Art. 30 Noul Cod Penal Eroarea Cauzele de neimputabilitate
| Comentarii |
|
Cauzele de neimputabilitate
Art. 30
Eroarea
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
| ← Art. 29 Noul Cod Penal Intoxicaţia Cauzele de neimputabilitate | Art. 31 Noul Cod Penal Cazul fortuit Cauzele de neimputabilitate → |
|---|
- cand eroarea este invincibila => este înlăturată vinovăția în toate formele, iar
- cand eroarea e vincibila =>viciu (culpabila) este înlăturată numai intenția, făptuitorul putând răspunde
din culpa, dacă fapta e incriminata în cazul culpei.
Citește mai mult
fiind reglementată şi situaţia în care eroarea înlătura caracterul penal al faptelor săvârşite din culpă, pe care legea penală le pedepsea „numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei" (art. 51 alin. (1) şi (3) CP 1969]. Eroarea de fapt asupra unei circumstanţe agravante nu afecta -în codificarea anterioară, ca şi de lege lata - existenţa infracţiunii, producând ca efecte doar înlăturarea agravantei, în condiţiile legii [art. 51 alin. (2) şi (3) CP 1969, art. 30 alin. (3) NCP]. Eroarea de drept extra-penal era asimilată (în raport de efectele produse în domeniul penal) erorii de fapt, ceea ce rezulta din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 51 alin. (4) CP 1969, potrivit cărora „necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei".Actuala reglementare a erorii a avut la bază viziunea de clasificare care distinge între eroarea asupra elementelor infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea asupra caracterului interzis al actului (eroare asupra antijuridicitâţii), forme ale erorii care - în condiţiile prevăzute de lege - exclud infracţiunea, afectând, după caz, fie elementul subiectiv al conţinutului constitutiv, fie trăsătura esenţială a imputabilităţii. Afirmaţia este întemeiată pe cuprinsul pct. 2.7 din Expunerea de motive a Proiectului noului Cod penal. însă se poate discuta dacă această viziune înscrisă în expunerea de motive trebuie, neapărat, creditată ca unică variantă interpretativă asupra reglementării instituţiei erorii, astfel cum se prezintă aceasta în construcţia noului Cod penal, în forma sub care s-a finalizat adoptarea acestuia, din moment ce pot fi întâlnite şi alte cazuri în care opţiuni teoretice asupra unor instituţii penale, acreditate în expunerea de motive, au fost infirmate ulterior, în considerarea formei sub care s-a promulgat (şi modificat ulterior promulgării, dar anterior intrării sale în vigoare) noul Cod penal111.
Conform doctrinei care a stat la temelia explicaţiilor din Expunerea de motive a Proiectului noului Cod penal, referitor la instituţia erorii, alin. (1), (2) şi (4) ar viza eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (fie aceasta o eroare de fapt sau o eroare de drept - extrapenal ori chiar penal)121, în timp ce dispoziţia de la alin. (5) ar reglementa eroarea asupra caracterului ilicit (antijuridic) al faptei (adică eroarea asupra unei cauze justificative), care înlătură imputabili-tatea (fie aceasta o eroare de fapt sau o eroare de drept, chiar penal). într-o altă viziune131, s-ar putea argumenta că, în timp ce primele patru alineate ale art. 30 NCP reglementează eroarea de fapt şi de drept extra-penal, dispoziţiile alin. (5) sunt dedicate erorii de drept penal, care îşi produce efectele exoneratoare de infracţiune numai atunci când este o eroare invincibilă.
Aceste deosebiri interpretative produc ecou corespunzător şi pe terenul procedurii penale. Astfel, fapta comisă în prezenţa erorii, neconstituind infracţiune, va impune soluţia achitării (respectiv a clasării, în funcţie de etapa procesuală pendinte). Se ridică însă problema determinării cu acurateţe a temeiului formal al soluţiei în cauză. Se va reţine motivul de neexercitare/stingere a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau teza a II-a NCPP (variantă corespunzătoare aprecierii erorii drept cauză de excludere a tipicităţii) ori acela indicat de art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a NCPP (variantă de reţinut în ipoteza erorii asupra caracterului ilicit al faptei)? Dacă în ipoteza reţinerii erorii în condiţiile alin. (5) al art. 30 NCP este indiscutabilă aplicarea art. 16 alin. (1) lit. d) teza a II-a NCPP (legea penală materială precizând expres că „nu este imputabilă fapta../'), problema rămâne deschisă în privinţa reţinerii erorii potrivit alin. (1), (2) sau (4) ale art. 30 NCP (care debutează, distinct de toate celelalte norme înscrise în Capitolul III din Titlul II al părţii generale a noului Cod penal, cu formularea „nu constituie infracţiune...").
Indiferent de optică, în raport de dispoziţiile primelor patru alineate ale art. 30 NCP, teoria corespunzătoare dezvoltată în timpul activităţii codificării penale anterioare rămâne valabilă.
De asemenea, indiferent de maniera de soluţionare a controversei indicate anterior, este evident că noul legiuitor penal acceptă efecte extinctive de infracţiune inclusiv unei forme a erorii de drept penal (eroarea invincibilă), ceea ce legitimează aprecierea conform căreia noul Cod penal reprezintă, sub acest aspect, legea penală moi favorabilă (în lumina art. 51 alin. (4) CP 1969, se consacra, fără nicio excepţie, la modul absolut, regula nemo censetur ignorare legem în materie penală, concepţie criticabilă în considerarea anumitor ipoteze excepţionale determinate).
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, denumită şi eroare asupra anti-juridicităţii, prevăzută de alin. (5), este nou introdusă de NCP. Astfel, a fost statuat că în această ipoteză autorul este conştient de comiterea unei fapte
Citește mai mult
prevăzute de legea penală, dar consideră în mod greşit că fapta sa este autorizată de ordinea juridică. Eroarea poate fi de fapt (legitima apărare putativă), de drept extrapenal (necunoaşterea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern nepublicate) sau de drept penal (eroare asupra condiţiilor cauzelor justificative). Pentru a avea efectul de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, eroarea trebuie să fie invincibilă.Introducerea alin. (5), precum şi înlăturarea dispoziţiilor art. 51 alin. (4) C. pen. 1969 duc la concluzia că legiuitorul a ales să renunţe la prezumţia absolută de cunoaştere a legii penale, eroarea asupra caracterului ilicit putând viza şi norma de drept penal.
Aplicarea art. 5 NCP - Din perspectiva lărgirii domeniului de aplicare a erorii şi cu privire la caracterul ilicit al faptei, NCP constituie legea penală mai favorabilă.
Citește mai mult
nu este ea însăşi rezultatul culpei. (4) Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.