiectul apelului. Hotărârile pronunţate în primă instanţă constituie, de regulă, obiectai apelului; acestea sunt dateîn soluţionarea cererilor a căror competenţă materială de primă instanţă este atribuită judecătoriei (art. 94 pct. 1), tribunalului (art. 95 pct. 1) sau curţilor de apel (art. 96 pct. 1), competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reglementată prin dispoziţiile art. 97 pct. 4 nefiind o veritabilă competenţă în primă instanţă; instanţa supremă nu are competenţă nici în calitate de instanţă de apel, ceea ce înseamnă că hotărârile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel nu sunt supuse apelului.
5. Hotărâri ale primei instanţe exceptate de la exercitarea apelului şi cele împotriva cărora se poate exercita numai apelul. Nu orice hotărâre de primă instanţă este susceptibilă de apel, întrucât legea poate excepta o astfel de hotărâre de la exercitarea căii ordinare de atac, ceea ce în conţinutul normelor se identifică, de regulă, prin astfel de sintagme: „este supusă recursului" [spre exemplu art. 406 alin. (6) - hotărârea prin care se ia act de renunţarea la judecată, art. 410 - hotărârea prin care se ia act de renunţarea la dreptul pretins, art. 421 alin. (2) - hotărârea care constată perimarea]; „poate fi atacată numai cu recurs" (spre exemplu art. 437 în materia hotărârilor date în baza recunoaşterii pretenţiilor); „nu este supusă niciunei căi de atac", ceea ce înseamnă nu numai excluderea apelului, dar şi a căilor extraordinare de atac [spre exemplu art. 53 alin. (2) - încheierea de soluţionare a abţinerii ori de respingere a recuzării în cazul prevăzut de art. 48 alin. (3), art. 132 alin. (3) - declinarea de competenţă, art. 362 alin. (2)-încheierea pronunţată în materia asigurării de dovezi]; „hotărârea este definitivă" [art. 1023 alin. (8) - hotărârea de respingere a cererii în anulare formulată de debitor împotriva ordonanţei de plată etc.].
Alteori însă legea stabileşte că o hotărâre este supusă numai apelului, caz în care este exclus recursul, sens în care prevede în mod expres şi art. 483 alin. (2) partea finală NCPC [spre exemplu: art. 717 alin. (1) - hotărârea cu privire la contestaţia la executare; art. 994 alin. (3) - hotărârea de partaj; art. 999 alin. (1) - ordonanţa preşedinţială; art. 1003 alin. (3) - hotărârea dată asupra cererilor posesorii; art. 1032 alin. (1) -hotărârea judecătoriei pronunţată în procedura specială a cererilor de valoare redusă; art. 1041 alin. (5) - hotărârea de evacuare pronunţată în procedura specială a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept]. împotriva acestor hotărâri ale primei instanţe poate fi promovată contestaţie în anulare propriu-zisă sau revizuire în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate specifice fiecăreia dintre aceste căi de atac, concluzie care se desprinde din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 504 alin. (1) NCPC în ce priveşte contestaţia în anulare (motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului, ceea ce nu poate fi reţinut în cazul hotărârilor supuse numai apelului), pe când în cazul unei revizuiri cerinţa art. 509 alin. (1) este ca hotărârea să fie pronunţată asupra fondului sau să evoce fondul.
6. Ipostaze ale principiului legalităţii căii de atac a apelului. Articolul 466 alin. (2) reprezintă o aplicare particulară a principiului legalităţii căii de atac reglementat în art. 457 alin. (2) NCPC care prevede că „menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege”.
Ca atare, art. 466 alin. (2) presupune situaţia în care o hotărâre dată în primă instanţă conţine în dispozitiv menţiunea eronată că este pronunţată şi în ultimă instanţă.
în ultimă instanţă sunt pronunţate, spre exemplu, hotărârile date de către judecătorie în exercitarea controlului judiciar, respectiv cele pronunţate în căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, potrivit normei de competenţă de la art. 94 pct. 3 NCPC(1).
Categoria cererilor soluţionate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă (art. 94 pct. 2 NCPC - cereri privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv) a fost exclusă însă prin prevederile art. V din O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012, astfel încât, deşi preconizate de legiuitor, hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă nu au devenit o realitate juridică la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă; abrogarea dispusă înainte de intrarea în vigoare a noului cod a fost determinată de necesitatea asigurării conformităţii dispoziţiilor acestuia cu Constituţia, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 967/2012 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile identice din codul anterior (art. 1 pct. VCPC 1865), introduse prin Legea nr. 202/2010.
în consecinţă, atunci când instanţa menţionează în cuprinsul dispozitivului, în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac sau rezultă că este pronunţată în ultimă instanţă, iar potrivit legii acea hotărâre este dată în primă instanţă şi face, deci, parte dintre cele susceptibile de apel (cerinţe cumulative), părţile au deschisă calea apelului.
