Art. 8 Noul Cod Penal Teritorialitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale
| Comentarii |
|
Aplicarea legii penale
SECŢIUNEA a 2-a
Aplicarea legii penale în spaţiu
Art. 8
Teritorialitatea legii penale
(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
(2) Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
(3) Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
(4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
| ← Art. 7 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale temporare Aplicarea... | Art. 9 Noul Cod Penal Personalitatea legii penale Aplicarea... → |
|---|
Citește mai mult
naţionalitate română sau străină etc.). Prin comparaţie cu prevederea din art. 3 CP 1969, remarcăm în noua legislaţie o mai strictă circumstanţiere a faptului că faţă de infracţiunile comise pe teritoriul României se aplică legea penală româna.Din moment ce nu sunt stipulate niciun fel de elemente condiţionale, reiese că această aplicare a legii penale române este una completă, totală şi necondiţionată, fiind indiferent dacă respectiva faptă este sau nu incriminată şi în vreo altă legislaţie penală străină, iar în cazul în care cunoaşte incriminare şi în alte legi penale, fiind indiferente condiţiile acelor incriminări ori regimul sancţionator aplicabil sau orice alte elemente (condiţii de tragere la răspundere penală etc.). Prin art. 12 însă se semnalează împrejurarea că prevederile art. 8 „se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte", ceea ce evidenţiază posibilitatea firească a legiuitorului român de a deroga de la această regulă printr-o manifestare suverană de voinţă (precum este aceea de a încheia sau ratifica un document internaţional bilateral sau multilateral).
Prin comparaţie cu reglementarea anterioară a principiului teritorialităţii legii penale române (art. 3 CP 1969), se observă o încărcătură suplimentară a conţinutului art. 8 NCP [prevederile din alin. (2)-(4)]. în realitate, elementul de noutate se limitează la nivelul tehnicii normative, al sistematizării dispoziţiilor în cod, deoarece reglementările în cauză - norme interpretative contextuale privind semnificaţia expresiilor teritoriu al României şi infracţiune comisă pe teritoriul României - se regăseau şi de legepraevia, însă separat de textul care stipula teritorialitatea, fiind situate în ultimul titlu al părţii generale (Titlul VIII referitor la înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală), la art. 142 („Teritoriul") şi art. 143 („Infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării").
Deşi, formal, topica întrebuinţată de noul legiuitor penal în art. 8 alin. (2) este diferită de aceea care se regăsea în art. 142 CP 1969, prin cele două dispoziţii se transmite acelaşi mesaj, anume că teritoriul României include următoarele elemente: solul dintre frontiere; apele dintre frontiere; marea teritorială; subsolul aferent tuturor acestora; spaţiul aerian corespunzător tuturor acestora.
Cuprinsul alin. (3) al art. 8 NCP preia ideea din art. 143 alin. (1) CP 1969, potrivit căreia, separat de elementele propriu-zise ale teritoriului naţional (care ţin de realitatea obiectivă), se stabileşte semnificaţia mai largă a conceptului de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării (realitate juridică), care include, desigur, faptele penale comise efectiv pe acest teritoriu, adăugând însă şi pe acelea săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor româneşti (ficţiune juridică, asimilându-se aceste infracţiuni cu acelea într-adevăr comise în România). Noua reglementare circumstanţiază mai precis maniera de identificare a apartenenţei naţionale a navelor sau aeronavelor, precizând că este vorba despre nave aflate sub pavilion românesc, respectiv aeronave înmatriculate în România.
În ultimul alineat al art. 8 NCP, legiuitorul optează pentru aceeaşi teorie de identificare a locului săvârşirii infracţiunii pe care o acredita şi prin art. 143 alin. (2) CP 1969, utilizând criteriul ubicuităţii, astfel încât se va considera infracţiune comisă în România orice faptă incriminată de legea română care, în săvârşirea sa concretă, ar avea vreun punct de legătură cu teritoriul nostru naţional ori s-ar desfăşura, chiar şi parţial, la bordul unei nave sau aeronave române. Din nou, legiuitorul actual întrebuinţează mai precis termenii necesari pentru identificare, precizând explicit că acest punct de contact poate consta, după caz, în: desfăşurarea unui act de executare; desfăşurarea unui act secundar de participare Ia comiterea infracţiunii, de pe poziţia de instigator sau complice; producerea (chiar şi parţială) a rezultatului faptei.
Ca excepţii de la aplicarea legii penale române potrivit principiului teritorialităţii (dar nu numai), menţionăm în primul rând ipoteza în a cărei considerare s-a reglementat textul art. 13 NCP referitor la imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici acreditaţi ai statelor străine sau a altor persoane indicate de diverse tratate internaţionale (şefi de stat, de guvern etc.). în plus, există o serie de norme juridice interne care consacră forme diverse de imunitate penală (totală sau parţială; substanţială ori procedurală; perpetuă sau temporară etc.), care pot conduce la excepţii mai largi sau mai restrânse ale aplicării legii penale române în spaţiu, inclusiv (sau mai ales) potrivit principiului teritorialităţii. Avem în vedere, spre exemplu: imunitatea Preşedintelui statului; imunitatea parlamentară; anumite imunităţi aferente exerciţiului anumitor înalte funcţii sau demnităţi publice (de pildă, imunitatea magistraţilor) ş.a.
