Accesiune imobiliară artificială. Articolul 494 alin. (3) teza finală C.civ. Constituţionalitate<sup>1
| Comentarii |
|
C.civ., art. 480, art. 494;
Constituţie, art. 41 alin. (3), 150 alin. (1)
întrucât titularul dreptului de proprietate asupra terenului îşi păstrează în continuare titlul, şi, prin accesiune, devine proprietar al planta-
1 A se vedea nota critică de I. Deleanu în P.R. nr. 3/2003, p. 27-29; I. Deleanu, Problema constituţionalităţii prevederilor art. 494 alin. ultim teza a Il-a C.civ., în Dreptul nr. 6/2002, p. 18 şi urm.
(iilor, construcţiilor sau al altor lucrări efectuate de un constructor de bună-credinţă, nu poate fi pusă în discuţie exproprierea, astfel încât prevederile constituţionale invocate [art. 41 alin. (3) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, n.n.] nu au legătură cu cauza. Se respinge aşadar, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza finală C.civ.
C.C., decizia nr. 91 din 4 aprilie 2003, în (M. Of. nr. 196 din 26 martie 2003)
Notă. Constituţia României a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003) şi republicată (M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003).
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 494 alin. (3) teza finală C.civ., text de lege care are următorul conţinut: „Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului”.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (3) şi ale art. 150 alin. (1), conform cărora:
- articolul 41 alin. (3): „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;
- articolul 150 alin. (1): „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat este cuprins în capitolul din Codul civil referitor la „dreptul de accesiune asupra celor imite şi încorporate cu lucrul”. Astfel, conform dispoziţiilor Codului civil, accesiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii şi constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important intr-un lucru mai important, proprietarul celui din urmă devenind proprietarul bunului încorporat, în ipoteza în care bunurile au aparţinut unor persoane diferite. Accesiunea se fundamentează pe principiul de drept accessorium sequitur principale, în considerarea căruia proprietatea unui lucru principal o atrage pe aceea a unui lucru accesoriu.
Articolul 494 alin. (3) teza finală C.civ. este aplicabil în cazul accesiunii imobiliare artificiale, atunci când o terţă persoană realizează pe terenul altcuiva plantaţii, construcţii sau alte lucrări, folosind propriile materiale. în această situaţie proprietarul fondului pe care se află construcţiile sau plantaţiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care a construit sau a plantat. Atunci când constructorul este de bună-credinţă, având convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa, în mod obligatoriu, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei, cu obligaţia de a-1 despăgubi pe constructor, fără însă a putea cere dărâmarea sau ridicarea lucrărilor efectuate. Textul de lege criticat stabileşte întinderea obligaţiei de despăgubire oferind posibilitatea proprietarului terenului de a opta între plata contravalorii materialelor şi a preţului muncii, pe de-o parte, sau plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte.
Departe de a constitui o încălcare a dreptului de proprietate, aşa cum considera autorul excepţiei, textul de lege dedus controlului este în concordanţă cu definiţia dată proprietăţii de art. 480 C.civ., care prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”, şi oferă o soluţie rezonabilă conflictului de interese legitime dintre proprietarul fondului şi constructorul de bună-credinţă pe terenul acestuia. Este adevărat că, având a alege între cele două posibilităţi de despăgubire, fară a putea pretinde constructorului de bună-credinţă ridicarea lucrării, proprietarul terenului suferă o restrângere a prerogativei de dispoziţie asupra bunului său, însă această restrângere operează în condiţiile legii, în considerarea poziţiei subiective a constructorului - buna credinţă -, cu respectarea prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) teza finală, conform cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Prin urmare, întrucât titularul dreptului de proprietate asupra terenului îşi păstrează în continuare titlul şi, prin accesiune, devine proprietar al plantaţiilor, construcţiilor sau al altor lucrări efectuate de un constructor de bună-credinţă, nu poate fi pusă în discuţie exproprierea, astfel încât prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei nu au legătură cu cauza.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 494 alin. (3) teza finală C.civ.
| ← Obligaţie de a face. Constructor de bună-credinţă.... | Construcţie edificată pe terenul altei persoane. Lipsa... → |
|---|
