Art. 480 Noul Cod de Procedură Civilă Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel Apelul
| Comentarii |
|
Apelul
Art. 480
Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel
(1) Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui.
(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
(4) Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.
(5) În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs.
(6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
| ← Art. 479 Noul Cod de Procedură Civilă Dispoziţii speciale... | Art. 481 Noul Cod de Procedură Civilă Neînrăutăţirea... → |
|---|
1.1. Consecinţele păstrării soluţiei apelate. în art. 480 alin. (1) se indică soluţiile procedurale posibil a fi pronunţate de instanţa de apel în urma judecării apelului, al căror efect va fi acela al păstrării hotărârii atacate, şi anume: respingerea, anularea sau constatarea perimării apelului.
în cazul pronunţării uneia dintre soluţiile enumerate, consecinţa imediată este aceea că decizia instanţei de apel este executorie de la data pronunţării ei (sau hotărârea primei instanţe devine executorie), dacă legea nu prevede altfel, sens
Citește mai mult
în care sunt dispoziţiile art. 633 pct. 1 NCPC.Decizia instanţei de apel este şi definitiva, iar nu doar executorie, în cazul în care nu este supusă recursului, potrivit legii, astfel cum prevede art. 634 alin. (1) pct. 4 ori dacă, deşi este susceptibilă de recurs, acesta nu a fost exercitat, caz în care ea devine definitivă la data expirării termenului de recurs, conform art. 634 alin. (2) raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 NCPC, iar dacă s-a declarat recurs, la data soluţionării recursului, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Distincţia dintre hotărârea executorie a instanţei de apel (care nu este şi definitivă) şi hotărârea definitivă şi executorie a instanţei de apel (sau orice altă hotărâre definitivă) se manifestă cel mai pregnant în situaţia în care se recurge la executarea silita a unei hotărâri executorii [care constituie titlu executoriu - art. 632 alin. (2)], dar care este supusa recursului (deci, nedefinitivâ), executare care, într-un asemenea caz, se poate face numai pe riscul creditorului, pentru că, dacă titlul executoriu este modificat sau desfiinţat ulterior, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz, astfel cum prevede art. 637 alin. (1) NCPC.
Pe de altă parte, în aplicarea prevederilor art. 430 alin. (4), hotărârea supusă recursului are autoritate de lucru judecat provizorie; per a contrario, dacă instanţa de apel pronunţă o hotărâre definitivă (nesusceptibilă de recurs), autoritatea de lucru judecat operează cu efecte depline.
1.2. Respingerea apelului. Efectul păstrării hotărârii atacate cu apel se produce indiferent de motivul respingerii apelului (ca nefondat, ca inadmisibil, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, ca lipsit de interes etc.).
a) respingerea apelului ca nefondat are loc în situaţia în care instanţa de apel constată caracterul nefondat al criticilor dezvoltate de apelant în cuprinsul motivelor de apel, când constată neîntemeiate motivele de ordine publică invocate direct în apel (statuarea asupra acestora trebuind să fie însă distinctă de soluţia dată asupra apelului) sau când, rejudecând cauza sub toate aspectele, constată caracterul legal şi temeinic al hotărârii apelate în cazul unui apel devolutiv, în condiţiile art. 476 alin. (2) sau art. 477 alin. (2), în cel din urmă caz, în ipoteza litigiului cu un obiect indivizibil şi al celui în care apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv; legalitatea şi temeinicia soluţiei apelate se consolidează şi sub aspectul părţilor din hotărâre neapelate (restul aspectelor litigioase ale pricinii) pentru care devoluţiunea nu a operat în apel, întrucât ele vor dobândi autoritate de lucru judecat ca efect al neatacării lor.
