Art. 477 Noul Cod de Procedură Civilă Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat Apelul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Apelul
Apelul
Art. 477
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat
(1) Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
(2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
| ← Art. 476 Noul Cod de Procedură Civilă Efectul devolutiv al... | Art. 478 Noul Cod de Procedură Civilă Limitele efectului... → |
|---|
Articolul 477 dă valoare normativă regulii tontum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.
Limitele
Citește mai mult
efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, dar, în acelaşi timp, vor trebui evaluate şi toate apârârile invocate de adversar, deoarece numai în acest fel de poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.Totodată, pentru a se determina limitele apărărilor intimatului ce vor trebui analizate în apelul cu care instanţa este învestită, se va verifica dacă acesta nu se afla în situaţia de a formula apel incident sau apel provocat ori chiar apel principal.
Spre exemplu, reclamantul a formulat o acţiune în restituirea unui împrumut acordat printr-un înscris sub semnătură privată, iar pârâtul a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanţă compensaţia în condiţiile art. 1616 NCC; prin sentinţă, prima instanţă a respins pe fond pretenţia reclamantului, iar acesta a formulat apel principal împotriva soluţiei; în apelul reclamantului, instanţa de apel va fi ţinută să analizeze şi apărarea pârâtului constând în invocarea compensaţiei, pârâtul neaflându-se în situaţia de a formula cerere de aderare la apel şi, cu atât mai puţin, apel principal.
în cazul în care aceeaşi acţiune în restituirea împrumutului a fost respinsă la prima instanţă, iar instanţa a respins prin hotărâre sau printr-o încheiere premergătoare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât, acesta va fi în situaţia de a repune în discuţie excepţia prescripţiei doar promovând un apel incident (ori principal), în absenţa căruia instanţa de apel, în aplicarea art. 477 alin. (1), nu ar fi ţinută să analizeze decât criticile reclamantului, iar nu şi apărările pârâtului soluţionate de prima instanţă prin încheieri interlocutorii sau chiar prin hotărârea finală, dezlegări care, prin neatacare, intră sub autoritatea lucrului judecat.
Principiul tantum devolutum quantum apellotum se aplică nu numai pentru apelul principal, ci şi pentru apelul incident şi cel provocat.
2. Atacarea parţială a hotărârii. Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, respectiv numai cu privire la soluţia dată unor capete de cerere sau la anumite părţi din proces, ceea ce nu s-a atacat dobândeşte autoritate de lucru judecat.
Corespunzător regulii instituite prin art. 477 alin. (1) NCPC, şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) NCPC reiau regula limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a atacat, normă care prevede că „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă".
Aceeaşi regulă nu contravine însă invocării din oficiu a unor motive de ordine publica de către instanţa de apel, sens în care prevede art. 479 alin. (1) partea finală.
3. Caracterul extensiv al apelului. Limite. Ceea ce aduce nou art. 477 alin. (1) este extinderea explicită a efectului devolutiv al apelului „şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", prin această normă instituindu-se caracterul extensiv al apelului, caracter recunoscut de o parte a doctrinei şi sub imperiul codului anterior.
Prin urmare, potrivit acestui text, chiar dacă apelantul nu a formulat critici prin motivele de apel decât cu privire la o parte din soluţiile din dispozitiv sau din considerentele hotărârii atacate [conform art. 461 alin. (2)], instanţa de apel va fi ţinută să analizeze şi dezlegările date de prima instanţă care se află în dependenţă cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit.
Caracterul extensiv al apelului nu intră în discuţie în cazul în care apelantul atacă hotărârea în condiţiile art. 477 alin. (2) (când operează devoluţiunea pentru întreaga cauză), după cum este impropriu a fi folosită noţiunea în legătură cu un apel nemotivat de parte [art. 476 alin. (2)].
Soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre atacată sugerează în primul rând ipoteza cererilor accesorii unuia sau unora dintre capetele de cerere principale soluţionate de prima instanţă şi împotriva cărora apelul a fost declarat, cererile accesorii fiind definite de art. 30 alin. (4) NCPC prin referirea la dependenţa acestora de soluţia dată unui capăt principal de cerere. Considerăm că următoarele exemple pot fi relevante în sensul ideilor de mai sus:
a) într-un prim exemplu, cererea reclamantului de constatare a nulităţii unui contract de vânzare şi capătul de cerere accesoriu de repunere în situaţia anterioară au fost respinse ca neîntemeiate de prima instanţă, iar reclamantul declară apel şi formulează critici doar cu privire la soluţia dată asupra capătului principal de cerere; în măsura în care instanţa de apel va primi criticile pentru capătul de cerere principal, în temeiul art. 477 alin. (1) partea finală NCPC, aceasta va trebui să se pronunţe şi asupra cererii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca soluţie dependentă de partea din hotărâre atacată;
b) sau o cerere în restituirea unui împrumut încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată, însoţită şi de cererea de acordare a dobânzii legale de la data introducerii acţiunii, a fost respinsă ca neîntemeiată de prima instanţă, reţinându-se compensaţia cu o creanţă a pârâtului debitor împotriva reclamantului, într-un cuantum egal cu suma împrumutată de la acesta; apelantul-reclamant formulează critici doar împotriva soluţiei date de prima instanţă cu privire la respingerea capătului principal de cerere, susţinând în temeiul art. 1618 lit. a) NCC că este exclusă compensaţia, astfel că, dacă apelul va fi admis, instanţa de apel va trebui să soluţioneze şi capătul de cerere accesoriu cu privire la acordarea dobânzilor, iar nu numai pe cel principal cu privire la obligaţia de restituire a împrumutului;
c) ori, dacă cererea de restituire a împrumutului a fost admisă doar în parte, fiindu-i acordate reclamantului cheltuieli de judecată proporţional cu partea din cerere admisă, iar apelul reclamantului cu privire la restituirea sumei integrale a fost admis, instanţa va trebui să soluţioneze şi capătul de cerere accesoriu privind restituirea integrală a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant la prima instanţă, chiar dacă acesta nu a formulat critici explicite cu un asemenea obiect;
d) art. 918 NCPC păstrează caracterul obligatoriu al cererilor accesorii în procedura divorţului cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti asupra copiilor minori, la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, precum şi la numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, ceea ce semnifică faptul că instanţa va trebui să se pronunţe asupra acestor cereri accesorii, chiar dacă nu s-au formulat prin cererea de divorţ; or, această obligaţie a instanţei se reportează şi instanţei de apel, chiar dacă prin motivele de apel unul dintre soţi formulează critici doar cu privire la soluţia dată asupra divorţului;
e) în cazul coparticipării procesuale forţate sau obligatorii, caracterul extensiv al actelor de procedură favorabile coparticipanţilor decurge chiar din modalitatea de reglementare a acestei instituţii procesuale, cuprinsă în art. 60 alin. (2) NCPC; caracterul extensiv al apelului nu va funcţiona însă în cazul unei coparticipări procesuale facultative;
f) alteori însă, această dependenţă a cererii rezultă chiar din regimul juridic al unor cereri incidentale, precum cererile de intervenţie formulate în interesul uneia dintre părţile cauzei sau pentru sprijinirea apărării uneia dintre ele [art. 61 alin. (3)]; în acest din urmă caz, subordonarea cererii este consacrată prin soluţii exprese de către legiuitor — respingerea ca neavenită a căii de atac declarate de intervenientul accesoriu, în absenţa promovării căii de atac de către partea pentru care a intervenit în proces, astfel cum prevede art. 67 alin. (4) NCPC; aplicarea aceluiaşi principiu va trebui făcută şi în apelul părţii în favoarea căreia intervenientul accesoriu a intervenit, astfel că, dacă apelul va fi admis, instanţa de apel va trebui să statueze şi asupra cererii incidentale.
Apreciem însă că este excesivă aplicarea caracterului extensiv al apelului în ipoteza unei cereri incidentale a intimatului formulate la prima instanţă.
De exemplu, cererea principală a reclamantului a fost respinsă la prima instanţă, fiind respinsă ca rămasă fără obiect şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât; or, în apelul reclamantului, dacă acesta va fi admis, nu va opera caracterul extensiv al apelului întrucât, deşi soluţia ce se va da cererii de chemare în garanţie este dependentă de partea din hotărâre apelată (cererea principală), intimatul are obligaţia formulării unui apel principal sau apel provocat împotriva intimatului pe care el însuşi l-a introdus în cauză prin cererea de intervenţie forţată, şi anume cererea de chemare în garanţie pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii; o atare soluţie rezultă din interpretarea sistematică a textelor din materia apelului.
în mod similar, când prima instanţă admite cererea de chemare în judecată şi admite şi chemarea în garanţie formulată de pârât şi doar pârâtul este cel care declară apel, nu şi cel chemat în garanţie de acesta, dacă instanţa de apel admite apelul pârâtului şi, schimbând în parte sentinţa, respinge cererea de chemare în judecată, nu va putea dispune pe temeiul art. 477 alin. (1) şi cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie formulate de pârât, întrucât cel chemat în garanţie trebuia să formuleze el însuşi apel principal, pentru că el nu are calitatea de intimat în apelul pârâtului şi, ca atare, nu poate recurge la promovarea unui apel incident sau provocat. Este identică situaţia în care prima instanţă, admiţând o cerere de chemare în judecată formulată împotriva a doi pârâţi pentru o obligaţie divizibilă, a dispus admiterea cererii şi obligarea fiecăruia dintre aceştia la partea sa din datorie; dacă formulează apel numai unul dintre pârâţi şi apelul va fi admis, instanţa nu va putea dispune, în baza art. 477 alin. (1), respingerea cererii formulate şi împotriva pârâtului care nu a promovat apel principal.
