Art. 465 Noul Cod de Procedură Civilă Măsurile de administrare judiciară Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 465
Măsurile de administrare judiciară
Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.
| ← Art. 464 Noul Cod de Procedură Civilă Felurile achiesării... | Art. 466 Noul Cod de Procedură Civilă Apelul principal.... → |
|---|
Legea interzice în mod expres ca măsurile de administrare judiciară să poată face obiect al criticilor în căile de atac, ordinară sau extraordinare.
2. Noţiune. Măsuri organizatorice. Măsurile de administrare judiciară reprezintă acele măsuri de ordin organizatoric menite să asigure părţilor cadrul unei bune desfăşurări a actului de justiţie, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca serviciu public şi de accesul la instanţă atât din punct de vedere procedural, cât şi
Citește mai mult
substanţial.Parte dintre aceste măsuri au o componentă generală care ţine de organizarea autorităţii judecătoreşti, asigurarea resurselor materiale şi financiare necesare funcţionării justiţiei, de gestionarea acestor resurse de către conducerea instanţelor etc.
3. Management al instanţei. Alte aspecte de administrare judiciară sunt cuprinse în noţiunea de management al instanţei - stabilirea, organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul serviciilor şi compartimentelor auxiliare ale instanţei, stabilirea programului de lucrul cu publicul la aceste compartimente, dacă implică o astfel de componentă (grefă, arhivă, registratură etc.), în timpul anului judecătoresc ori în perioada vacanţei judecătoreşti, evidenţele activităţii instanţei în sistem informatizat, planificarea judecătorilor în şedinţe, măsuri de unificare a practicii judiciare, altele decât recursul în interesul legii şi sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile etc. - fora legătură directa cu drepturile procesuale ale părţilor.
Există însă măsuri organizatorice adresate în mod nemijlocit justiţiabililor, cum ar fi spre exemplu asigurarea accesului publicului în instanţă în sensul stabilirii programului în care acesta este permis, precum şi a unei anumite conduite a părţilor în incinta instanţei etc.
4. Repartizarea aleatorie a cauzelor. Totodată, pot fi identificate măsuri de administrare judiciară care au legătură cu drepturile părţilor, însă această legătură este una indirectă, aşa cum este repartizarea aleatorie a cauzelor, înscrisă cu valoare de principiu pentru procedurile judiciare în dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, realizarea concretă a repartizării aleatorii a cauzelor fiind organizată în condiţiile Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Repartizarea aleatorie a cauzelor nu poate face obiectul criticilor în căile de atac, dar efecte ale respectării acestui principiu pot fi invocate de părţi în condiţiile în care, în prezent, în rândul motivelor de nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti se regăseşte şi cazul în care hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii [art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC].
5. Trimiterea dosarului de la o secţie la alta (declinarea de competenţă între secţii). Contrar reglementării şi jurisprudenţei anterioare, conform căreia măsura trimiterii unui dosar de la o secţie la alta pentru respectarea competenţei funcţionale a fiecăreia dintre diviziunile unei instanţe era una administrativă, sub auspiciile noului cod excepţia necompetenţei funcţionale a secţiilor specializate ale unei instanţe constituie un act de procedură al instanţei, iar nu un act de administrare judiciară, astfel că măsura poate fi cenzurată prin soluţionarea conflictului de competenţă [art. 136 alin. (1) NCPC] ori în căile de atac, în condiţiile prevăzute de lege.
6. Trimiterea dosarului de la un complet la altul (declinarea de competenţă între complete, în considerarea specializării unuia dintre ele). Trimiterea administrativă. Nici desesizarea unui complet specializat sau nespecializat al unei instanţe în favoarea unui complet specializat în altă materie nu intră în sfera actelor de administrare judiciară, întrucât şi ea poate servi ca mijloc de declanşare a unui conflict de competenţă [art. 136 alin. (4) NCPC], susceptibilă a fi cenzurată prin pronunţarea regulatorului de competenţă ori în căile de atac, potrivit legii.
Pe de altă parte, în materia apelului, art. 475 alin. (3) NCPC prevede trimiterea dosarului pe cale administrativă de către ultimul complet învestit celui dintâi complet învestit
cu soluţionarea unui apel principal, incident sau provocat, toate apelurile formulate în cauză trebuind a fi soluţionate de acelaşi complet, primul sesizat, chiar dacă acesta ar fi sesizat cu soluţionarea unei aderări la apel, iar nu cu un apel principal; regula funcţionează şi în recurs, întrucât dispoziţiile art. 494 NCPC prevăd aplicarea şi în recurs a regulilor privind judecata în apel, dacă nu sunt potrivnice celor privind judecata în recurs.