Se impune precizarea că instanţa de apel se pronunţă pe fondul apelului şi în cazul în care este învestită cu un apel nedevolutiv [art. 476 alin. (3)], astfel încât apelul va fi respins ca nefondat şi în ipoteza în care se apreciază ca neîntemeiată excepţia invocată prin motivele apelului şi prin invocarea căreia apelantul tinde la anularea hotărârii primei instanţe şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată sau trimiterea dosarului la instanţa competentă; de asemenea, o pronunţare pe fondul apelului are loc şi în cazul unui apel devolutiv prin care se tinde însă la anularea hotărârii apelate [art. 477 alin. (2) NCPC];
b) respingerea apelului ca inadmisibil va avea loc în situaţia în care apelul nu este calea de atac prevăzută de lege pentru acea hotărâre împotriva căreia partea a formulat apel; astfel, hotărârea apelată poate să fie supusă doar recursului, caz în care apelul este suprimat printr-o dispoziţie expresă a legii [de exemplu: art. 132 alin. (4) - hotărârea prin care se respinge cererea ca inadmisibilă pentru necompetenţa generală a instanţei; art. 414 alin. (1) - încheierea pronunţată asupra suspendării procesului; art. 421 alin. (2) - hotărârea prin care se constată perimarea; art. 437 alin. (1) - hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor; art. 440- hotărârea care consfinţeşte tranzacţia, pentru motive procedurale etc.], după cum dispoziţia legii poate fi în sensul că hotărârea este definitiva [de exemplu: art. 135 alin. (4) - regulatorul de competenţă; art. 144 alin. (2) -hotărârea asupra strămutării etc.] sau să nu fie supusă niciunei cai de atac, de asemenea, în temeiul unei dispoziţii legale [de exemplu: art. 53 alin. (2) - încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea ori prin care s-a respins recuzarea în temeiul art. 48 alin. (3), art. 132 alin. (3) - hotărârea de declinare a competenţei etc.].
în cazul respingerii apelului ca inadmisibil pentru motivul că acea hotărâre este supusă doar recursului este incidenţă dispoziţia generală cu privire la căile de atac, respectiv art. 457 alin. (3) NCPC, caz în care instanţa de apel va proceda la corecta calificare a căii de atac şi se va pronunţa în sensul menţionat; decizia de respingere a apelului ca inadmisibil va fi comunicata, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată; acelaşi text prevede că de la această comunicare va începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac prevăzute de lege, deci a recursului, ceea ce are semnificaţia instituirii unui nou caz de echipolenţă pentru comunicarea hotărârii primei instanţe.
Dacă însă apelul este respins ca inadmisibil ca urmare a unei prevederi legaleîn sensul că hotărârea apelată nu este supusă niciunei cai de atac, dispoziţiile art. 457 alin. (3) sunt aplicabile, astfel că hotărârea se comunică în aceleaşi condiţii tuturor părţilor care au luat parte la judecata în primă instanţă, comunicare care, potrivit normelor generale [art. 427 alin. (1)] se realizează chiar şi atunci când hotărârea este definitivă, însă o atare comunicare nu va mai constitui un reper pentru eventuala curgere a termenului de recurs, întrucât, potrivit legii, partea nu are acces la această cale de atac, ci ea va constitui doar mijlocul prin care părţile vor fi informate cu privire la soluţie;
c) respingerea apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă este soluţia ce intervine în temeiul art. 482 raportat la art. 458 şi art. 40 alin. (1) NCPC care prevede sancţiunea pentru lipsa calităţii procesuale în raportul juridic litigios (apelul fiind o formă de manifestare a acţiunii civile) în cazul în care persoana care a declarat calea de atac nu avea dreptul de a o exercita, nefăcând parte din cadrul procesual de la fond şi nici nu are o altă legitimare în acest sens decurgând dintr-o dispoziţie expresă a legii. Pentru detalii, a se vedea comentariile de la art. 458 NCPC;
d) soluţia este identică în cazul lipsei de interes în promovarea apelului şi ea este impusă de dispoziţiile art. 458 şi art. 482 raportate la art. 33 şi art. 40 alin. (1) NCPC.
Urmează însă a se observa particularitatea interesului procesual în contextul art. 36 NCPC, în cazul promovării apelului de o organizaţie, instituţie sau autoritate care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale, sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general; de asemenea, un anumit specific al interesului în promovarea apelului trebuie subliniat în cazul apelului formulat numai împotriva considerentelor de fapt ale hotărârii, interes ce va privi justificarea prejudiciului părţii care uzează de această cale de atac, în condiţiile art. 461 alin. (2).
