Art. 498 Noul Cod de Procedură Civilă Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs Recursul Căile extraordinare de atac
| Comentarii |
|
Căile extraordinare de atac
SECŢIUNEA 1
Recursul
Art. 498
Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs
(1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.
(2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat.
| ← Art. 497 Noul Cod de Procedură Civilă Soluţiile pe care le... | Art. 499 Noul Cod de Procedură Civilă Motivarea hotărârii... → |
|---|
Regula în privinţa acestor instanţe este, conform alin. (1) al art. 498, reţinerea spre rejudecare.
Rejudecarea cauzei are loc fie la acelaşi termen la care s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, caz în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen, caz în care se vor da două hotărâri.
Cu alte
Citește mai mult
cuvinte, se va proceda similar felului în care se judeca sub imperiul vechii reglementări contestaţia în anulare.Prima variantă va fi aleasă de instanţe atunci când vor constata că nu mai sunt alte verificări de efectuat ori probe de administrat şi că rejudecarea poate avea loc pe baza dosarului deja constituit.
în cazul judecării pricinii la un alt termen, judecătorii care au admis recursul nu devin incompatibili.
2. Casarea cu trimitere. Casarea cu trimitere reprezintă excepţia pentru curţile de apel şi tribunale, putând fi dispusă, conform art. 498 alin. (2), o singură dată în cursul procesului.
Motivele pentru care se poate adopta această soluţie sunt expres şi limitativ prevăzute de acelaşi text, şi anume: când instanţa a cărei hotărâre se atacă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului.
Prin trimitere la dispoziţiile art. 497, teza finală a art. 498 alin. (2) mai recunoaşte posibilitatea trimiterii spre rejudecare în cazul pronunţării hotărârii cu lipsă de competenţă.
Limitarea numărului de casări cu trimitere spre rejudecare în recurs fusese deja efectuată prin modificările aduse art. 312 CPC 1865 prin Legea nr. 202/2010, în legătură cu care exprimam la acea dată opinia conform căreia se poate dispune o singură trimitere spre rejudecare pentru oricare din motivele prevăzute de lege, şi nu câte o casare pentru fiecare dintre ipoteze.
Noutatea era prevăzută de alin. (61) al art. 312 CPC 1865 introdus prin Legea nr. 202/2010 şi consta în aceea că pentru toate cazurile menţionate de text casarea cu trimitere putea fi dispusă o singură dată în cursul procesului, fără a se preciza dacă această soluţie se putea dispune câte o dată pentru fiecare din cele trei motive enumerate de text sau o singură dată, indiferent care dintre cele trei motive era incident, lăsând astfel loc pentru interpretări diferite.
Prima interpretare corespundea ideii de a asigura cel puţin o judecată în fond anterioară recursului.
Altminteri, exista posibilitatea ca judecata în primă instanţă să se facă pe cale de excepţie, iar părţile să nu solicite trimiterea spre rejudecare într-un prim apel, cauza să se judece tot pe cale de excepţie, cu lipsă de procedură, ceea ce atrăgea conform art. 312 alin. (4) CPC 1865 casarea cu trimitere. Dacă în rejudecarea apelului cauza se soluţiona pe cale de excepţie, iar în al doilea recurs s-ar fi casat cu reţinere, ar fi însemnat ca fondul să fie judecat în primă şi în ultimă instanţă de instanţa de recurs.
„Pericolul" judecării fondului pentru prima oară în instanţa de recurs nu era oricum pe deplin eliminat de casarea cu trimitere câte o dată pentru fiecare din cele trei motive, deoarece se pot imagina situaţii în care după epuizarea celor trei casări, instanţa de apel să admită greşit o altă excepţie sau să judece din nou cu lipsă de procedură.
Cea din urmă interpretare corespunde mai bine scopului declarat al modificării legislative, acela al accelerării judecăţilor, prin limitarea numărului casărilor cu trimitere spre rejudecare, chiar dacă astfel se poate ajunge la situaţia judecării fondului, în primă şi în ultimă instanţă, de către instanţa de recurs.
Dacă s-ar fi acceptat posibilitatea trimiterii spre rejudecare de trei ori în recurs, pe lângă eventualele trimiteri dispuse în apel, modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 202/201 ar fi fost lipsită de finalitate, deoarece, deşi limita numărul trimiterilor spre rejudecare, permise în vechea reglementare în mod nelimitat, plafonul ar fi fost extrem de larg.
Din punct de vedere literal, cea de-a doua interpretare era susţinută de lipsa sintagmei „câte" (... o singură dată), care ar fi fost în deplin lămuritoare, precum şi de precizarea „o singură dată în cursul procesului" [precizare care lipsea din art. 297 alin. (1) CPC 1865 referitor la apel].
