Art. 31 Noul Cod Penal Cazul fortuit Cauzele de neimputabilitate

Art. 31 NCP preia prevederile din art. 47 CP 1969 referitoare la cazul fortuit. Legiuitorul a intenţionat iniţial să renunţe la prevederea acestei cauze de excludere a infracţiunii, apreciind că „reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică, în condiţiile în care pentru a înlătura existenţa infracţiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere (...)"m, însă această opţiune a fost ulterior abandonată.

Fiind înscris în legea penală actuală, cazul fortuit întregeşte sfera cauzelor de neimputabilitate. Ca şi în Codul penal din 1969, excluderea infracţiunii în ipoteza

Citește mai mult

incidenţei acestuia atrage efecte in rem (cu noutatea efectuării precizării legale explicite, potrivit art. 23 alin. (2) NCP), constituind excepţia de la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie de particularităţi în rândul acestora. Prin (re)introducerea unei reglementări normative exprese a cazului fortuit, în ciuda intenţiei iniţiale a legiuitorului (sau poate tocmai din această cauză), semnalăm atenţia deosebită, seriozitatea ce se impune în examinarea atentă a cauzelor penale, atunci când va trebui să se distingă între o imposibilitate subiectivă de prevedere (cu efecte in personam) şi incidenţa cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte in rem)w, pentru a se preîntâmpina reiterarea confuziilor numeroase care au existat în practica corespunzătoare Codului penal din 1969. Altfel spus, se impune organului jurisdicţional o identificare riguroasă, corectă, în ipoteza comiterii unor fapte relevante penal, a formei de vinovăţie a culpei, în modalitatea culpă simplă, deoarece aprecierea inexistenţei acesteia va conduce la necesitatea abordării delicatei delimitări pre-indicate.

Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele particularităţi: imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului apariţiei acesteia), care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil; producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu origine de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se - pe cât posibil - în considerarea unui moment ex ante); reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice, comportamente imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).

Din toate acestea rezultă probleme de delimitare în raport de alte cauze de neimputabilitate. în principiu, dacă vor fi apreciate drept întrunite condiţiile existenţei cazului fortuit, apreciem că acesta va avea, de regulă, prioritate în aplicare, dat fiind şi caracterul mai larg al efectelor produse (in rem)m. Dacă această împrejurare se va afla în concurs cu o cauză justificativă, aceasta din urmă va fi prioritară, excluzându-se posibilitatea aplicării oricărei sancţiuni de drept penal (inclusiv măsuri de siguranţă).

Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o dezvoltă cazul fortuit), susţinem, la rândul nostru, punctul de vedere potrivit căruia îşi găseşte justificare reglementarea legală a acestuia, astfel încât dezvoltările teoretice ample (întregite cu extrase de practică judiciară relevantă în lumina Codului penal din 1969) privitoare la condiţiile specifice ale cauzei din art. 31 NCP urmează a-şi păstra valoarea orientativă şi pe viitor.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 47: „Cazul fortuit. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.