Art. 7 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale temporare Aplicarea legii penale în timp Aplicarea legii penale

Dispoziţia alin. (1) reproduce textul din art. 16 CP 1969, consacrând principiul ultraactivităţii legii penale temporare. Prevederea cuprinsă în alin. (2) marchează un punct de noutate la nivel legislativ, dar nu şi doctrinar, prin explicarea înţelesului noţiunii lege temporară (salutară interpretare autentică contextuală).

Noţiunea de ultraactivitate, utilizată în dreptul penal pentru a caracteriza legea temporară, este un concept derivat al sensului propriu-zis al termenului. Astfel, dacă retroactivitatea desemnează situaţia în care un act normativ îşi extinde aplicarea şi cu privire la

Citește mai mult

situaţii juridice apărute anterior intrării sale în vigoare, noţiunea de ultraactivitate, într-un sens strict simetric, ar acoperi situaţia aplicării unei legi ieşite din vigoare în raport de cauze apărute ulterior încetării activităţii sale. Această semnificaţie este însă străină, în dreptul penal actual, atât ipotezelor de aplicare ultraactivă a legii penale mai favorabile, cât şi cazurilor de aplicare ultraactivă a legii temporare. De altfel, în art. 7 alin. (1) NCP se prevede explicit faptul că infracţiunea căreia i se aplică dispoziţiile legii temporare, chiar ulterior ieşirii din vigoare, trebuie să fi fost comisă „în timpul când era în vigoare". în această ipoteză, odată stabilit caracterul temporar al legii penale sub guvernarea căreia s-au comis faptele [potrivit indicaţiilor din alin. (2) al art. 7], dispoziţiile acesteia vor continua să rămână aplicabile în soluţionarea respectivelor infracţiuni, chiar dacă a apărut între timp o nouă lege (indiferent dacă aceasta ar fi sau nu mai favorabilă decât legea veche), fără să conteze momentul descoperirii faptei ori data identificării persoanei care a comis-o sau orice alte momente (legate de procesul penal prin care infractorul urmează a fi tras la răspundere penală).

Practic, principiul ultraactivităţii legii temporare constituie o excepţie de la aplicarea legii penale mai favorabile, instituită în considerarea momentelor deosebite de vulnerabilitate socială care determină, în principiu, apariţia unor legi penale temporare. Ca atare, legea temporară fie incriminează ex novo conduite care în condiţii obişnuite nu prezintă suficientă periculozitate abstractă pentru a interesa domeniul penal, fie - adeseori - ridică nivelul represiunii pentru infracţiuni preexistente. Cum însă perioadele de activitate a legilor penale temporare sunt relativ scurte prin comparaţie cu durata instrumentării unei cauze penale, majoritatea sau - uneori- totalitatea infracţiunilor comise în acea perioadă urmează a se soluţiona procesual penal ulterior ieşirii din vigoare a legii temporare. Cum, de regulă, actul normativ care va intra în vigoare după o lege temporară este unul mai puţin sever (fie că reintră în vigoare legislaţia anterioară, fie că apare o lege nouă), permisiunea funcţionării principiului mitior lex ar face ineficientă încercarea legiuitorului de a menţine ordinea prin intimidarea sporită din cuprinsul legii temporare.

Dacă apreciem, pentru aceste motive, că se impune fără dubiu caracterul de excepţie al ultraactivităţii legii temporare de la principiul aplicării legii penale mai favorabile, atât anterior unei condamnări definitive, cât şi ulterior acestui moment, se poate ridica întrebarea dacă acest principiu se impune cu prioritate şi în faţa retroactivităţii legii de dezincriminare (aspect mult mai discutabil).

Reglementarea anterioară

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 16: „Aplicarea legii penale temporare. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp”.