în plus, teza finală a textului alin. (61) al art. 312 CPC 1865 preciza că, dacă după casarea (la singular) cu trimitere dispusă potrivit alin. (5) sau (6) intervine o nouă casare, tribunalele şi curţile de apel vor rejudeca în fond. Or, dacă s-ar fi avut în vedere posibilitatea trimiterii spre rejudecare pentru fiecare din motivele prevăzute de alin. (5) şi (6), ar fi fost mai nimerit să se folosească pluralul.
Potrivit acestei interpretări, pe care am propus-o, chiar dacă după o casare cu trimitere dispusă pentru unul dintre cele trei motive, la rejudecare se comite fie aceeaşi gre
şeală de procedură (faţă de aceeaşi parte litigantă ori faţă de alta), fie o altă greşeală, care ar atrage aceeaşi sancţiune a casării cu trimitere (de exemplu, o altă excepţie greşit admisă), aceasta nu mai poate fi dispusă.
în atare situaţie, aşa cum prevedea teza a ll-a a art. 312 alin. (61) CPC 1865, curţile de apel şi tribunalele rejudecau ele însele cauza în fond.
în ceea ce priveşte sintagma „poate" din cuprinsul alin. (61) al art. 312 CPC 1865, aceasta nu semnifica faptul că instanţa de recurs avea posibilitatea de a alege situaţia casării cu trimitere când constata fondat unul dintre motivele la care se referea alin. (5) şi (6) sau pe aceea a casării cu reţinere.
Spre deosebire de reglementarea adusă apelului la art. 297 alin. (1) CPC 1865 prin Legea nr. 202/2010, care prevedea opţiunea expresă a părţii interesate pentru trimiterea spre rejudecare, în recurs această soluţie era imperativă, conform art. 312 alin. (5) şi (6), dar se putea adopta o singură dată, conform art. 312 alin. (61) CPC 1865.
în vechea reglementare, dispoziţiile art. 312, coroborat cu art. 305 CPC 1865 au fost declarate constituţionale, Curtea Constituţională statuând că regulile stabilite de legiuitor, conform cărora în recurs nu sunt admisibile decât înscrisuri noi, respectiv că judecarea pricinii în fond după casare se va face de către tribunale şi curţi de apel nu contravin principiului constituţional al statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. în motivarea deciziei, Curtea a arătat, printre altele, că limitarea posibilităţilor de administrare a probelor noi în recurs este raţională şi necesară în organizarea sistemului căilor de atac atât pentru asigurarea cerinţelor de celeritate (prevăzute, de altfel, şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului sub forma de „termen rezonabil"), cât şi pentru stimularea părţilor din proces spre a fi diligente în formularea cererilor de probe şi în administrarea acestora în faza judecăţii în fond şi în cea a apelului, în scopul soluţionării litigiului aflat în aceste faze. Aceluiaşi scop al celerităţii i se subsumează şi soluţia de limitare a cazurilor în care poate fi dispusă casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, justificarea soluţiei regăsindu-se în respectarea tuturor garanţiilor procesuale privind judecata în fond, precum şi parcurgerea în mod real a gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege.
S-a reţinut în practică drept situaţie în care nu a avut loc cercetarea fondului aceea în care prima instanţă s-a pronunţat în posesoriu, deşi acţiunea avea caracter petitoriu, situaţie în care instanţa de recurs a casat hotărârea cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru a se soluţiona cauza potrivit obiectului şi caracterului acţiunii.
De asemenea, în cazul în care prima instanţă a luat act de renunţarea reclamantului la acţiune (cerere) faţă de unul dintre pârâţi, iar această renunţare se consideră a fi nelegală în raport cu prevederile art. 246 alin. (4) CPC 1865, potrivit cărora renunţarea la judecată nu se putea face decât cu învoirea celeilalte părţi, instanţa de recurs trebuia să caseze cu trimitere spre rejudecare, iar nu să reţină şi să rezolve ea litigiul, deoarece într-o atare situaţie ar încălca principiul celor două grade de jurisdicţie.
3. Respingerea cererii ca inadmisibilă. Prin trimitere la art. 497 NCPC, art. 498 alin. (2) teza ultimă prevede că instanţa care a admis recursul şi a casat hotărârea va respinge ea însăşi cererea ca inadmisibilă în două situaţii: în cazul în care judecata s-a făcut cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, şi când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7. Reglementarea fiind aceeaşi, trimitem la comentariul de la art. 497.