Accesiunea imobiliară. Prezumţia instituită de art. 492 C. civ.
| Comentarii |
|
C. civ., art. 492 Legea nr. 10/2001
Aplicarea prezumţiei instituite de art. 492 C. civ. (dobândirea proprietăţii construcţiei de către proprietarul terenului pe calea accesiunii imobiliare) nu se poate întemeia, fără elemente suplimentare, pe faptul construirii imobilului de către autoarea contes-tatoarei, care, coroborate, să poată conduce la concluzia menţionată.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4227 din 28 aprilie 2006
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4619 din 2 iulie 2004, G.S. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 5887 din 18 iunie 2004 a Primarului Municipiului Ploieşti, solicitând restituirea în natură a imobilului din Ploieşti, judeţul Prahova.
In motivarea contestaţiei s-a arătat că în mod greşit notificarea i-a fost respinsă cu menţiunea că nu a făcut dovada vocaţiei succesorale de pe urma autoarei (A.T.), titulara dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat spre restituire. O astfel de dovadă nu presupune în mod obligatoriu prezentarea certificatului de moştenitor, fiind suficientă depunerea certificatelor de stare civilă (din care rezultă legătura de filiaţie dintre reclamantă şi autoarea acesteia). Au fost invocate în acest sens şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, carc operează o repunere în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la bunurile carc fac obiectul acestui act normativ.
Pretenţia reclamantei a fost completată ulterior, în sensul de a fi obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor referitoare la apartamentul de la parterul imobilului, faţă de împrejurarea că acesta a făcut obiectul înstrăinării cătrc chiriaş.
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 2 martie 2005 Tribunalul Prahova a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român invocată de Ministerul Finanţelor Publice, a admis contestaţia formulată şi a anulat dispoziţia nr. 5887/2004 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti. Pe cale de consecinţă, s-a dispus obligarea la restituirea către contestatoare, în natură, a apartamentului de la etajul clădirii plus pivniţa aferentă şi în comun cu apartamentul de la parter, antreul, culoarul de la parter precum şi terenul în suprafaţă de 181,19 mp. De asemenea, au fost obligaţi intimaţii să acorde contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parter şi pentru terenul în suprafaţă de 59,81 mp, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, pe aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, că aceasta este justificată de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (referitoare la situaţia în care persoana îndreptăţită optează pentru măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală).
Pe fondul cauzci s-a constatat că reclamanta a făcut dovada că este fiica numitei A.T., cea care a dobândit pe calca partajului (conform actului autentificat de fostul Tribunal Prahova în anul 1933), terenul în suprafaţă de 544 mp ce face obiectul notificării.
Referitor la construcţia situată pe acest teren, instanţa a făcut aplicarca dispoziţiilor art. 492 C. civ., apreciind astfel că s-a probat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, câtă vreme nu s-a făcut dovada că altcineva ar fi construit pc teren.
S-a constatat totodată, că imobilul (teren şi construcţie) a fost preluat de stat fară titlu valabil, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 24 alin. (1), (2), (7) şi (8), coroborate cu art. 1, art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Stabilindu-se că etajul imobilului este liber, s-a dispus restituirea acestuia în natură, împreună cu terenul aferent de 181,19 mp, conform art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de împrejurarea că apartamentul de la parterul imobilului a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, asupra acestuia şi a terenului aferent în suprafaţă de 59,81 mp, a fost stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 10 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
împotriva sentinţei a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul a fost respins ca nefondat potrivit decizici civile nr. 830 din 9 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia civilă.
In considerentele deciziei s-a reţinut caracterul nefondat al criticilor formulate, în sensul că legitimarea procesuală a Ministerului Finanţelor este justificată în cauză, atâta vreme cât s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi plătite de stat dintr-un fond special; în legătură cu dovada dreptului de proprietate, s-a apreciat că „aceasta a rezultat cu certitudine din actele existente la dosar”.
Decizia a fost atacată cu recurs de Primăria Municipiului Ploieşti şi de Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Prahova.
Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Curtea a constatat, în primul rând, sub aspectul cadrului procesual în care s-a desfăşurat judecata, susţinerea Ministerul Finanţelor Publice în legătură cu lipsa calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiată.
Atragerea în proces, ca parte, a acestei instituţii a fost determinată de faptul că în privinţa unuia dintre imobile s-au pretins măsuri reparatorii prin echivalent.
Contrar susţinerilor recurentului, poziţia procesuală a Ministerul Finanţelor Publice în litigii legate de aplicarca Legii nr. 10/2001 poate fi determinată nu numai de incidenţa art. 26 alin. (3) din acest act normativ (situaţia când unitatea deţinătoare nu a putut fi identificată), ci şi de reglementarea, în vigoare la data învestirii instanţei, privitoare la modalitatea de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de titluri de valoare nominală, de acţiuni sau despăgubiri băneşti (art. 34-35, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001).
Cum în speţă, se punea în legătură cu unul dintre imobile, problema măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă că în mod corect cadrul procesual a fost determinat prin reţinerea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Susţinerea recurentului potrivit căreia, chiar dacă acordarea măsurilor reparatorii se realizează dintr-un fond special al statului, hotărârea judecătorească nu trebuie să-i fie opozabilă întrucât plata despăgubirilor se face în realitate în temeiul legii, nu poate fi primită.