Prin dispoziţiile exprese cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată111, se creează o excepţie specifică de la aplicarea legii române conform principiului teritorialităţii, dispunându-se: „Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia (...)". în acelaşi text, se indică o serie de excepţii de la această ipoteză (reprezentând situaţii în care are loc revenirea la regula aplicării legii penale, potrivit teritorialităţii, faţă de persoanele care comit infracţiuni pe teritoriul României - în speţă, în marea teritorială).
Prin interpretarea per a contrario a art. 11 NCP, coroborat cu art. 8 NCP, rezultă că tragerea la răspundere penală, prin aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii, se poate desfăşura şi în contumacie.
Citește mai mult
considerarea calităţii persoanelor, constând în imunitatea de jurisdicţie (art. 13); o indicaţie generică şi de trimitere la prescripţii normative speciale în domeniul instituţiei extrădării (art. 14). Parte din reglementările astfel ordonate alcătuiesc ceea ce în doctrină se identifică uneori a fi dreptul penal internaţional (concept distinct de acela de drept internaţional penal), reprezentând norme ale dreptului intern care ordonează raporturile penale cu element de extraneitate.Constituind o emanaţie suverană a autorităţii de stat, dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale române în spaţiu (şi - inclusiv - asupra persoanelor) nu pot împiedica niciun alt stat de ia afirmarea propriului drept de a reprima acelaşi raport juridico-penal de conflict, precum - ca regulă - nici reţinerea competenţei vreunui alt stat, în soluţionarea unui asemenea raport, nu poate paraliza aplicarea legii penale române, în măsura reţinerii incidenţei acesteia potrivit vreunuia dintre principiile de aplicare constând în teritorialitate, personalitate, realitate ori universalitate (cu unele excepţii în acest ultim caz). Drept urmare a acestei realităţi, există posibilitatea concretă ca, prin săvârşirea unei infracţiuni care determină un raport penal de conflict, în condiţiile existenţei unui element de extraneitate în cadrul acestuia, să se determine o situaţie caracterizată prin suprapunerea mai multor competenţe jurisdicţionale etatice diferite în reprimarea respectivei fapte penale. Cu alte cuvinte, va exista posibilitatea tragerii de mai multe ori la răspundere penală a unei singure persoane, în considerarea aceleiaşi infracţiuni, de către autorităţi judiciare aparţinând unor state diferite. Această veritabilă nesocotire a regulii non (ne) bis in idem constituie o consecinţă a suveranităţii fiecărei entităţi statale care reclamă dreptul de a gestiona respectivul raport penal de conflict, a egalităţii juridice a statelor pe scena internaţională şi a inexistenţei unei autorităţi comune supraordonate acestora, care să impună unuia sau mai multor state să renunţe la dreptul afirmat de a trage la răspundere penală prin aplicarea propriilor prevederi normative penale. Totuşi, pentru ca această nesocotire, de iure, a principiului non (ne) bis in idem să nu se concretizeze de facto, prin supunerea unui infractor la obligaţia de a suporta mai multe sancţiuni de drept penal, aplicate în state diferite, în considerarea unei singure infracţiuni comise, legiuitorul român a inserat în noul Cod penal dispoziţia de la art. 73, potrivit căreia, prin mecanismul denumit „computare", din durata pedepsei aplicate în România se vor deduce partea de pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate pentru aceeaşi faptă, de către aceeaşi persoană, în străinătate. Mecanismul era cunoscut şi în Codul penal din 1969 (art. 89), cu specificarea faptului că reglementarea este mai completă în legislaţia în vigoare, deoarece dispoziţia anterioară nu făcea referire şi la cazurile în care legea română ar fi avut ca temei de aplicare principiul teritorialităţii (situaţie în care este perfect posibilă suprapunerea de competenţe cu un alt stat, datorită, de pildă, opţiunii pentru criteriul ubicuităţii, ca teorie de identificare a locului săvârşirii infracţiunii), lacună completată de noul cod, care apare, sub acest aspect, drept lege moi favorabilă.
Citește mai mult
numai când pe acest teritoriu au avut loc acte de executare, dar şi de instigare şi de complicitate sau s-a produs în parte rezultatul infracţiunii.► art. 3: „Teritorialitatea legii penale. Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”;
► art. 142: „Teritoriul. Prin termenul teritoriu din expresiile «teritoriul României» şi «teritoriul ţării» se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”;
► art. 143: „Infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării.
(1) Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe
Citește mai mult
teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori aeronavă română.(2) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”.
Legislaţie conexă:
► art. 3 Constituția României
"(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine."
► O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001);
► Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată (M. Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002);
► art. 41 NCPP.