1.3. Anularea apelului. Această soluţie, pe de o parte, presupune rezolvarea apelului în baza unei excepţii în legătură cu exerciţiul dreptului la apel, iar pe de altă parte, sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de formă, intrinseci sau extrinseci:
a) apelul formulat de o persoanafără capacitate procesuală de folosinţă (în realitate, în numele acesteia) va fi lovit de nulitate, astfel cum prevăd art. 56 alin. (3) şi art. 40 alin. (1) NCPC, texte aplicabile şi în apel, în temeiul art. 482 NCPC;
b) dacă apelul este formulat de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa de apel va dispune anularea apelului, în aplicarea dispoziţiilor art. 482 alin. (1) raportat la art. 57 alin. (4)-(6) coroborat cu art. 40 alin. (1) NCPC, dacă apelul nu a fost confirmat de reprezentantul sau ocrotitorul legal al apelantului în termenul acordat în acest scop;
c) în cazul constatării lipsei dovezii calităţii de reprezentant pentru declararea căii de atac, instanţa de apel va anula apelul pentru această neregularitate, dacă nu a fost complinită în condiţiile art. 82 alin. (1) NCPC, normă de trimitere potrivit art. 482.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac, sens în care prevede art. 82 alin. (2) NCPC (sub reglementarea anterioară, anularea cererii de chemare în judecată pentru această neregularitate era posibilă şi ea intervenea după admiterea apelului, în considerarea admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată);
d) ipoteza apelului formulat peste termenul legal (apelul tardiv) generează soluţia constatării nulităţii acestuia, ca act de procedură efectuat după ce a intervenit sancţiunea decăderii pentru nerespectarea unui termen legal, imperativ şi absolut, date fiind dispoziţiile art. 185 alin. (1) partea finală, normă aplicabilă în baza art. 482;
e) anularea apelului intervine şi în situaţia în care apelantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a timbra apelul (apelul netimbrat), sancţiune prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dar şi de noul cod prin dispoziţiile art. 197 NCPC;
f) nesemnarea apelului, de asemenea, generează soluţia anulării, dacă neregularitatea nu a fost complinită în condiţiile art. 196 alin. (2), sens în care prevede art. 470 alin. (3) NCPC.
1.4. Perimarea apelului. Dacă judecata apelului a rămas în nelucrare din motive imputabile părţilor un interval de 6 luni de la data suspendării, instanţa de apel va constata perimarea căii de atac, în temeiul art. 480 alin. (1) raportat la art. 416 alin. (1) NCPC.
2. Renunţarea la judecata apelului. Păstrarea soluţiei primei instanţe intervine şi în cazul în care instanţa de apel ia act de renunţarea apelantului la judecarea căii de atac; soluţia decurge din aplicarea dispoziţiilor art. 463 şi art. 464 NCPC, norme de generală aplicare în căile de atac.
Achiesarea totala expresa la hotărârea instanţei anterioare poate avea loc şi în cursul judecării căii de atac, achiesare care presupune manifestarea de voinţă a apelantului, exprimată verbal în faţa instanţei de apel sau prin depunerea la dosar a unei declaraţii autentice date în acelaşi sens în faţa unui notar public; în acest caz, instanţa de apel se va limita să constate renunţarea la judecata apelului consemnată în actul notarial; de asemenea, dacă renunţarea se realizează prin intermediul unui mandatar, acesta va trebui să prezinte o procură specială, astfel cum dispune art. 81 NCPC.
Achiesarea expresa parţiala în faţa instanţei de apel este posibilă sub forma renunţării apelantului la una sau unele dintre criticile formulate, iar nu la integralitatea lor; însă, o atare manifestare de voinţă nu va putea conduce la soluţionarea apelului exclusiv în baza ei, ci va reprezenta o împrejurare pe care instanţa de apel o va evalua în ansamblul circumstanţelor cauzei; de aceea, renunţarea la una sau mai multe critici formulate prin motivele de apel nu constituie un act procedural de dispoziţie propriu-zis, întrucât instanţa de apel nu se desesizează în baza ei de soluţionarea căii de atac; ca atare, dispoziţiile art. 81 alin. (1) nu sunt incidente în ipoteza în care apelantul stă în judecată printr-un mandatar ori alt reprezentant.
