Decizie CEDO. Prescripţie achizitivă. Pierderea dreptului de proprietate. Violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
| Comentarii |
|
Existenţa justului echilibru între cerinţele de interes general şi interesul indivizilor în cauză. Ingerinţă justificată
Protocolul nr. 1, art. 1
Existenţa unui termen de prescripţie de 12 ani în cazul acţiunilor în revendicarea terenurilor urmăreşte un scop legitim de interes general, fiind justificată pentru asigurarea securităţii juridice, protejarea potenţialilor pârâţi de pretenţiile prescrise care ar putea fi dificil de contracarat şi prevenirea nedreptăţii care ar putea apărea dacă se solicită instanţelor să hotărască cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza probelor care ar fi putut să devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului.
Un mare număr de state membre dispune de o anumită formă de mecanism pentru transferarea titlului în conformitate cu principiile similare prescripţiei achizitive din sistemele de common law şi că un astfel de transfer este realizat fără plata unei despăgubiri proprietarului iniţial.
Există un interes general atât în ceea ce priveşte însuşi termenul de prescripţie, cât şi în ceea ce priveşte anularea titlului la împlinirea termenului şi recunoaşterea dreptului de proprietate în favoarea posesorului.
Ingerinţa în bunurile proprietarului constituie o reglementare a folosinţei bunurilor, şi nu o lipsire de bunuri, jurisprudenţa privind despăgubirea pentru lipsirea de bunuri nu este direct aplicabilă iar, dacă s-ar impune o despăgubire pentru situaţia determinată de partea care nu a reuşit să respecte un termen de prescripţie, s-ar ajunge la o contradicţie cu însuşi conceptul de termen de prescripţie, al cărui scop este de a încuraja securitatea juridică prin împiedicarea unei părţi de a promova o acţiune după o anumită dată.
împrejurarea că posesorul dobândeşte în proprietate imobilul de valoare considerabilă nu este de natură să rupă justul echilibru între cerinţele de interes general şi interesul indivizilor în cauză.
C.E.D.O., Marea Cameră, cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 30 august 200f www.echr.coe.int
Notă: în data de 15 noiembrie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând o plângere formulată de companiile J.A. Pye (Oxford) Ltd. şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd., împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord [hotărârea din 15 noiembrie 2005, cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. împotriva Regatului Unit (rezumat), în
C.J. nr. 1/2006, p. 45-46] a decis, cu patru voturi contra trei, că legislaţia britanică referitoare la prescripţia achizitivă încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea Camerei din 15 noiembrie 2005 a fost atacată cu recurs de Guvernul Regatului Unit, iar prin hotărârea din 30 august 2007, adoptată de Marea Cameră cu o majoritate de zece voturi la şapte, s-a admis recursul şi s-a stabilit că în cauză nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 44302/02) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care a fost sesizată Curtea, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către J.A. Pye (Oxford) Ltd. şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd., societăţi înregistrate în Regatul Unit („societăţile reclamante”), la 17 decembrie 2002.
(...)
2. Societăţile reclamante au afirmat că legislaţia Regatului Unit cu privire la prescripţie achizitivă, în baza căreia au pierdut un teren cu potenţial de dezvoltare în favoarea unui proprietar de teren din vecinătate, a fost aplicată, în cazul lor, cu încălcarca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
3. Cererea a fost repartizată fostei secţii a IV-a a Curţii. (...)
4. Printr-o decizie din 8 iunie 2004, Curtea, ca urmare a unei şedinţe privind admisibilitatea şi fondul [art. 54 alin. (3)], a declarat cererca admisibilă.
l) traducere de Cătălina Codru, consilier juridic, Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest.
La 15 noiembrie 2005, o cameră a secţiei respective, compusă din M. Pellonpăă, preşedinte, Sir Nicolas Bratza, V. Strâznickâ, R. Marustc, S. Pavlovschi, L. Garlicki şi J. Borrego Borrego, judecători, şi M. O'Boyle, grefier de sccţie, a pronunţat o hotărâre în care a statuat cu patru voturi contra trei că avusese loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, în unanimitate, că problema aplicării art. 41 nu era pregătită pentru decizie. O opinie comună diferită a d-lor R. Maruste, L. Garlicki şi J. Borrego Borrego a fost ataşată la hotărâre.
5. La 2 februarie 2006, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în conformitate cu art. 43 din Convenţie. Un colegiu al Marii Camere a admis această cerere la 12 aprilie 2006.