Hotărârea judecătorească vine să soluţioneze un litigiu concret, făcând tocmai aplicarea prevederilor legii la situaţia dedusă judecăţii. Legea conţine dispoziţii de ordin general, adresabilitatea şi destinatarii acesteia fiind toate persoanele care ar putea să intre în sfera ei de aplicarc, în timp ce hotărârea particularizează norma la situaţia concretă. De aceea, în situaţia în carc s-a ajuns în fază de litigiu,
îndeplinirea obligaţiilor (chiar dacă izvorul acestora continuă să rămână în lege) se va realiza în baza hotărârii judecătoreşti carc produce cfectc relative faţă de părţile din proces.
Referitor la criticile aduse fondului cauzei, urmează să se constatc caracterul nefondat al celei formulate prin intermediul recursului Primăriei Municipiului Ploieşti, privitoare la nedovedirea de către con testatoare a calităţii sale de moştenitor legal (faţă de titulara dreptului de proprietate).
Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au realizat, cu privire la succesorii care după 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, o repunere în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestui act normativ, cererea de restituire valorând acceptare a moştenirii.
întrucât a făcut dovada vocaţiei succesorale prin certificatele de stare civilă depuse la dosar şi totodată, a transmis notificarea înăuntrul termenului, contestatoarei îi sunt aplicabile prevederile sus-menţionate, carc îi justifică acesteia calitatea de persoană îndreptăţită.
Susţinerea potrivit cărcia legitimarea părţii în a solicita restituirea bunului ar fi fost dovedită doar prin depunerea certificatului de moştenitor, carc ar dovedi finalizarea procedurii succesorale, nu poate fi primită întrucât vine în contradicţie cu reglementarea specială din art. 4 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 (ce are în vedere tocmai această situaţie, a nedezbaterii succesiunii).
In mod corect instanţa a dat eficienţă dispoziţiei legale întrucât aceasta nu poate fi completată sau modificată printr-o normă conţinută într-un act normativ de valoare inferioară, cum este o hotărâre de guvern.
în ce priveşte însă dovada dreptului de proprietate pe care ar fi facut-o contestatoarea, criticile formulate prin intermediul celor două recursuri sunt întemeiate.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că dovada proprietăţii „rezultă cu certitudine din toate actele de la dosar”.
Un asemenea considerent de ordin general echivalează practic cu o nemotivare şi ignoră, astfel cum se arată în recursurile celor două părţi, actul de partaj depus la dosar din care rezultă o altă situaţie a bunului.
Potrivit actului de partaj menţionat (întocmit la 19 mai 1933), invocat drept titlu de proprietate cu privire la imobil (teren şi 2 apartamente), autoarea contestatoarei, T.A., a dobândit un teren viran în suprafaţă de 544 mp. Din acest teren a fost înstrăinată ulterior „o
porţiune de loc viran” (conform actului de vânzare din 17 octombrie 1933).
In justificarea dreptului de proprietate cu privire la imobilul ce a făcut obiect al restituirii (alcătuit din două apartamente şi o suprafaţă de teren) au fost depuse doar cele două înscrisuri pe baza cărora instanţa a tras concluzia, nemotivată, a existenţei cu certitudine a proprietăţii în patrimoniul autoarei contestatoarei.
Or, în condiţiile în care înscrisurile nu dovedesc decât dobândirea unui teren viran, concluzia instanţei în legătură cu dreptul de
proprietate asupra celor două apartamente vine în contradicţie cu probele administrate în cauză.
Rezultă că prin soluţia pronunţată instanţa de apel a ignorat semnificaţia şi valoarea probatorie a înscrisurilor de la dosar.
In acelaşi timp, apreciindu-se că prin respingerea apelului a fost menţinut considerentul primei instanţe în legătură cu prezumţia instituită de art. 492 C. civ. (dobândirea proprietăţii construcţiei de către proprietarul terenului pe calea accesiunii imobiliare), se constată inexistenta unor elemente care să facă să funcţioneze această
prezumţie.
Astfel, în timp ce Primăria arată că, potrivit situaţiei juridice a imobilului, construcţia a fost cdificată în 1921, iar contestatoarea
depune drept titlu de proprietate un act de partaj ulterior (1933) cu
privire la un teren viran, aplicarea prezumţiei nu se poate întemeia, fară elemente suplimentare, pe faptul construirii imobilului de către autoarea contestatoarei.
In consecinţă, reţinerea ca fiind dovedit a dreptului de proprietate cu privire la întreg imobilul ce constituia obiect al restituirii s-a făcut în mod nelegal, în absenţa unor elemente probatorii care, coroborate, să poată conduce la concluzia menţionată.
Cum starea de fapt nu este suficient determinată pentru a permite instanţei de recurs să facă aplicarea legii, în baza art. 313 C. proc. civ. hotărârile au fost casate şi pricina a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă a fondului pentru lămurirea aspectului referitor la dreptul de proprietate al autoarei contestatoarei asupra construcţiei situate în Ploieşti.
| ← Decizie CEDO. Prescripţie achizitivă. Pierderea dreptului de... | Accesiunea imobiliară. Prezumţia instituită de art. 492 C.... → |
|---|