Ca atare, considerăm că acest caracter extensiv al efectului devolutiv al apelului îşi găseşte limitarea în observarea poziţiei procesuale a apelantului, a cererilor al căror titular este la prima instanţă, dar şi aplicând testul apelului principal, al apelului incident sau al celui provocat la care partea va trebui să recurgă atunci când soluţiile din dispozitiv o privesc exclusiv (art. 461) sau când ea însăşi tinde la schimbarea soluţiei (art. 472) ori are pretenţii proprii împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat ca parte la prima instanţă şi care nu este parte în apelul principal (art. 473), precum în cazul apelului provocat.
Dispoziţiile art. 477 alin. (1) NCPC sunt incidente în cazul în care instanţa este învestită cu un apel motivat [pentru că, în caz contrar, devoluţiunea este cea stabilită în termenii art. 476 alin. (2) NCPC], precum şi dacă nu se constată incidenţa art. 477 alin. (2) NCPC.
4. Devoluţiunea totală. Devoluţiunea totală în apel operează în cazul în care apelul nu este limitat doar la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul cauzei este indivizibil [art. 477 alin. (2) NCPC].
Norma comentată are incidenţă, de asemenea, în ipoteza unui apel motivat de titularul său şi are trei ipostaze.
a) prin criticile formulate, apelantul nu se limitează doar la unele dintre soluţiile din dispozitiv, astfel încât le critică pe toate în mod explicit sau implicit, ori nu este posibil a se determina care dintre acestea sunt apelate ca urmare a unor ambiguităţi sau imprecizii din cuprinsul motivelor de apel, caz în care, în absenţa unor precizări lămuritoare ale apelantului, instanţa de apel urmează a constata că devoluţiunea operează pentru întreaga cauză;
b) cea de-a doua ipostază priveşte situaţia în care apelantul, prin criticile formulate, tinde la anularea hotărârii. Aceasta presupune că soluţia apelată este pronunţată fie pe calea unei excepţii [caz în care anularea hotărârii ar fi urmată de evocarea fondului în apel, dacă excepţia a fost admisă în mod greşit de prima instanţă şi dacă părţile nu au solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă -art. 480 alin. (3)], fie a fost pronunţată pe fond, dar este incident un motiv de nulitate a hotărârii de primă instanţă, sens în care sunt dispoziţiile art. 480 alin. (3), (5) şi (6) NCPC.
Prin urmare, dispoziţiile art. 477 alin. (2) permit ca, în cazul în care soluţia primei instanţe este pronunţată pe calea unei excepţii, apelantul să formuleze critici doar cu privire la admiterea excepţiei de prima instanţă, astfel încât şi în absenţa unor motive de apel privind fondul devoluţiunea este una integrală, iar în cazul admiterii apelului
instanţa de apel, în evocarea fondului (dacă evocarea fondului urmează a se realiza în apel), va rejudeca pricina sub toate aspectele.
Nu trebuie a se confunda dispoziţiile art. 476 alin. (3) (apelul nedevolutiv) cu prevederile art. 477 alin. (2) (devoluţiunea întregii cauze), chiar dacă premisa ţinând de conceperea motivelor de apel priveşte, în ambele situaţii, împrejurarea că apelantul tinde la anularea soluţiei apelate.
în primul caz, prin apelul nedevolutiv apelantul nu solicită judecata în fond sau rejude-carea, ci tinde la anularea sentinţei prin susţinerea unei excepţii procesuale care poate conduce la respingerea sau anularea cererii de chemare în judecată (în temeiul excepţiei promovate prin motivele de apel) ori la trimiterea cauzei la instanţa competentă (excepţia în discuţie, în acest ultim caz, fiind o excepţie de necompetenţă a primei instanţe, invocată prin motivele de apel, dacă este o excepţie de ordine publică, sau criticată prin motive, caz în care necompetenţă poate fi nu numai de ordine publică, dar şi de ordine privată).
în situaţia apelului susţinut prin motive susceptibile de încadrare în cea de-a doua variantă legală din conţinutul art. 477 alin. (2), deşi apelantul tinde la anularea hotărârii primei instanţe, finalitatea urmărită nu este dublată şi de cea a respingerii sau anulării cererii de chemare în judecată pe calea unei excepţii ori de trimitere a dosarului la instanţa competentă; dimpotrivă, în acest caz, apelantul tinde la evocarea fondului fie de prima instanţă (dacă se cere trimiterea spre rejudecare), fie de instanţa de apel, după înlăturarea neregularităţilor invocate prin motivele de apel, conform soluţiilor descrise de art. 480 NCPC;
c) a treia ipostază a art. 477 alin. (2) în care operează devoluţiunea pentru întreaga cauză priveşte situaţia unui obiect indivizibil al litigiului, astfel încât, indiferent de criticile apelantului, devoluţiunea va fi totală în ipoteza în care cauza raportului juridic dedus judecăţii este o obligaţie indivizibilă.