(...)
Circumstanţele cauzei
6. A doua societate reclamantă este proprietara înregistrată a unui lot de 23 de hectare de teren agricol în Berkshire. Prima societate reclamantă a dobândit terenul printr-o serie de tranzacţii între anii 1975 şi 1977 şi l-a deţinut în proprietate până în aprilie 1986, când a transferat terenul celei de-a doua societăţi reclamante, făcând obiectul unei opţiuni de răscumpărare. Deţinătorii proprietăţii adiacente terenului, dl. şi d-na Graham („Familia Graham”) au ocupat terenul în temeiul unei înţelegeri de păşunat până la 31 decembrie 1983. La 30 decembrie 1983 un inginer de cadastru angajat, care acţiona pentru societăţile reclamante, a scris Familiei Graham, comunicându-i că înţelegerea de păşunat era pe punctul de a expira şi solicitându-le să elibereze terenul. In ianuarie 1984, societăţile reclamante au refuzat o cerere pentru o înţelegere de păşunat ulterioară anului 1984, întrucât acestea urmăreau acordarea unei aprobări cadastrale pentru dezvoltarea întregului sau a unei părţi din teren şi au considerat că păşunatul continuu ar putea prejudicia perspectivele de a obţine o asemenea aprobare.
7. In pofida cererii reclamantelor de a elibera terenul la expirarea înţelegerii din 1983, Familia Graham a continuat să-l ocupe tot timpul, folosindu-1 pentru păşunat. Reclamantele nu au formulat nicio cerere pentru eliberarea terenului sau pentru plata păşunatului care se realiza. Dacă ar fi făcut acest lucru, soţii Graham ar fi fost dispuşi să plătească.
8. In iunie 1984, s-a ajuns la o înţelegere prin care societăţile reclamante au convenit să vândă Familiei Graham recolta neculeasă de iarbă de pe teren pentru suma de LI, 100. Cositul s-a încheiat la 31
august 1984. In decembrie 1984 societăţile reclamante au fost întrebate de Familia Graham dacă ar putea efectua un alt cosit al fânului sau să i se acorde o altă înţelegere de păşunat. Nu s-a primit niciun răspuns de la societăţile reclamante la această scrisoare sau la scrisorile ulterioare trimise în mai 1985, iar în consecinţă Familia Graham nu a mai avut nicio altă încercare pentru a contacta societăţile reclamante. Din septembrie 1984 până în 1999, Familia Graham a continuat să utilizeze întregul teren în litigiu pentru creşterea animalelor, fară aprobarea societăţilor reclamante.
9. In 1997, dl. Graham a înregistrat opoziţie la cartea funciară împotriva titlului societăţilor reclamante, pe motiv că obţinuse titlul prin prescripţie achizitivă.
10. La 30 aprilie 1998, societăţile reclamante au iniţiat un proces la
înalta Curte, urmărind anularea opoziţiilor. La 20 ianuarie 1999, societăţile reclamante au continuat procedurile, urmărind dobândirea posesiei terenului în litigiu.
11. Familia Graham a contestat pretenţiile societăţilor reclamante, în temeiul Actului privind prescripţia din 1980 (Limitation Act 1980) („Actul din 1980'’), care prevede faptul că o persoană nu poate introduce o acţiune pentru a revendica un teren după expirarea a 12 ani de prescripţie achizitivă. De asemenea, s-au întemeiat pe Actul privind înregistrarea terenurilor din 1925 {Land Registration Act 1925), care se aplica la momentul relevant şi care prevedea că, după expirarea perioadei de 12 ani, proprietarul înregistrat era considerat că deţine terenul pentru a-1 administra pentru ocupantul ilegitim.
12. S-a pronunţat o hotărâre în favoarea Familiei Graham la 4 februarie 2000 [(2000) Ch. 676]. Judecătorul Neuberger a susţinut că, din moment ce Familia Graham exercita posesia de fapt asupra terenului din ianuarie 1984, iar prescripţia achizitivă îşi produsese efectele din septembrie 1984, titlul societăţilor reclamante s-a stins în temeiul Actului din 1980, iar Familia Graham avea dreptul de a fi
înregistrată ca proprietară a terenului. In încheierea hotărârii de 30 de pagini, Judecătorul Neuberger a remarcat că rezultatul la care ajunsese nu era în concordanţă cu dreptatea şi nu putea fi justificat prin considerente practice: justificarea avansată pentru dreptul de a dobândi titlul asupra terenului prin prescripţie achizitivă - şi anume evitarea insecurităţii - a avut, în opinia sa, relevanţă scăzută pentru folosinţa terenului înregistrat, acolo unde proprietarul era uşor de identificat de îndată prin verificarea înregistrării titlului relevant în cartca funciară.
