Art. 65 Noul Cod de Procedură Civilă Situaţia intervenientului Alte persoane care pot lua parte la judecată Părţile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Părţile
SECŢIUNEA a 3-a
Alte persoane care pot lua parte la judecată
Art. 65
Situaţia intervenientului
(1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale.
(2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
(3) În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
| ← Art. 64 Noul Cod de Procedură Civilă Procedura de judecată.... | Art. 66 Noul Cod de Procedură Civilă Judecarea cererii de... → |
|---|
1.1. Efectele admiterii în principiu a cererii de intervenţie voluntara principala:
a) instanţa este învestită cu soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii prin intermediul acestei cereri incidentale, fiind obligată ca atare să se pronunţe asupra sa prin dispozitivul hotărârii finale.
Astfel, în ipoteza în care instanţa omite să se pronunţe
Citește mai mult
asupra cererii de intervenţie prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, partea are deschisă calea completării hotărârilor, reglementată de art. 444 cu referire la art. 445 NCPC;b) terţul intervenient dobândeşte calitatea de parte în proces, motiv pentru care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale corespunzătoare acestei calităţi.
Spre exemplu, intervenientul are dreptul de a solicita amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării sau amânarea pronunţării pentru formularea şi depunerea de concluzii scrise, dreptul de a propune probe, dreptul de a formula cereri în cadrul procesului vizând recuzarea, strămutarea, suspendarea judecării cauzei, dreptul de invoca excepţii procesuale, dreptul de a exercita acte procedurale de dispoziţie, dreptul de a fi citat etc.
Intervenientul principal nu are o poziţie subordonată în litigiu faţă de părţile iniţiale, ci independentă, legea nelimitându-i în vreo manieră drepturile în raport de cele de care se prevalează părţile iniţiale.
c) operează prorogarea legală de competenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 123 alin. (1) NCPC, potrivit cărora cererile incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor privitoare la insolvenţă sau la concordatul preventiv.
Spre exemplu, competenţa de primă instanţă a judecătoriei determinată de cererea principală având ca obiect partaj judiciar se va extinde şi asupra cererii de intervenţie voluntară principală vizând revendicarea unui imobil evaluat la suma de 300.000 lei, deşi aceasta din urmă ar fi atras competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului, dacă ar fi fost introdusă pe cale principală;
d) dreptul subiectiv ce face obiectul cererii de intervenţie principală devine drept litigios;
e) operează punerea în întârziere a părţilor iniţiale faţă de terţul intervenient;
d) are loc întreruperea prescripţiei extinctive.
1.2. Efectele admiterii cererii de intervenţie voluntară accesorie. Dat fiind faptul că intervenţia voluntară accesorie are natura juridică a unei simple apărări, trebuie făcute următoarele precizări:
a) instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin dispozitiv, potrivit art. 67 alin. (1) NCPC, întrucât reprezintă o cerere în justiţie incidentală, chiar dacă terţul intervenient nu deduce spre soluţionare o pretenţie proprie, în caz contrar, hotărârea pronunţată putând fi completată în procedura reglementată de art. 444 NCPC;
b) dobândind calitatea de parte, intervenientul exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale ale unei părţi în proces, cu anumite limitări decurgând din poziţia sa procesuală de parte subordonată celei în favoarea căreia a intervenit;
c) nu se pune problema prorogării legale de competenţă, întrucât cererea de intervenţie accesorie nu ar putea fi formulată pe cale principală, printr-un litigiu distinct, şi ca atare nu ar putea atrage ipotetic competenţa unei instanţe distincte de cea învestită cu soluţionarea cererii principale;
d) nu se ridică chestiunea dobândirii unui caracter litigios de către vreun drept al terţului, a întreruperii prescripţiei extinctive sau a punerii în întârziere, întrucât cererea de intervenţie accesorie nu constituie o cerere de chemare în judecată şi nu supune spre examinare instanţelor judecătoreşti un drept propriu al terţului împotriva părţilor iniţiale.
2. Regimul celorlalte acte de procedură susceptibile a fi formulate în cauză
2.1. întâmpinarea. Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) NCPC, în cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea.