în sfârşit, apreciem că este posibilă şi achiesarea tacita totala la hotărârea primei instanţe chiar în cursul judecării apelului, însă intimatul este cel care va trebui să dovedească instanţei de apel acele „acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a apelantului de a-şi da adeziunea la hotărârea" care constituie obiectul apelului (de regulă, executarea benevolă), sens în care dispune art. 464 alin. (3); achiesarea tacită totală poate rezulta şi din reunirea neatacării unor soluţii din dispozitiv de către apelant cu o executare benevolă (în cursul judecării apelului) a soluţiilor din dispozitiv împotriva cărora a formulat calea de atac.
Dacă, potrivit art. 467 alin. (2) NCPC, o executare parţială a hotărârii neexecutorii a primei instanţe (aflată în curs de judecată în apel) suprimă chiar dreptul de a mai exercita apelul împotriva dispoziţiilor executate, în mod echivalent, în situaţia unei achiesâri tacite parţiale (executarea benevolă a soluţiilor atacate) produse în timpul judecăţii în apel intimatul este în măsură să solicite instanţei constatarea achiesării apelantului la hotărâre (dacă produce o atare dovadă), ceea ce are semnificaţia suprimării dreptului la continuarea judecării căii de atac, soluţie prin care se va constata renunţarea apelantului la judecata apelului, luându-se act de această manifestare tacită de voinţă; în plus, achiesarea tacită totală la hotărârea apelată (executarea benevolă a totalităţii dispoziţiilor apelate, în cursul judecării apelului) conduce la aceeaşi soluţie.
3. Admiterea apelului. Articolul 480 alin. (2) prevede că în caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
3.1. Apelul declarat împotriva considerentelor. în cazul în care apelul a fost declarat numai împotriva considerentelor (apel principal, incident sau provocat), deşi se admite apelul în condiţiile art. 461 alin. (2) NCPC, soluţia cuprinsa în dispozitivul hotărârii atacate va fi menţinută, instanţa de apel procedând la înlăturarea considerentelor atacate şi, atunci când este cazul, la înlocuirea lor cu propriile considerente.
3.2. Schimbarea în tot sau în parte a hotărârii apelate. Instanţa de apel poate constata, în tot sau în parte, caracterul fondat al criticilor formulate prin motivele de apel, dar şi caracterul nelegal şi netemeinic al soluţiei primei instanţe în ipoteza unui apel nemotivat, caz în care va admite apelul şi, rejudecând cauza, va dispune schimbarea în tot sau în parte a hotărârii apelate, soluţionând litigiul sau o parte a lui, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi aplicând normele de drept material incidente acesteia; prin urmare, instanţa de apel dă o dezlegare pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în limitele efectului devolutiv al apelului.
Se poate întâmpla ca instanţa de apel să primească toate criticile formulate prin motivele de apel, dar această situaţie să conducă la admiterea apelului şi schimbarea în parte (iar nu în tot) a hotărârii atacate, în condiţiile unui apel pentru care a operat o devoluţiune parţială, fiind criticate doar unele soluţii din dispozitiv şi anumite considerente, pentru că, în cazul atacării doar a considerentelor, caracterul fondat al criticilor va conduce la menţinerea soluţiei din dispozitiv, iar nu la schimbarea ei totală sau parţială.
3.3. Anularea hotărârii apelate. Anularea hotărârii primei instanţe, după admiterea apelului, intervine în ipotezele descrise de art. 480 alin. (3)-(6) NCPC.
A. Necercetarea fondului sau judecata în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Astfel, dacă se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului (deci, pe cale de excepţie) ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.
Textul stabileşte regula (evocarea fondului în apel) după anularea hotărârii, însă tot art. 480 alin. (3) reglementează şi excepţia.
Cu toate acestea, chiar dacă se pronunţă o soluţie fie de anulare a hotărârii apelate şi reţinere pentru evocarea fondului în aplicarea regulii din art. 480 alin. (3), fie de anulare şi trimitere spre rejudecare la prima instanţă, în considerarea excepţiei reglementate de text (dacă sunt întrunite cerinţele acesteia), instanţa de apel nu va putea da alte dezlegări decât cele care au făcut obiectul criticilor în apel, cu particularităţile de la art. 477 NCPC.
în caz contrar, s-ar depăşi limitele devoluţiunii în apel, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 477 NCPC.