Faptul că un proprietar carc nu şi-a valorificat dreptul timp de 12 ani ar trebui privat de teren era, în opinia sa, „ilogic şi disproporţionat”.
13. Societăţile reclamante au contestat această hotărâre, iar la
6 februarie 2001, Curtea de Apel a anulat decizia înaltei Curţi pe motiv că Familia Graham nu avea intenţia necesară de a poseda terenul, iar societăţile reclamante nu erau, în consecinţă, „deposedate” de teren, în sensul Actului din 1980 [(2001) EWCA Civ 117, (2001) Ch. 804]. Cu toate că această concluzie era suficientă pentru a lua hotărârea în cadrul căii de atac, doi membri ai Curţii de Apel au pus problema dacă pierderea titlului asupra terenului de către societăţile reclamante ar fi putut da naştere, de asemenea, unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum se aplică în dreptul intern prin Actul privind drepturile omului din 1998 (Human Rights Act 1998).
14. Lord Justice Mummery, pronunţând hotărârea instanţei, a susţinut că art. 1 nu a avut influenţă asupra dispoziţiilor relevante ale Actului privind prescripţia din 1980 (Limitation Act 1980), care nu lipsea o persoană de bunurile sale sau nu aducea atingere exercitării netulburate a dreptului asupra acestora, ci numai lipsea o persoană de dreptul său de a avea acces la instanţă, în scopul revendicării proprietăţii, dacă întârziase iniţierea procedurilor legale timp de 12 sau mai mulţi ani, după ce a fost deposedat de către o altă persoană. Stingerea titlului societăţilor reclamante nu era, în opinia sa, o lipsire de bunuri şi nici o măsură de confiscare pentru care plata despăgubirii ar fi necesară, ci pur şi simplu o consecinţă logică şi pragmatică a interzicerii dreptului de a introduce o acţiune după expirarea termenului de
prescripţie. In contradicţie, Lord Justice Mummery a constatat că orice privare era justificată în interes public, condiţiilc prevăzute în Actul din 1980 fiind impuse, în mod rezonabil, pentru a evita riscul nedreptăţii în judecarea pretenţiilor prescrise şi asigurând certitudinea titlului: condiţiile respective nu erau disproporţionate, perioada de 12 ani fiind rezonabilă şi neimpunând o povară extrem de dificilă asupra proprietarului terenului.
15. Lord Justice Keene a luat ca punct de plecare faptul că termenele de prescripţie nu erau, în principiu, incompatibile cu Convenţia şi că posibilitatea ca unei persoane să i se interzică să-şi valorifice drepturile prin trecerea timpului a fost, în mod clar, recunoscută prin Convenţie. Această situaţie este susţinută, în opinia sa, chiar dacă termenele de prescripţie au limitat dreptul de acces la instanţe şi, în anumite situaţii, au avut efectul de a priva persoanele de drepturile de
proprietate, fie reale, personale sau de creanţă: astfel, nu a fost nimic incompatibil în mod inerent între Actul din 1980 şi art. 1 din Protocol.
16. Familia Graham a formulat contestaţie la Camera Lorzilor, care, la 4 iulie 2002, a admis calea de atac a acestora şi a menţinut hotărârea înaltei Curţi [(2002) UKHL 30, (2002) 3 AII ER 865]. Lord Browne-Wilkinson, cu care Lord Mackay de Clashfern şi Lord Hutton au fost de acord, a susţinut că Familia Graham avea „posesia” asupra terenului în sensul comun al termenului şi, în consecinţă, societăţile reclamante fuseseră „deposedate” de teren, în sensul Actului din 1980. Nu a existat nicio neconcordanţă între un ocupant ilegitim care era dornic să plătească proprietarului de drept dacă i s-ar fi cerut acest lucru şi aflarea sa în posesie în tot acest timp.
(...)
17. Valoarea terenului în cauză este controversată între părţi. Societăţile reclamante au apreciat pierderea în bani la peste 10 milioane de lire. Guvernul a apreciat valoarea terenului în 1996 (atunci când termenul de prescripţie de 12 ani a expirat) la 785,000 lire, iar în iulie 2002 (atunci când hotărârea Camerei Lorzilor a fost adoptată) la 2,5 milioane de lire.