Articolul 466 alin. (3) este reglementat pentru situaţia simetrică inversă, anume că o hotărâre rămâne neapelabilă, chiar dacă instanţa în dispozitiv a menţionat greşit că ea este supusa apelului, deşi este o hotărâre data în ultima instanţa, norma decurgând din acelaşi principiu al legalităţii căilor de atac.
Judecătorul nici nu poate acorda dreptul la o cale de atac neprevăzută de lege, dar nici nu poate suprima părţilor dreptul la exerciţiul căilor legale de atac, acestea avându-şi izvorul în lege, iar nu în actul jurisdicţional al instanţei. în acest sens, urmează a se observa atât dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC, cât şi comentariile aferente acestui articol.
7. Apelul formulat împotriva încheierilor premergătoare. Potrivit art. 466 alin. (4), încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu apel separat, ci doar odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.
încheierile premergătoare - fie că sunt preparatorii, fie că sunt interlocutorii, potrivit distincţiilor de la art. 235 NCPC - pot fi atacate cu apel înainte de desesizarea instanţei prin hotărârea finală numai dacă legea prevede în mod expres această posibilitate; în absenţa unei astfel de dispoziţii a legii, ele nu pot fi criticate prin apel decât odată cu fondul', însă numai dacă hotărârea dată în acel litigiu ar fi ea însăşi supusă apelului, chiar dacă nici în noul cod nu se prevede în mod expres această cerinţă, carenţa normei anterioare fiind semnalată în doctrină.
Pe de altă parte, există încheieri premergătoare (din categoria celor interlocutorii) care pot fi atacate separat, însă nu cu apel, ci cu recurs (spre exemplu art. 414-încheierea de suspendare), chiar dacă hotărârea finală prin care instanţa se dezînvesteşte ar fi supusă apelului, dată fiind existenţa unei norme speciale, derogatorii în acest sens.
în plus, există şi încheieri care nu au un caracter premergător, ci constituie actul final al unui proces, chiar dacă prin el nu s-a soluţionat fondul, şi sunt susceptibile de apel sau recurs, după caz; spre exemplu: încheierea pronunţată în baza art. 442 asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul unei hotărâri şi în temeiul art. 443 asupra unei cereri de lămurire a hotărârii sau de înlăturare a dispoziţiilor contradictorii, sens în care prevede art. 446 NCPC, dar şi încheierea pronunţată în cadrul procedurii neconten-cioase, art. 534 alin. (2) prevăzând că aceasta este supusă numai apelului.
Este necesar a se sublinia că, deşi o hotărâre de dezînvestire a primei instanţe este susceptibilă de apel, părţile, organele sau persoanele interesate nu pot formula anumite critici prin motivele căii de atac (fie împotriva încheierilor premergătoare, fie împotriva hotărârii înseşi), pentru că legiuitorul a prevăzut în mod obligatoriu (art. 445) un alt remediu procedural, şi anume cel reglementat în art. 442-444 NCPC pentru îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii.
8. Instanţa competentă pentru soluţionarea apelului. Apelul se soluţionează, în principiu, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea apelată, astfel cum rezultă din observarea dispoziţiilor generale în materie de competenţă materială: art. 95 pct. 2 (tribunalul judecă în apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă) şi art. 96 pct. 2 NCPC (curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neavând o competenţă materială ca instanţă de apel.
în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, chiar dacă acestea se referă la cazul în care o lege specială prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, dispoziţii care statuează că hotărârea va fi supusă apelului la instanţa ierarhic superioară, dacă prin noul cod nu se prevede altfel.
Pe de altă parte, există acte normative speciale care prevăd atacarea cu apel nu a unei hotărâri pronunţate în primă instanţă, ci a unei hotărâri arbitrale, astfel cum este, de exemplu, art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe; în aplicarea regulii potrivit căreia apelul se soluţionează de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea de primă instanţă (Tribunalul Bucureşti având o competenţă teritorială exclusivă, mai puţin în ce priveşte cererea în contrafacerea unei mărci, caz în care operează norma generală de competenţă materială prevăzută de art. 95 pct. 1 NCPC), art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată prevăd: „(1) Hotărârea comisiei de contestaţii, motivată, se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea Tribunalului Bucureşti este supusă numai apelului la Curtea de Apel Bucureşti. (2) Hotărârile pronunţate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 şi 85 pot fi atacate cu apel”. Dispoziţii similare sunt cuprinse şi în alte legi speciale precum Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată [art. 55 alin. (1)], după cum în alte acte normative se face trimitere la competenţa de drept comun atât de primă instanţă, cât şi pentru soluţionarea căilor de atac (art. 43 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată) etc.