în condiţiile unui apel nemotivat, instanţa nu va putea dezlega probleme de drept sau da rezolvări cu privire la situaţia de fapt, altele decât cele antrenate de excepţia a cărei greşită admitere a generat pronunţarea de către prima instanţă a unei soluţii anula-bile, ci se va pronunţa în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă referitoare la acea excepţie; ca atare, în cazul unui apel nemotivat, în contextul art. 476 alin. (2), nelegalitatea citării apelantului la judecarea cauzei în primă instanţă este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de anulare a hotărârii apelate în temeiul art. 480 alin. (3), întrucât această neregularitate antrenează o nulitate relativă ce nu poate fi analizată din oficiu, în absenţa unor critici, ceea ce rezultă din art. 178 alin. (2) şi (4), iar prin nemoti-varea căii de atac apelantul a renunţat tacit la invocarea nulităţii.
în ce priveşte soluţia de excepţie reglementată de art. 480 alin. (3), după admiterea apelului şi anularea hotărârii apelate, se va putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare. Trimiterea spre rejudecare nu poate fi dispusă decât o singura data în cursul procesului; prin urmare, chiar dacă părţile ar solicita în mod neechivoc într-un al doilea ciclu procesual această soluţie, instanţa de apel nu o va putea dispune, textul fiind unul imperativ, de ordine publică, edictat pentru asigurarea celerităţii procedurii judiciare.
Astfel cum se prevede în mod expres, instanţa nu va putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare din oficiu, ci numai daca părţile o cer.
întrucât textul prevede că părţile pot exprima această opţiune prin cererea de apel ori prin întâmpinare, apreciem că este suficientă cererea oricăreia dintre ele (apelant sau intimat) pentru că norma nu cumulează solicitarea din cererea de apel cu cea din întâmpinare (ceea ce ar fi presupus folosirea conjuncţiei „şi" pentru a se sugera întâlnirea „ofertei de solicitare a trimiterii spre rejudecare" cu „acceptarea ofertei" provenind de la partea adversă prin actul de procedură propriu - cerere de apel şi întâmpinare), ci se utilizează conjuncţia „ori", cu funcţie disjunctivă.
Pe de altă parte, realizarea unui consens al tuturor părţilor se poate dovedi uneori un obiectiv greu de atins sau chiar imposibil, în special în procesele cu o distribuţie procesuală numeroasă; în plus, apelantul şi intimatul se află pe poziţii adverse, iar lipsa acordului pentru o atare soluţie este mai uşor de presupus decât manifestarea lui, constatări ce ar conduce la concluzia incidenţei acestei norme arareori sau chiar la inaplicabilitatea ei; or, o asemenea interpretare ar fi incompatibilă cu funcţia pozitivă a dreptului, care presupune intenţia legiuitorului de a adopta norme destinate aplicării lor, iar nu a unora inactive.
Acelaşi text nu va putea fi interpretat nici în sensul că fiecare parte are dreptul de a solicita o singură dată trimiterea spre rejudecare, drept pe care şi-l exercită în cicluri procesuale diferite, pentru că norma se adresează atât părţilor, dar şi instanţei, iar o astfel de interpretare ar deturna textul de la finalitatea avută în vedere la adoptarea lui (accelerarea procedurii sau scurtarea duratei proceselor), iar scopul unui act normativ sau al unui text legal trebuie asigurat de judecătorîn procesul de aplicare a legii în cadrul căruia sunt antrenate inevitabil principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi bunei-credinţe [art. 22 alin. (1) şi (7) NCPC].
Pentru interpretarea anterior revelată pledează şi un argument de interpretare istorico-teleologică. Textul comentat are o formulare diferită de cea cuprinsă în art. 297 alin. (1) CPC 1865, astfel cum norma a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 202/2010, întrucât dacă prima instanţă soluţiona procesul fără a intra în judecata fondului, soluţia era identică celei din art. 480 alin. (3) NCPC, iar instanţa de apel avea la îndemână varianta trimiterii spre rejudecare, dacă erau îndeplinite cerinţele textului (soluţia primei instanţe pe cale de excepţie, solicitarea oricăreia dintre părţi în acest sens, exprimată în cererea de apel sau în întâmpinare şi lipsa unei soluţii precedente de acelaşi fel).