(...)
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Societăţile reclamante au susţinut că pierderea proprietăţii asupra terenului lor din cauza prescripţiei achizitive de 12 ani a adus atingere justului echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi era o ingerinţă disproporţionată cu dreptul lor de proprietate, cu încălcarea articolului respectiv.
(...)
II. Hotărârea Camerei
19. Camera a considerat că societăţile reclamante pierduseră titlul de care beneficiau asupra terenului prin aplicarea Actului de înregistrare a terenului din 1925 („Actul din 1925”) şi Actul privind prescripţia din 1980 („Actul din 1980”), astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil.
(...)
20. Reamintind hotărârea Curţii în cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit (hotărârea din 21 februarie 1986, Seria A nr. 98),
Camera a fost de părere că societăţile reclamante au fost lipsite de bunurile lor prin legea contestată şi că această cauză a făcut obiectul examinări în temeiul celei de a doua teze din art. 1. Cu toate că s-a acceptat că în cazul terenului neînregistrat, legislaţia privind prescripţia achizitivă a servit două scopuri de utilitate publică importante - şi anume prevenirea insecurităţii şi nedreptăţii care rezultă din pretenţiile prescrise şi asigurarea că realitatea ocupării netulburate a terenului şi proprietatea legală a acestuia coincid - Camera a considerat că importanţa acestor scopuri a fost mai nesigură în cazul terenului înregistrat, unde proprietatea asupra terenului a fost de îndată şi uşor de identificat prin verificarea registrului de proprietate al titlului relevant în cartea funciară. Cu toate acestea, Camera a observat că, în pofida modificărilor majore ale legislaţiei privind prescripţia achizitivă realizate prin Actul din 2002 în cazul terenului înregistrat, legea însăşi nu fusese abrogată, şi a respins argumentul societăţilor reclamante potrivit căruia legea internă nu servea unei cauze de utilitate publică continuă, în ceea ce priveşte terenul înregistrat. De asemenea, Guvernul a făcut trimitere la legislaţia şi practica din alte domenii.
21. In ceea ce priveşte proporţionalitatea, Camera a acceptat faptul că termenul de prescripţie de 12 ani era relativ lung, că legislaţia privind prescripţia achizitivă era consacrată şi nu se schimbase pe parcursul perioadei de proprietate a societăţilor reclamante şi că măsurile limitate luate de societăţile reclamante ar fi evitat pierderea titlului. Camera a observat dezaprobarea stadiului legii de către instanţele interne şi Comisia legislativă şi a observat în continuare că rezultatul pentru societăţile reclamante era unul de o severitate excepţională nu numai prin faptul că au fost lipsite de bunurile lor, însă acestea nu au primit nicio despăgubire pentru pierderea lor. Lipsa despăgubirii a trebuit să fie privită în lumina lipsei protecţiei procedurale pentru dreptul de proprietate în cadrul sistemului juridic în vigoare la
momentul relevant. In această privinţă, Camera a adăugat greutate faptului că, de la prezenta cauză, legislaţia fusese modificată în sensul prevederii unei notificări ce urma a fi comunicată proprietarului de drept înainte ca titlul să fie transferat, prin aceasta oferind proprietarului de drept oportunitatea de a întrerupe curgerea termenului de prescripţie. Camera a văzut modificările din legislaţie ca o indicaţie a faptului că Parlamentul recunoscuse deficienţele poziţiei procedurale a proprietarilor de terenuri înregistraţi înainte de Actul de înregistrare a terenurilor din 2002 („Actul din 2002”) şi a conchis că justul echilibru dintre cauza de utilitate publică şi dreptul societăţilor reclamante la
cxcrcitarca paşnică a dreptului asupra bunurilor lor fusese tulburat, astfel încât avusese loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
(...)
APRECIEREA CURŢII
1. Consideraţii generale
22. Art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează dreptul la protecţia proprietăţii, conţine trei reguli distincte: „prima regulă, prevăzută de prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul exercitării netulburate a proprietăţii; a doua regulă, conţinută în a doua teză a primului paragraf, reglementează lipsirea de posesiune şi o supune anumitor condiţii; a treia regulă, menţionată la al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante sunt îndreptăţite, printre altele, să reglementeze folosinţa proprietăţii în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, cele trei reguli nu sunt distincte în sensul că nu au legătură între ele. A doua şi a treia normă privesc cazuri speciale de ingerinţă în dreptul la exercitarea netulburată a proprietăţii şi, în consecinţă, ar trebui să fie interpretate în lumina principiului general enunţat la prima regulă” [a se vedea, ca o sursă competentă recentă cu trimiteri ulterioare, cauza Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (M.C.), nr. 73049/01, § 62, ECHR 2007-1].
