Art. 478 Noul Cod de Procedură Civilă Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă Apelul
| Comentarii |
|
Apelul
Art. 478
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă
(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.
(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
(3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
(4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.
(5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.
| ← Art. 477 Noul Cod de Procedură Civilă Limitele efectului... | Art. 479 Noul Cod de Procedură Civilă Dispoziţii speciale... → |
|---|
"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă."
Detalii: legeaz.net/monitorul-oficial-772-2015/decizia-iccj-28-2015
în primul alineat se enunţă regula neschimbării în calea de atac a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe. Aceasta înseamnă că nu poate fi modificat cadrul procesual atât sub aspect subiectiv, astfel încât nu vor putea fi introduse în cauză alte persoane decât cele care au figurat ca părţi la prima instanţă, dar nici extins sub aspect obiectiv, neputând fi formulate cereri noi de către părţile preexistente ale cauzei.
2. Derogări sub raport subiectiv.
Citește mai mult
Regula comportă însă anumite circumstanţieri, pentru că legea procesuală derogă în anumite situaţii de la aceasta.Astfel, intervenţia principală sau în interes propriu poate fi formulată direct în instanţa de apel, cu acordul expres al părţilor, astfel cum prevede art. 62 alin. (3) NCPC; de asemenea, intervenţia accesorie poate fi făcută chiar şi în căile extraordinare de atac, astfel cum prevede art. 63 alin. (2), prin urmare cu atât mai mult ea poate fi formulată în calea ordinară de atac; or, intervenientul principal sau accesoriu vor completa, sub raport subiectiv, cadrul procesual de la prima instanţă.
Nu va constitui însă o lărgire a cadrului procesual sub raport subiectiv ipoteza în care moştenitorii legali sau testamentari (universali sau cu titlu universal) sunt introduşi în proces, în temeiul 22 alin. (3) NCPC, ca efect al transmiterii calităţii procesuale în urma decesului uneia dintre părţi în cursul judecării apelului, conform art. 38 NCPC; similar, este posibilă aplicarea în apel şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (3) NCPC referitoare la transmiterea calităţii procesuale către un succesor prin acte între vii cu titlu particular sau prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte.
3. Derogări sub raport obiectiv. Noul Cod de procedură civilă prevede derogări şi în ce priveşte cadrul obiectiv al judecăţii în apel.
în acest sens, art. 478 alin. (5) dispune că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.
Momentul în raport de care se apreciază caracterul de cerere nouă în apel este cel al pronunţării hotărârii apelate.
Potrivit textului invocat, pot fi cerute direct în apel dobânzile care curg şi ratele a căror scadenţă se împlineşte după pronunţarea sentinţei (iar nu înainte de pronunţarea ei, pentru că, în acest caz, neacordarea lor totală sau în parte poate face obiect al criticilor în apel, solicitându-se acordarea acestora până la pronunţarea deciziei instanţei de apel) şi numai dacă aceste venituri accesorii au fost cerute la prima instanţă.
în ce priveşte despăgubirile ivite după pronunţarea hotărârii, acestea trebuie să aibă legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă.
în schimb, compensaţia legală poate fi invocată direct în apel, indiferent de momentul la care se pretinde că a operat, înainte sau după pronunţarea hotărârii primei instanţe. Compensaţia legală poate avea o dublă ipostază: un mijloc de apărare nou care poate fi invocat prin motivele de apel, sens în care dispune art. 478 alin. (2) NCPC, dar şi cerere nouă formulată direct în apel, în temeiul art. 478 alin. (5) NCPC, diferenţa fiind una semnificativă în planul soluţiilor ce se pot pronunţa în calea de atac. Astfel, ea va fi o cerere nouă în apel atunci când apelantul-pârât este creditorul unei creanţe pentru o sumă mai mare decât cea solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi va fi un mijloc de apărare ori de câte ori este invocată în limitele pretenţiei adversarului, dar până la concurenţa acesteia.