în schimb, partea finală a art. 297 alin. (1) CPC 1865 prevedea că dacă judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, trimiterea cauzei spre rejudecare se dispunea o singură dată, dar numai dacă apelantul a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel, dându-se prevalenţă interesului persoanei vătămate prin încălcarea dispoziţiilor privind legala citare a părţilor.
Or, cea din urmă soluţie din codul precedent [art. 297 alin. (1) partea finală CPC 1865] nu a mai fost îmbrăţişată de legiuitor în codul actual, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că s-a intenţionat a se lăsa acest drept la îndemâna oricăreia dintre părţi, iar pe de altă parte, că această facultate poate fi exercitată nu numai în cazul soluţionării cauzei fără a intra în cercetarea fondului, dar şi în ipoteza neregularitâţii citării apelantului.
Excepţia reglementată prin dispoziţiile art. 480 alin. (3) NCPC (trimiterea cauzei spre rejudecare) nu va fi incidenţă dacă nu este prima soluţie de acest fel în pricina respectivă şi nici dacă niciuna dintre părţile cauzei (apelantul sau intimatul) nu a cerut expres o astfel de rezolvare prin motivele de apel sau prin întâmpinare.
Dacă sunt întrunite cerinţele textului, trimiterea cauzei spre rejudecare se dispune la aceeaşi instanţa care a pronunţat hotărârea apelată sau la o instanţa egala în grad cu aceasta din cadrul aceleiaşi circumscripţii; cea din urmă ipoteză reglementează un caz de prorogare judecătorească de competenţă, măsură ce se poate dispune în interesul unei bune administrări a justiţiei, şi anume atunci când instanţa care a pronunţat hotărârea apelată nu mai există (a fost desfiinţată) sau, din împrejurări excepţionale, este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze (pentru acest motiv, şi înalta Curte poate încuviinţa, la cererea părţii interesate, delegarea instanţei, în condiţiile art. 147 NCPC).
Articolul 480 alin. (3) teza finală statuează caracterul obligatoriu pentru judecătorii fondului al dezlegărilor date de instanţa de apel problemelor de drept, precum şi cu privire la necesitatea administrării unor probe, normă imperativă, de ordine publică, aplicabilă atât în evocarea fondului de către instanţa de apel, dar şi în caz de trimitere spre rejudecare.
B. Anularea hotărârii pentru necompetenţa primei instanţe. Trimiterea spre judecare cu respectarea normelor de competenţa. Articolul 480 alin. (4) prevede că dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă.
Se distinge după cum se invocă încălcarea normelor de competenţă generală, materială, teritorială exclusivă sau teritorială de drept comun, pentru că acestea sunt ocrotite prin norme de ordine publică sau, după caz, de ordine privată şi, în consecinţă, au regim diferit de invocare.
Astfel, deşi normele de competenţă generală, materială, teritorială exclusivă sunt norme de ordine publică, astfel cum prevede art. 130 alin. (2), ele nu vor putea fi invocate în orice stare a pricinii, cu excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti [art. 130 alin. (1)].
Necompetenţa materiala şi teritoriala exclusiva va trebui invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) NCPC.
Necompetenţa de ordine privată (cea privind competenţa teritorială de drept comun) poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe [art. 130 alin. (3)]; dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va mai putea cere declararea necompetenţei [art. 130 alin. (4)].
în aplicarea art. 480 alin. (4) NCPC, instanţa de apel va fi ţinută în primul rând să verifice dacă excepţia a fost invocată în condiţiile legii, anterior menţionate.
Astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a invocării excepţiilor de necompe-tenţă, rezultă că în apel instanţa sau părţile nu vor mai putea invoca pe calea unui motiv de ordine publică nici excepţia necompetenţei materiale, nici cea a necompetenţei teritoriale
exclusive a primei instanţe, astfel încât verificarea respectării normelor de competenţă poate avea loc doar dacă instanţa de apel este învestită cu critici ole apelantului având un atare obiect (modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţa materială sau teritoriala exclusiva); aceeaşi statuare, doar pe baza criticilor apelantului-pârât, se va realiza şi cu privire la dezlegarea dată de instanţa anterioară unei excepţii de ordine privată (competenţa teritorială de drept comun), întrucât, chiar dacă poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau la primul termen la care părţile sunt legal citate, aceasta nu înseamnă că pârâtul nu va putea formula critici în apel împotriva încheierii premergătoare prin care prima instanţă a soluţionat excepţia [art. 466 alin. (4)].