întrucât textul citat face referire exclusiv la intervenţia principală, decurge concluzia potrivit căreia întâmpinarea este obligatorie numai în ipoteza acestei cereri, iar nu şi a cererii de intervenţie accesorie, în cazul căreia instanţa nu va amâna judecata pentru formularea şi depunerea întâmpinării.
Apreciem că, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie principală, instanţa are obligaţia acordării unui termen pentru formularea şi depunerea întâmpinării, cu excepţia cazului în care părţile prezente declară în mod expres că nu solicită amânarea cauzei în acest scop sau a ipotezei în care părţile iniţiale au formulat deja întâmpinare în cauză, având în vedere că cererea de intervenţie le-a fost comunicată înainte de discutarea admisibilităţii sale în principiu, conferindu-le astfel posibilitatea întocmirii acestui act de procedură.
2.2. Cererea reconvenţională. Dacă în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală părţile iniţiale pot formula cerere reconvenţională împotriva terţului intervenient, în cazul cererii de intervenţie accesorie această posibilitate nu există, din moment ce părţile nu pot avea pretenţii în legătură cu cererea terţului, care nu supune judecăţii un drept propriu.
în ipoteza în care pârâtul formulează cerere reconvenţională împotriva reclamantului, dar şi a terţului intervenient accesoriu, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. (2) NCPC, potrivit cărora în cazul în care pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi. Astfel, în acest caz, dacă cererea de intervenţie accesorie va fi admisă în principiu, terţul va avea dublă calitate de intervenient accesoriu şi pârât.
Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională numai împotriva intervenientu-lui accesoriu, indiferent dacă intervenţia aceasta a fost sau nu încuviinţată în principiu,
cererea reconvenţională va fi inadmisibilă, nefiind incidente dispoziţiile art. 209 alin. (2) NCPC, care prevăd cerinţa obligatorie a formulării cererii reconvenţionale în contradictoriu cu reclamantul, care prin definiţie supune judecăţii o pretenţie. De asemenea, cererea menţionată este inadmisibilă şi pentru argumentele înfăţişate mai sus referitoare la faptul că pârâtul nu poate avea pretenţii în legătură cu cererea terţului, care nu supune judecăţii un drept propriu.
în situaţia în care pârâtul formulează cerere reconvenţională împotriva reclamantului, dar şi a intervenientului principal, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. (2) NCPC, indiferent dacă cererea de intervenţie principală a fost sau nu admisă în principiu, cu menţiunea că, în această ultimă teză, terţul va avea dublă calitate de intervenient principal şi pârât.
Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională numai împotriva intervenientului principal, aceasta va fi admisibilă doar în ipoteza în care intervenţia este admisă în principiu, în caz contrar terţul nu dobândeşte calitatea de parte în litigiu (reclamant faţă de pârâtul iniţial în cadrul cererii de intervenţie principală), nefiind incidente dispoziţiile art. 209 alin. (2) NCPC. Este de menţionat faptul că şi reclamantul poate formula cerere reconvenţională la cererea de intervenţie principală, din moment ce se situează pe poziţia procesuală de pârât în cadrul acestei cereri incidentale.
în ceea ce priveşte termenul de formulare a cererii reconvenţionale, acesta va coincide cu termenul acordat pentru depunerea întâmpinării la cererea de intervenţie.
2.3. Cereri de intervenţie. Intervenientul principal are posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată a altor persoane sau de chemare în garanţie, însă nu şi o cerere de arătare a titularului dreptului, întrucât aceasta poate fi formulată exclusiv de către o parte figurând în calitate de pârât, potrivit art. 75 NCPC.
Intervenientul accesoriu nu poate formula cerere de chemare în garanţie, întrucât nu există riscul obligării sale la plata unor despăgubiri în litigiul în care a intervenit şi nici cel al respingerii unui drept propriu, împrejurare care ar putea da naştere obligaţiei de dez-dăunare, întrucât cererea sa de intervenţie accesorie constituie doar o simplă apărare.