Drept urmare, o atare trimitere, fiind de natură administrativă, nu poate fi criticată prin exercitarea căilor de atac, astfel cum dispune art. 465 NCPC.
7. Preschimbarea termenului de judecată. Această măsură reglementată prin dispoziţiile art. 230 NCPC nu poate fi dispusă decât de completul de judecată învestit cu judecarea cauzei, preschimbare care poate opera din oficiu sau la cerere, în ambele situaţii pentru motive temeinice; cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; în consecinţă, chiar dacă este dispusă după repartizarea aleatorie a cauzei pe complet dispusă pe cale administrativă de preşedintele instanţei, în mod evident reprezintă doar o măsură de administrare judiciară ce intră în competenţa completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza spre soluţionare în mod aleatoriu (echivalentă fixării iniţiale a termenului de judecată într-o cauză), astfel că preschimbarea termenului de judecată, fie că este dispusă din oficiu, fie la cerere, nu poate face obiectul criticilor în căile de atac.
8. Disjungerea administrativă a unor capete principale de cerere. O astfel de măsură nu poate face obiectul niciunei căi de atac, ci ţine de aprecierea instanţei în sensul unei bune administrări a justiţiei.
Aceasta ar putea fi dispusă, de exemplu, în contextul art. 99 alin. (1) NCPC când printr-o cerere de chemare în judecată sunt formulate mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, atunci când sunt de competenţa aceleiaşi instanţe, astfel încât este posibilă disjungerea şi înregistrarea separată a acestora, pentru că, în cazul în care sunt de competenţa unor instanţe diferite, măsura disjungerii este urmată de declinarea de competenţă; în mod similar, o cerere de revizuire care se întemeiază pe mai multe dintre ipotezele de la art. 509 alin. (1) pct. 1-11 NCPC şi care ar fi în competenţa aceleiaşi instanţe, în cazul în care sunt formulate printr-o cerere unică, dacă este în interesul unei bune administrări a justiţiei, instanţa competentă ar putea dispune disjungerea urmată de înregistrarea separată a acestora; nimic nu se opune însă ca acestea să fie soluţionate împreună, în acelaşi dosar, dacă înfăptuirea justiţiei nu ar fi cu nimic prejudiciată, cel puţin din perspectiva termenului optim şi previzibil, prevăzut cu valoare de principiu al oricărei proceduri judiciare civile prin dispoziţiile art. 6 NCPC.
Citește mai mult
de măsuri sunt legalmente admisibile şi utile ( vezi, în acelaşi sens, art. 409 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă francez). De regulă, astfel de măsuri privesc probele şi probaţiunea. Dispunerea unor asemenea măsuri se face prin „încheieri”. În raport însă cu obiectul şi scopul măsurilor dispuse, judecătorul le poate restrânge ulterior, le poate suplimenta ori le poate abandona, totul depinzând de evoluţia procesului şi de circumstanţele cauzei, în acest domeniu supleţea fiind caracteristica indeniabilă. Deşi măsurile de administrare judiciară sunt dispuse în urma unor dezbateri contradictorii, încheierile prin care ele sunt dispuse nu au caracter „jurisdicţional”, aşa încât, bineînţeles, nu pot face obiectul căii de atac. Tot ceea ce am avea de adăugat la prevederile art. 465 C. pr. civ. este faptul că, uneori, cu totul izolat, chiar unele măsuri de administrare judiciară pot face - şi trebuie să poată face - obiectul căii de atac, fiind necesară la finele prevederilor arătate o menţiune în acest sens: „dacă prin lege nu se prevede altfel” (de exemplu, în materia asigurării probelor şi a cercetării la faţa locului, codul de procedură prevede că încheierea de respingere a cererii părţii poate fi atacată separat cu apel - numai cu apel - în termen de 15 zile) (La ipoteza unei excepţii legale, jurisprudenţa franceză a mai adăugat alte câteva: o iregularitate gravă, care este de natură să afecteze hotărârea; violarea unei norme imperative şi de ordine publică; săvârşirea Unui exces de putere. A se vedea J.-P. Lacroix-Andrivet, op. cit., nr. 342.41. Corect, logic şi necesar, pentru a se asigura calitatea şi stabilitatea hotărârii finale, în fond.). La „dispoziţiile generale” arătate, în materia căilor de atac, cred că mai trebuie adăugată una, care aici îşi avea locul: neînrăutâţirea situaţiei părţii în propria cale de atac.