Cererile noi în apel enumerate anterior sunt la îndemâna părţii care a învestit instanţa de control judiciar cu soluţionarea căii de atac, promovând apel într-una din formele prevăzute de lege, astfel că ele sunt incompatibile cu calitatea de intimat în faţa instanţei de apel; prin urmare, reclamantul căruia i s-a admis în tot acţiunea în restituirea unui
împrumut prin hotărârea primei instanţe nu va putea cere dobânzi pentru intervalul dintre pronunţarea sentinţei şi pronunţarea deciziei instanţei de apel în apelul promovat de pârât, ci va trebui să recurgă la formularea unui apel incident.
Şi în cadrul procedurii speciale a divorţului se derogă de la regula analizată, sens în care art. 916 alin. (3) NCPC prevede că „în cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului", cererea pârâtului fiind o cerere nouă în apel.
4. Motive, mijloace de apărare şi dovezi folosite în apel. Caracterul normei. Articolul 478 alin. (2) prevede că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Prin urmare, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, cu condiţia ca acestea să nu contravină interdicţiei statuate prin art. 478 alin. (3) NCPC, şi anume să nu conducă la schimbarea calităţii părţilor; a cauzei sau obiectului cererii deduse judecăţii sau sâ nu constituie o pretenţie nouă în apel.
Aceste motive şi mijloace de apărare noi faţă de cele de care partea s-a prevalat la prima instanţă sunt legate, în general, de argumentele redate şi raţionamentul dezvoltat de instanţă în considerentele hotărârii, de care părţile iau cunoştinţă, în mod necesar, după închiderea dezbaterilor la prima instanţă, prin comunicarea hotărârii, şi pe care pot să le combată prin intermediul criticilor formulate în calea de atac.
Au fost considerate mijloace de apărare noi, iar nu cereri noi formulate direct în apel: invocarea dreptului de retenţie (care trebuie însă să aibă legătură cu ceea ce formează obiectul criticilor din apel), a beneficiului de discuţiune, invocarea unei legi noi etc.
Dovezile care nu au fost cerute la prima instanţă sau prin motivele de apel ori întâmpinare pot fi încuviinţate de instanţa de apel în condiţiile art. 478 alin. (2) raportate la art. 254 alin. (2) pct. 1-5 NCPC, normă aplicabilă şi în apel, potrivit art. 482, în măsura în care aceasta nu este incompatibilă cu regulile edictate pentru judecata în calea de atac, pentru că, de exemplu, art. 254 alin. (2) pct. 1 se referă la ipoteza necesităţii probei care rezultă din modificarea cererii, ceea ce nu este permis în apel, potrivit art. 478 alin. (3) NCPC.
Deşi este un act de procedură obligatoriu pentru apelant, conform art. 471 alin. (6), rezultă că probele nu pot fi cerute şi prin răspunsul la întâmpinare, întrucât art. 478 alin. (2) nu îl menţionează, enumerarea fiind una limitativă; teza finală a celui din urmă text permite însă propunerea unor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri, deci în condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC.
Norma înscrisă în art. 478 alin. (3) are caracter imperativ, astfel încât părţile nu pot deroga, expres sau tacit, de la ea şi, prin urmare, nu pot conveni cu privire la schimbarea calităţii lor procesuale, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată şi nici să formuleze pretenţii noi.
Interdicţia funcţionează cu privire la toate cererile deduse judecăţii la prima instanţă, iar nu numai referitor la cererea de chemare în judecată, fiind operantă şi cu privire la cererea reconvenţională sau cererile de intervenţie voluntară sau forţată.
5. Precizări ale pretenţiilor cuprinse implicit în cererile sau apărările de la prima instanţă. Sensul art. 478 alin. (4) este acela că explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe nu constituie cereri noi în apel şi nici nu reprezintă încălcarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.
Considerăm că aceste explicaţii sau precizări pot avea ca obiect pretenţii sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanţă, precum şi din întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare.
Totodată, aplicarea acestei norme presupune că oricare dintre părţile căii de atac poate face uz din proprie iniţiativă de dreptul de a-şi explicita o pretenţie, cerere sau apărare prin actele de procedură formulate în apel (motive de apel, întâmpinare, răspuns la întâmpinare), după cum, în temeiul aceluiaşi text, instanţa de apel, din oficiu, le poate solicita asemenea precizări în baza art. 22 alin. (2) NCPC, normă ce stabileşte rolul judecătorului în aflarea adevărului.