Apreciem că intervenientul accesoriu nu poate formula nici cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, concluzie determinată de natura juridică de simplă apărare a cererii de intervenţie accesorie şi care decurge implicit şi din modul de formulare a art. 68 alin. (2) şi (3) NCPC, care face referire la persoanele care pot promova această formă de intervenţie forţată, şi anume reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul, nefiind menţionat şi intervenientul accesoriu.
Considerăm însă că intervenientul accesoriu ar putea formula cerere de intervenţie principală, după admiterea în principiu a căreia ar deveni admisibilă şi formularea de către acesta a unei cereri de chemare în garanţie sau de chemare în judecată a altor persoane.
3. Situaţia intervenientului voluntar în proces. Potrivit art. 65 alin. (2) NCPC, intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.
Situaţia intervenientului voluntar în proces este consecinţa caracterului de cerere incidentală a intervenţiei.
în primul rând, dat fiind faptul că legeo nu instituie în sarcina instanţei sau a părţilor iniţiale obligaţia de a-i comunica terţului intervenient actele de procedură existente în dosar (cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvenţională etc.), acesta va trebui să efectueze, prin demersuri proprii, fotocopii ale actelor, nefiind ca atare îndrituit să solicite amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului. în această situaţie, cauza s-ar putea amâna numai prin acordul părţilor, în temeiul art. 221 alin. (1) NCPC.
în al doilea rând, preluarea procedurii în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei are semnificaţia faptului că terţul nu poate solicita repunerea în discuţie în contradictoriu şi cu el a unor aspecte litigioase tranşate anterior (excepţii, precum şi alte incidente procedurale), nu poate invoca nulităţi ale unor acte de procedură acoperite între timp, nu poate solicita readministrarea probatoriului şi în prezenţa sa (reaudierea unui martor, refacerea unei expertize, readministrarea probei cu interogatoriu etc.). Intervenientul are însă dreptul să solicite încuviinţarea de probe, ceea ce ar putea conduce chiar şi la readministrarea unor dovezi anterioare, teza probatorie fiind însă limitată la dovedirea aspectelor noi învederate de intervenient.
în al treilea rând, în timp ce intervenientul principal are o poziţie independentă faţă de părţile iniţiale, putându-şi conduce activitatea procesuală după cum îi dictează interesele proprii, intervenientul accesoriu este ţinut să desfăşoare o activitate procesuală în favoarea părţii pentru care a intervenit, toate actele defavorabile fiind considerate neavenite şi, pe cale de consecinţă, neproducând efecte în plan procesual.
în al patrulea rând, apreciem că atât intervenientului principal, cât şi celui accesoriu li se poate administra proba cu interogatoriu, având calitatea de părţi în litigiu, neputând fi însă audiaţi ca martori, calitate ce presupune condiţia de persoană străină de proces. în acest context, se impune observaţia că aspectul cunoaşterii de către o persoană a unor împrejurări de fapt de natură a proba elemente ale acţiunii principale, în condiţiile în care respectiva persoană nu obţine niciun folos prin admiterea sau respingerea acţiunii, nu o îndrituieşte să formuleze cerere de intervenţie accesorie, nefiind întrunită condiţia interesului propriu, existând însă posibilitatea audierii sale în calitate de martor.
Intervenientul voluntar poate solicita încuviinţarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată următor admiterii în principiu a cererii de intervenţie. în ipoteza în care propunerea de probe se va face ulterior acestui moment şi nici nu vor fi îndeplinite condiţiile art. 254 alin. (2) NCPC, la solicitarea părţii interesate sau din oficiu, instanţa va pronunţa sancţiunea decăderii intervenientului din dreptul de a propune probe. Este de remarcat faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, instanţa are posibilitatea să invoce din oficiu decăderea unei părţi din dreptul de propunere a probelor, concluzie ce se desprinde din introducerea pct. 5 de la alin. (2) al art. 254 NCPC, potrivit căruia dovezile care nu au fost propuse în termen legal vor putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului dacă există acordul expres al tuturor părţilor; per a contrario, în măsura în care un atare acord expres nu există, probele nu pot fi încuviinţate.