Art. 46 Noul Cod Penal Autorul şi coautorii Autorul şi participanţii
| Comentarii |
|
CAPITOLUL VI
Autorul şi participanţii
Autorul şi participanţii
Art. 46
Autorul şi coautorii
(1)Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
(2)Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
| ← Art. 45 Noul Cod Penal Pedepsele complementare, pedepsele... | Art. 47 Noul Cod Penal Instigatorul Autorul şi participanţii → |
|---|
Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit, prin acte de executare directă, fapta prevăzută de legea penală, putând lucra de pe oricare poziţie de vinovăţie ori chiar în lipsa acesteia. înscriind această definiţie şi nepreluând dispoziţia din art. 23 CP 1969, legea penală actuală abandonează concepţia extensivă asupra noţiunii de autor, îmbrăţişând concepţia
Citește mai mult
restrictivă. Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa altor persoane la comiterea faptei, acesta putând fi, de regulă, orice persoană fizică ce întruneşte condiţiile generale şi - dacă este cazul - speciale, necesare pentru angajarea răspunderii penale, persoană care comite singură fapta incriminată, respectiv o persoană juridică, în condiţiile art. 135 NCP.Atunci când lucrează în participaţie, persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală se identifică prin ocuparea poziţiei de protagonist, comiţând actul esenţial şi necesar ce configurează nucleul participaţiei penale, spre deosebire de contribuţiile secundare ale participanţilor cu rol de instigator sau complice.
în alin. (2) al art. 46 NCP se consacră explicit definiţia legală a coautorilor, spre deosebire de Codul penal din 1969, deşi coautoratul era admis în doctrină şi practică pornind de la definiţia autorului (art. 24 CP 1969) şi de la concepţia asupra participaţiei, în genere. Potrivit legii, coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Excluzând autorul dintre participanţi, legiuitorul român actual se situează pe aceeaşi poziţie şi în privinţa coautorilor. Doctrina, în mod pertinent, apreciază că „această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a faptei fiind proprie şi autorului, logic este ca atât autorul, cât şi coautorii să aibă acelaşi tratament juridic şi să fie excluşi împreună (nu numai autorul) din rândul participanţilor la infracţiuni, pentru că astfel se creează o ne-concordanţă între titlul capitolului, care exclude numai pe autor dintre participanţi, şi conţinutul reglementării, care subliniază identitatea de trăsături între autor şi coautori (participarea nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală) şi, ca atare, poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune".
Putem defini coautoratul ca fiind acea formă principală a participaţiei penale care constă în săvârşirea, de către un număr superior de persoane celui cerut de lege, în mod nemijlocit şi în baza unei voinţe comune, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. Dezvoltările din doctrină îşi menţin valabilitatea. Amintim, în acest sens, punctual, următoarele aspecte:
- prin săvârşirea nemijlocită a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, fără interpunerea altor persoane, o pluralitate de autori devine caz de coautorat numai prin existenţa legăturii subiective, ilustrând - după caz - un coautorat propriu sau impropriu;
- menţinerea interesului teoretic şi practic al delimitării coautoratului de forma de participaţie a complicităţii concomitente, păstrându-se optica potrivit căreia sunt cuprinse în sfera actelor de săvârşire nemijlocită atât actele de executare propriu-zise (ce se înscriu în activitatea tipică descrisă în norma de incriminare -acte ce se integrează în latura obiectivă a faptei - coautorat tipic), după cum şi actele care, fără a face parte din verbum regens, sunt asimilate celor de executare propriu-zisă (coautorat atipic), dar numai în urma aprecierii, pe cazuri concrete, asupra caracterului lor esenţial, necesar, determinant şi indispensabil producerii rezultatului (spre exemplu, acte prin care se înlătură orice obstacol sau rezistenţă esenţială pe care o întâmpină acţiunea tipică), în pofida aparentei excluderi a acestora din sfera coautoratului, ca efect al definirii sale exprese prin raportare la comiterea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;
- unele infracţiuni prezintă particularităţi în ipoteza săvârşirii în coautorat (spre exemplu, infracţiunile de durată- de pildă: continuă, continuată-, coautoratul putând fi concomitent sau succesiv, total sau parţial; la infracţiunile complexe prin reunire, coautorii pot realiza fiecare o parte sau toate acţiunile ce configurează elementul material; în cazul unor infracţiuni cu subiect activ special - dintre acelea compatibile cu săvârşirea în coautorat - se impune verificarea calităţii speciale solicitate subiectului activ de către toţi cei care comit nemijlocit fapta, la acel moment, pentru a se reţine coautoratul);
-în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, coautoratul se menţine pe toată amplitudinea faptei săvârşite nemijlocit cu această formă de vinovăţie, în condiţiile verificării intenţiei iniţiale, cât şi a existenţei culpei în raport cu urmarea finală mai gravă, în persoana fiecărui coautor [art. 50 alin. (2) NCP);
- menţinerea controversei privind existenţa coautoratului în materia infracţiunilor săvârşite din culpă;
- excluderea, fără dubii, a coautoratului în cazul unor categorii de infracţiuni (cele ce semnifică pluralitate naturală ori constituită; infracţiuni cu autor exclusiv unic - care se comit in persona propria; infracţiuni omisive proprii - prin excepţie însă, subzistă în cazul acestora coautoratul în situaţia în care obligaţia incumbă unui organ colectiv).
Citește mai mult
explicit coautoratul impropriu şi renunţă la instigarea neurmată de executare.întreaga reglementare a materiei susţine concepţia participaţiei ca unitate de faptă, operându-se în definirea acesteia cu noţiunea de faptă prevăzută de legea penalăm, cuprinzându-se în sfera participaţiei conceptele de participaţie proprie, respectiv participaţie improprie, actele participanţilor (instigator, complice) neputând fi privite ca entităţi autonome, întrucât sunt dependente de săvârşirea în mod nemijlocit a faptei incriminate (sens în care trimitem la art. 174 NCP). Acest temei juridic al participaţiei penale atrage importante consecinţe practice privind: stabilirea datei săvârşirii faptei; incidenţa actelor de clemenţă; aplicarea legii penale în spaţiu [de pildă, art. 8 alin. (4) NCP] şi în timp (legea aplicabilă este cea sub care a avut loc săvârşirea nemijlocită a faptei, potrivit acesteia rezolvându-se şi sancţionarea, indiferent de data comiterii actelor de instigare sau complicitate) etc.
în egală măsură, participaţia reprezintă o cauză reală de agravare a răspunderii penale, sub forma unei circumstanţe generale obligatorii [art. 77 lit. a) şi d) NCP] sau a unui element circumstanţial agravant [spre exemplu, art. 218 alin. (3) lit. f), art. 219 alin. (2) lit. f) NCP ş.a.].
Având în vedere actuala reglementare, se poate defini participaţia penală ca fiind situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un număr de persoane superior celui cerut de lege, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune, de regulă cel puţin una comiţând fapta în mod intenţionat.
Dezvoltările teoretice privind delimitarea, dar şi unele interferenţe ale participaţiei penale cu alte forme ale pluralităţii de făptuitori/infractori, condiţiile generale cerute participaţiei penale, formele acesteia (după criterii indicate de doctrină) îşi menţin valabilitatea.
Coautoratul nu este posibil: la infracţiunile cu autor exclusiv, al căror element material constă într-o acţiune sau inacţiune ce nu poate fi săvârşită în mod nemijlocit decât de o singură persoană; la infracţiunilor omisive proprii, în cazul pluralităţii naturale sau constituite ori la infracţiunea de obicei.