23. Pentru a fi compatibilă cu regula generală prevăzută de prima teză a primului paragraf al art. 1, o ingerinţă în dreptul la folosinţa netulburată a bunurilor trebuie să imprime un „just echilibru” între cererile de interes general ale comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului [a se vedea cauza Beyeler împotriva Italiei (M.C.), nr. 33202/96, § 107, ECHR 2000-1].
24. Lipsirea de proprietate în temeiul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1 fară plata unei sume în mod echitabil legate de valoarea acesteia va constitui în mod normal o ingerinţă disproporţionată care nu poate fi justificată în temeiul art. 1. Cu toate acestea, această dispoziţie nu garantează dreptul la o despăgubire completă în orice împrejurări, din moment ce obiectivele legitime de „interes public” pot reclama mai puţin decât rambursarea întregii valori de piaţă [a se vedea cauza Papachelas împotriva Greciei (M.C.), nr. 31423/96, § 48, ECHR 1999-11, din nou, cu trimiteri ulterioare].
25. Cu privire la ingerinţele care fac obiectul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, cu trimiterea specială la „dreptul unui stat de a valorifica astfel de legi, în măsura în care consideră a fi necesar pentru a reglementa folosinţa proprietăţii în conformitate cu
interesul general (...)”, de asemenea, trebuie să existe o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a
fi realizat. In această privinţă, statele se bucură de o marjă largă de aprecicre cu privire atât la alegerea mijloacelor de punere în aplicarc şi stabilirea dacă consecinţele aplicării sunt justificate în interesul general pentru scopul de a realiza obiectul legii în cauză (cauza AGOSI împotriva Regatului Unit, hotărârea din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108, § 52).
26. Plângerea societăţilor reclamante este îndreptată, în esenţă, împotriva condiţiilor legislaţiei relevante privind prescripţia acţiunilor
şi înregistrarea terenului. In timp ce deciziile instanţei în cauză exemplifică modalitatea în care legislaţia în cauză este aplicată, plângerea nu se referă la maniera aplicării legii de către instanţe. Prin urmare, Curtea îşi va îndrepta atenţia, în principal, spre legislaţia contestată, cu toate că consecinţele aplicării legislaţiei trebuie să fie, de asemenea, luate în considerare (cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, la care se face trimitere mai sus, § 36).
27. Prin urmare, răspunderea Guvernului în prezenta cauză nu este o răspundere directă pentru un act executiv sau legislativ destinat societăţilor reclamante, însă este mai degrabă răspunderea acestuia pentru legislaţia carc este activată ca rezultat al interacţiunilor persoanelor private: în acelaşi fel în care legea s-a aplicat în cauza James şi alţii (iar Guvernul a fost răspunzător pentru aceasta) deoarece persoanele private solicitaseră acordarea dreptului de vot, în prezenta cauză, legislaţia s-a aplicat societăţilor reclamante numai atunci când condiţiile preexistente pentru dobândirea titlului prin prescripţie achizitivă fuseseră îndeplinite.
2. Aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1
28. Curtea se va orienta, în primul rând, spre întrebarea dacă această cauză ar trebui să fie examinată în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 sau dacă, după cum a afirmat Guvernul, ar trebui să fie analizată numai în temeiul art. 6 din Convenţie.
29. In cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, Curtea a examinat termenele de prescripţie, în temeiul art. 6, art. 8 şi art. 14 din
Convenţie. In temeiul art. 6, Curtea a constatat că o perioadă de timp de şase ani care nu poate depăşi momentul împlinirii vârstei de optsprezece ani de către reclamanţi nu a adus atingere însăşi esenţei dreptului acestora de a avea acces la instanţă (hotărârea din 22 octombrie 1996, Culegeri de hotărâri şi decizii 1996 IV, § 52). De asemenea, Curtea a
analizat cauza în temeiul art. 8 în contextul obligaţiilor pozitive inerente unui respect efectiv pentru viaţa privată sau de familie, constatând că, în general, o asemenea protecţie a fost oferită (ibid, §§ 60-67).