Doar necompetenţa generala a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice stare a pricinii de către părţi ori de către judecător [art. 479 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 130 alin. (1)]; însă, dacă excepţia a fost soluţionată de prima instanţă, indiferent de titularul excepţiei, instanţa de apel nu poate statua asupra ei decât dacă este învestită cu un motiv de apel privind soluţia de respingere dată de prima instanţă excepţiei de necompetenţă generală; deci, asupra necompetenţei generale, instanţa de apel fie va soluţiona un motiv de apel cu un atare obiect, fie va dezlega această excepţie invocată de părţi sau din oficiu ca motiv de ordine publică, direct în apel; pe de altă parte, este exclusă cenzurarea de către instanţa de apel a unei soluţii de admitere a excepţiei de necompetenţă generală, cu consecinţa respingerii cererii ca inadmisibilă, întrucât o atare soluţie este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară, astfel cum prevede art. 132 alin. (4) NCPC.
Prin urmare, dacă instanţa de apel constată că au fost încălcate normele de competenţă, va admite apelul, va anula hotărârea apelată şi va dispune trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente (din punct de vedere material, teritorial exclusiv sau potrivit competenţei teritoriale de drept comun) ori unui alt organ cu activitate jurisdic-ţională competent, pe când încălcarea normelor de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti va fi sancţionată cu respingerea cererii ca inadmisibilă.
Apreciem că nu este posibilă trimiterea repetată a cauzei spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent nici în temeiul art. 480 alin. (4) [ca şi în ipoteza de la alin. (3)], întrucât dacă necompetenţa materială şi teritorială exclusivă nu a fost valorificată în primul apel (pentru că nu a fost invocată în condiţiile legii la prima instanţă), ea nu va mai putea fi invocată nici ulterior (în recurs sau într-o eventuală rejudecare), iar necompetenţa generală (chiar dacă este invocată în apel după rejudecare) nu ar putea conduce la o nouă trimitere spre rejudecare, ci implică anularea hotărârii primei instanţe şi respingerea cererii ca inadmisibilă, sens în care textul dispune în mod expres.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 130 NCPC, ce reglementează regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă, s-a intenţionat limitarea posibilităţii de reiterare a unei excepţii pe baza unor temeiuri noi sau invocarea de către părţi ori de către instanţă din oficiu a unor excepţii privind competenţa care nu au fost valorificate şi soluţionate în ciclurile procesuale precedente, pe când regimul de invocare reglementat de codul anterior, fiind mai permisiv (cel puţin în condiţiile de dinainte de Legea nr. 202/2010), conducea la regenerarea unui litigiu şi repetarea unor cicluri procesuale cu urmări păguboase cel puţin pentru durata rezonabilă a procedurii; or, termenul optim şi previzibil al derulării procedurii judiciare, statuat cu valoare de principiu în art. 6 NCPC, are un înţeles chiar mai strict, astfel că era necesară şi adoptarea unor norme mai ferme ori chiar restrictive, de natură a-l transforma din deziderat în realitate.
însă, dacă se pronunţă o decizie de admitere a apelului şi de trimitere la prima instanţă în baza art. 480 alin. (4), pentru nerespectarea regulilor de competenţă, în apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa competentă se poate ajunge la o nouă trimitere spre rejudecare în condiţiile art. 480 alin. (3), dacă sunt îndeplinite cerinţele normei; ulterior însă, într-un nou ciclu procesual, nu va mai fi posibilă trimiterea spre rejudecare în temeiul art. 480 alin. (3) sau (4).
C. Anularea hotărârii apelate şi judecarea în fond în cazul competenţei de prima instanţă a instanţei de apel. Articolul 480 alin. (5) NCPC reprezintă o ipostază a normei anterioare, astfel că, dacă instanţa de apel va reţine, în aceleaşi condiţii, încălcarea normelor de competenţă materială, constatând că îi revine competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, va anula hotărâre atacată şi va judeca în fond (deci, în primă instanţă), pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau de recurs.
