Art. 28 Noul Cod Penal Iresponsabilitatea Cauzele de neimputabilitate

Art. 28 NCP are corespondent în art. 48 CP 1969, în raport de care au intervenit unele modificări de formulare. Noul legiuitor nu mai utilizează referirea la alie-naţie mintală, între anul 1968 şi perioada contemporană dinamica domeniului medical psihiatric ajungând să problematizeze deplina corectitudine ştiinţifică a utilizării acestei expresii pentru desemnarea generică a multiplelor afecţiuni de natură psihică ce pot fi considerate drept stări anormale. în loc de referirea la imposibilitatea de stăpânire a acţiunilor sau inacţiunilor, noul legiuitor a preferat să facă vorbire despre

Citește mai mult

incapacitatea de a le controla.

S-a menţinut, din legislaţia anterioară, raportarea la imposibilitatea de conştientizare a acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite. Apreciem că această formulare concisă - brevitatis causa - trebuie interpretată atât în sensul imposibilităţii de prevedere a semnificaţiei şi implicaţiilor elementului material, cât şi în acela al imposibilităţii conştientizării urmării imediate la care va conduce în mod real şi efectiv acest element material ori al caracterului şi implicaţiilor acestei urmări. în mod similar, apreciem că lipsa de înţelegere se poate raporta şi la legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea comisă şi urmarea imediată. în oricare dintre aceste ipoteze, în măsura în care se determină împrejurarea că procesul intelectiv a fost afectat în mod determinant şi într-o manieră esenţială, trebuie să se admită inexistenţa unei premise viabile care să suporte procesele psihice specifice vinovăţiei penale, calificarea faptei comise drept infracţiune fiind astfel exclusă (fapta nefiind imputabilă), dar cu menţinerea posibilităţii aplicării unei măsuri de siguranţă (specifice fiind, în asemenea situaţii, obligarea la tratament medical sau internarea medicală).

într-o altă variantă, iresponsabilitatea poate fi reţinută şi atunci când, existând (eventual) factor intelectiv, făptuitorul este lipsit de factorul volitiv, nefiind capabil să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile (aici, în mod corect, referirea este restrânsă doar la aspectul elementului material). Este vorba despre ipotezele de inhibiţie irezistibilă (stări catatonice, indiferentism absolut ş.a.) ori de impulsuri irezistibile de a acţiona într-un anumit sens (poate fi vorba despre acte reflexe, ticuri mecanice, sindromul/tulburarea Tourette etc.), în măsura în care, astfel (în funcţie şi de circumstanţe), se ajunge la comiterea unor fapte incriminate. Desigur, cele două ipoteze (cauze de excludere sau pervertire a factorului intelectiv, respectiv cauze care anihilează sau perturbă factorul volitiv) pot coexista, fiind însă suficient, pentru reţinerea stării de iresponsabilitate, să fie constatată oricare dintre acestea, chiar şi în mod singular, nu neapărat conjugat.

Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă cauză (de natură organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale, afecţiunile (precum epilepsia), dar poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori despre evenimente situate la limita normalităţii, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria anormalului, a patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele expuse, sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una temporară (de mai lungă ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau de altă natură. Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipso de responsabilitate, deoarece acesta din urmă îi caracterizează -în actuala şi fosta configuraţie a legislaţiei noastre penale - pe toţi minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani [dată de la care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă de capacitate penală pentru oricare persoană fizică, potrivit art. 113 alin. (3) NCP). Or, aceasta din urmă este o stare bio-psiho-fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea intelectuală şi emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept responsabilă. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), să fie compensată ca efect al prezenţei discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată tradiţional în ştiinţa penală românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate. Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane fizice de a fi stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor acţiuni sau inacţiuni diferite, precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul şi semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste însuşiri doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestări faptice concrete, punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi posibil să emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de neimputabilitate predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa, ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei stări de iresponsabilitate, pe care însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când era pe deplin stăpân pe propria reprezentare şi avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate cele necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi condiţii. Cu alte cuvinte, este necesară o decalare a momentului în raport de care se impune verificarea incidenţei stării de iresponsabilitate, prin luarea în considerarea nu doar a datei comiterii faptei, ci şi a momentelor anterioare. Rezultatul unui asemenea examen extins poate consta în refuzul beneficiului de excludere a infracţiunii, în pofida formalei constatări, la data săvârşirii faptei incriminate, a stării de iresponsabilitate. De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea existenţei şi menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz contrar, făptuitorului urmând a-i fi imputabilă fapta, în măsura săvârşirii sale în perioada de responsabilitate.

Deoarece nu intervin deosebiri esenţiale între actuala şi fosta reglementare a iresponsabilităţii (nici pe conţinutul de reglementare, nici sub aspectul efectelor in personam determinate), apreciem că nu se ridică probleme de identificare a legii mai favorabile, precum şi că majoritatea aprecierilor efectuate în doctrină şi reţinute constant de jurisprudenţă în această materie se vor menţine şi pentru viitor.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 48: „Iresponsabilitatea. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.