Art. 531 Noul Cod de Procedură Civilă Caracterul contencios Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

1. Determinarea caracterului cererii. Dacă din cuprinsul cererii ori din obiecţiile ridicate de persoanele chemate în faţa instanţei sau de cele care intervin ori din alte împrejurări rezultă caracterul contencios al acesteia, instanţa o va respinge.

Cererea prin care se pretinde un drept împotriva unei alte persoane are caracter contencios prin însuşi cuprinsul ei.

Din conţinutul art. 531 rezultă în primul rând că judecătorul nu va califica, în temeiul art. 22 alin. (4) NCPC, cererea din necontencioasă în contencioasă, pentru ca, ulterior, să îşi decline competenţa, ci va respinge cererea pe

Citește mai mult

motiv că prezintă caracter contencios. Cererea necontencioasă nu va fi calificată de judecător ca fiind contencioasă nici în situaţia în care, raportat la instanţă şi la obiectul litigiului, ar fi competent să soluţioneze cererea calificată.

Dispoziţiile art. 152 NCPC relative la denumirea greşită a cererii sunt aplicabile în materiile necontencioase judiciare, deoarece nu influenţează conţinutul necontencios al acestora. Aşadar, o cerere va fi soluţionată după procedura necontencioasă, chiar dacă denumirea dată de petent evocă, în mod greşit, caracterul contencios.

Articolul 531 nu se opune calificării de către judecător a cererii contencioase ca fiind necontencioasă, pentru ca ulterior să fie soluţionată potrivit dispoziţiilor Cărţii a lll-a din Codul de procedură civilă.

în unele cazuri, caracterul contencios sau necontencios al pretenţiei afirmate nu depinde de conţinutul acesteia, ci de calea procedurală aleasă pentru valorificarea ei. De exemplu, potrivit Legii nr. 62/2011, republicată, îndeplinirea condiţiilor de reprezentati-vitate poate fi contestată de organizaţiile patronale ori sindicale corespondente la nivel naţional, de sector de activitate, grup de unităţi sau de unităţi, atât prin intervenirea în cadrul procedurii necontencioase a verificării menţinerii condiţiilor de reprezentativi-tate, care se face din 4 în 4 ani, conform art. 221, cât şi prin formularea unei cereri de chemare în judecată contencioasă, la instanţa judecătorească ce a acordat reprezentati-vitatea, conform art. 222.

2. Semnificaţia noţiunii de intervenţie în materie necontencioasă

2.1. Sediul materiei îl regăsim în art. 531 şi art. 532 alin. (2) NCPC, care se referă la persoanele citate ori care intervin şi la persoanele care pot aduce lămuriri ori cele ale căror interese ar putea fi afectate, respectiv în art. 534 alin. (4), care se referă la posibilitatea declarării apelului de către orice persoană interesată. Pentru corecta înţelegere a specificului intervenţiei în materia analizată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 78 alin. (1) NCPC, conform cărora, în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. Folosirea în articol a pluralului „părţi" este consecinţa aplicabilităţii acestuia inclusiv în materiile contencioase, în caz de prevedere legală expresă.

Participarea altor persoane la soluţionarea cererilor necontencioase este reglementată de lege ca mijloc de lămurire a cauzei sau ca modalitate de evitare a afectării intereselor acestora. Aşadar, atunci când sunt chemate alte persoane la soluţionarea cererii, instanţa nu va stabili drepturi potrivnice acestora.

2.2. Felurile intervenţiei. Reguli aplicabile. Din textele de lege arătate anterior rezultă că participarea altor persoane la soluţionarea cererii necontencioase poate fi rezultatul propriei iniţiative a intervenienţilor (intervenţie voluntară), dacă aceştia consideră că cererea necontencioasă formulată sau încheierea de încuviinţare a cererii le-ar putea afecta interesele. Tot despre o intervenţie voluntară a terţilor în procedura necontencioasă este vorba şi în ipoteza declarării apelului împotriva încheierii de încuviinţare a cererii necontencioase de către persoane care nu au participat la soluţionarea în primă instanţă a cererii. Intervenţia voluntară este cel mai frecvent întâlnită în materia înregistrării partidelor politice (Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată), în materia acordării reprezentativităţii organizaţiilor sindicale sau patronale (Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată) şi în materia înregistrărilor la registrul comerţului (Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului).