O primă diferenţă esenţială între anularea hotărârii atacate urmată de judecarea procesului evocând fondul în condiţiile art. 480 alin. (3) şi anularea hotărârii după admiterea apelului şi constatarea competenţei de primă instanţă a instanţei de apel în condiţiile art. 480 alin. (5) este aceea că, în prima ipoteză, instanţa de apel va judeca potrivit regulilor aplicabile în apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum acestea sunt reglementate prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 NCPC, pe când în ipoteza art. 480 alin. (5) instanţa, după admiterea apelului şi anularea hotărârii apelate, va judeca pricina potrivit dispoziţiilor de procedură de la prima instanţă; ulterior, soluţionând cauza în primă instanţă, hotărârea ce va fi pronunţată în fond va fi supusă apelului sau recursului, după caz, dacă hotărârea prevăzută de lege pentru acel litigiu este susceptibilă de apel sau de recurs, sens în care dispune art. 480 alin. (5) partea finală.
A doua distincţie între cele două ipoteze priveşte calea de atac a recursului, pentru cazul în care hotărârea asupra acelui litigiu este susceptibilă de recurs [art. 480 alin. (6)], întrucât decizia de admitere a apelului şi anulare a hotărârii atacate în temeiul art. 480 alin. (3) nu este susceptibilă de recurs mai înainte de pronunţarea instanţei de apel în evocarea fondului, care pot fi două momente procesuale diferite. De altfel, în acelaşi sens s-a stabilit şi prin Decizia nr. XXXIII/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, raţiunile respectivelor dezlegări în drept fiind valabile şi sub imperiul noului cod.
Pe de altă parte, decizia instanţei de apel pronunţată în condiţiile art. 480 alin. (5) este susceptibilă de recurs dacă hotărârea apelată era ea însăşi atacabilă şi cu apel şi cu recurs, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală NCPC; soluţia este identică şi în cazul admiterii apelului şi anulării sentinţei, în temeiul art. 480 alin. (4) NCPC, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare instanţei competente sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională ori de respingere a cererii ca inadmisibile.
D. Anularea hotărârii apelate pentru alte motive de nulitate. Articolul 480 alin. (6) stabileşte că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel privind necompetenţă primei instanţe [ipoteza de la alin. (5) al art. 480], iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
Soluţia este posibilă, spre exemplu, în cazul în care instanţa de apel constată că pricina a fost judecată în lipsa părţii care nu a fost legal citată, astfel încât, dacă nu dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în contextul tezei a ll-a din art. 480 alin. (3), va admite apelul, va anula hotărârea apelată şi va reţine procesul pentru judecare, evocând fondul.
Totodată, aceeaşi soluţie va fi posibilă ori de câte ori instanţa de apel constată caracterul întemeiat al criticilor apelantului sau, din oficiu, în condiţiile unui apel devolutiv potrivit art. 476 alin. (2), invocă vreun motiv de nulitate absoluta a hotărârii, conform art. 178 alin. (1) NCPC sau alt motiv de ordine publica, potrivit art. 479 alin. (1) teza finală; spre deosebire de instanţă, apelantul poate invoca prin motivele de apel nu numai motive de nulitate absolută [de exemplu nesemnarea minutei - art. 401 alin. (2)], ci şi motive de nulitate relativă altele decât cel decurgând din încălcarea normelor privind legala sa citare [particularizată prin art. 480 alin. (3)], dacă acele motive sunt apte de a fi valorificate prin calea de atac, dat fiind regimul invocării nulităţilor relative [art. 178 alin. (2)-(5)].
Hotărârea pe care instanţa de apel o va pronunţa în evocarea fondului va fi supusă recursului, dacă este cazul.
E. Anularea hotărârii în cazul unui apel nedevolutiv. Soluţia de admitere a apelului şi anulare (iar nu de schimbare) a hotărârii atacate este posibilă şi în ipoteza unui apel nedevolutiv [art. 476 alin. (3) NCPC] a cărui premisă este pronunţarea unei hotărâri de prima instanţă pe fondul cauzei sau pe calea unei excepţii, iar prin motivele de apel se invocă o excepţie care conduce la respingerea, anularea cererii de chemare în judecata sau la trimiterea dosarului la instanţa competenta [deci se critică soluţia dată unei excepţii de necompetenţă ori se invocă prin motivele de apel necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, singura care poate fi invocată în orice stare a pricinii - art. 130 alin. (1) NCPC].