Sunt intervenţii forţate situaţiile în care participarea altor persoane la soluţionarea cererii necontencioase este rezultatul a) iniţiativei petentului (acesta indică persoanele care urmează să fie chemate în faţa instanţei) sau b) dispoziţiei instanţei în acest sens [art. 532 alin. (2) şi art. 78 alin. (1) NCPC].

Când intervin alte persoane în procedura necontencioasă, judecătorul va avea în vedere şi obiecţiile ridicate de persoanele care intervin.

Indiferent dacă intervenţia în procedura necontencioasă este rezultatul aplicării dispoziţiilor art. 531, art. 532 alin. (2) sau art. 78 NCPC, instanţa nu se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei.

Participarea altor persoane la soluţionarea cererii necontencioase nu atrage aplicabilitatea regulilor din procedura contencioasă relative la contradictorialitate. Din această perspectivă, sub rezerva existenţei unor dispoziţii legale contrare, considerăm că citarea intervenientului sau comunicarea cererii de intervenţie către petent sunt măsuri lăsate la libera apreciere a instanţei, care va dispune citarea sau comunicarea doar dacă le consideră utile pentru soluţionarea cererii [art. 532 alin. (2) NCPC]. Evident că citarea se va realiza în cazul intervenţiei forţate, dacă instanţa a chemat din oficiu o persoană în condiţiile art. 78 NCPC. Instanţa va aprecia inclusiv asupra utilităţii citării persoanelor pe care petentul a cerut să fie chemate, putând să nu dea curs unei astfel de solicitări.

2.3. Interesul practic al clasificării. Distincţiile de mai sus sunt justificate de necesitatea practică a existenţei unei delimitări între cazurile şi modalităţile de participare a terţilor la judecata cererilor contencioase şi situaţiile în care terţii participă la soluţionarea cererilor necontencioase.

Dacă intervenţiei în materie necontencioasă i s-ar aplica regulile procedurii contencioase cuprinse în art. 61-77 NCPC (intervenţia voluntară, intervenţia forţată, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului), s-ar da curs unei interpretări pe care nu o putem numi decât birocratică, în baza căreia cvasitotalitatea cererilor necontencioase ar fi respinse de către instanţe în temeiul art. 531 NCPC, ca urmare a formulării cererii de intervenţie (mai puţin intervenţia accesorie). Instanţele vor respinge cererile de intervenţie principale, întemeiate pe dispoziţiile art. 62 NCPC, ca inadmisibile şi vor soluţiona cererea necontencioasă, dacă aceasta nu capătă caracter contencios. Dacă petentul a solicitat concursul instanţei fără a invoca un drept potrivnic faţă de o altă persoană şi fără a afecta interesele altor persoane, nu se poate accepta soluţia de respingere a cererii pe motiv că un terţ intervine şi invocă un drept faţă de petent în cadrul procedurii iniţiate de către acesta din urmă. Bineînţeles că terţul va putea introduce pe cale principală o cerere contencioasă pentru a-şi realiza dreptul. Astfel, dacă debitorul formulează o cerere de intervenţie principală în cadrul procedurii încuviinţării executării silite, instanţa de executare nu va respinge cererea de încuviinţare în temeiul dispoziţiilor art. 531 NCPC, ci va respinge cererea de intervenţie ca inadmisibilă.

O dispoziţie legală contrară, care impune comunicarea cererii de intervenţie, este ceea din procedura necontencioasă specială reglementată în art. 20 alin. (2) teză ultimă din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată.

Deşi terminologiei juridice folosite i s-ar putea reproşa producerea unor confuzii cu noţiunile specifice instituţiei intervenţiei contencioase, faţă de care am încercat să stabilim diferenţa, am considerat că este mai indicat să ne asumăm acest risc, decât să inventăm noţiuni sui generis al căror conţinut nu ar fi exact sau să folosim termeni aproximativ echivalenţi care ar putea fi înţeleşi greşit.

Inadmisibilitatea rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) raportat la art. 527 NCPC.