30. Curtea nu găseşte nimic în jurisprudenţa sa care să sugereze că prezenta cauză ar trebui să fie examinată numai în temeiul art. 6 din Convenţie, şi într-adevăr, dat fiind conţinutul diferit al celor două drepturi, ar fi neobişnuit dacă instanţa europeană ar refuza să examineze o plângere doar în baza unui capăt de cerere, întrucât avea posibilitatea de a ridica diferite aspecte în temeiul unui articol separat. Curtea este de acord cu Camera că nu există nimic, în principiu, pentru a înlătura examinarea unei pretenţii în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, unde plângerea este îndreptată împotriva legislaţiei privind dreptul de proprietate.
31. Art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează „bunurile”, care pot fi fie „bunuri existente” sau actuale, fie pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate argumenta că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exercitarea efectivă a dreptului de proprietate. Cu toate acestea, nu garantează dreptul de a dobândi proprietate [a se vedea cauza Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44912/98, § 35, ECHR 2004-IX]. Atunci când are loc un litigiu cu privire la chestiunea dacă un reclamant are un interes referitor la o proprietate care este eligibil pentru protecţie în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea este chemată să determine poziţia juridică a reclamantului (a se vedea cauza Beyeler împotriva Italiei, precitată).
32. In prezenta cauză, societăţile reclamante erau proprietarii care beneficiau de terenul din Berkshire, din moment ce erau proprietari înregistraţi în mod succesiv. Terenul nu a făcut obiectul unui drept de preempţiune, ca în cauza Beyeler, însă a făcut obiectul legislaţiei de drept comun privind terenurile, inclusiv cea reglementată la nivel de oraş şi ţară, legislaţia obligatorie privind achiziţiile şi diferite reguli privind prescripţia achizitivă. Bunurile societăţilor reclamante erau, în mod necesar, limitate prin diferite norme de drept statutar şi de common law aplicabile proprietăţii imobiliare.
33. Cu toate acestea, societăţile reclamante au pierdut proprietatea de 23 de hectare de teren agricol de care beneficiau, ca rezultat al aplicării Actelor din 1925 şi 1980. Curtea consideră a fi inevitabilă concluzia Camerei potrivit căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil.
3. Natura ingerinţei
34. Curtea a examinat, în nenumărate ocazii, cauze în care pierderea proprietăţii bunurilor nu a fost clasificată ca o „lipsire” în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. în cauzele AGOSI şi Air Canada, confiscarea bunurilor societăţilor reclamante a fost considerată a echivala cu un control de utilizare a monedelor de aur şi cu un control de utilizare a unei aeronave care fusese utilizată pentru importul unor droguri interzise [cauzele AGOSI împotriva Regatului Unit, la care se face trimitere mai sus, §51; Air Canada împotriva Regatului Unit, hotărârea din 5 mai 1995, Seria A nr. 316-A, § 34; a se vedea, de asemenea, cauza C.M. împotriva Franţei (dec.), nr. 28078/95, ECHR 2001-VII]. Societatea reclamantă din cauza Gasus vânduse o betonieră unei terţe părţi care facea obiectul unei clauze de transfer a titlului de proprietate. Confiscarea betonierei de către autorităţile fiscale a fost considerată ca exercitarea dreptului statului de a „asigura plata taxelor”, cu toate că datoriile fiscale nu erau cele ale societăţii reclamante (cauza Gasus Dosier şi Fordertechnik GmbH împotriva Ţârilor de Jos, hotărârea din 23 februarie 1995, Seria A nr. 306-B, § 59). Curtea a refuzat, în cauza Beyeler, să stabilească dacă ingerinţa în drepturile de proprietate ale reclamantului constituia o „lipsire de bunuri”, întrucât a fost suficient să examineze situaţia contestată în lumina normei generale prevăzute de prima teză a primului paragraf al art. 1 (cauza Beyeler împotriva Italiei, precitată, § 106).
35. Societăţile reclamante nu au pierdut terenul din cauza unei dispoziţii legislative care a permis statului să transfere proprietatea în circumstanţe speciale (ca în cauzele AGOSI, Air Canada, Gasus), sau din cauza unei politici sociale de transfer al proprietăţii (ca în cauza James), ci mai degrabă ca rezultat al aplicării normelor generale privind termenele de prescripţie pentru acţiunile în revendicarea terenului. Aceste norme au prevăzut faptul că, la încheierea termenului de prescripţie, titlul proprietarului de drept asupra terenului neînregistrat
a fost anulat (secţiunea 17 din Actul din 1980). In cazul terenului înregistrat, situaţia acestuia a fost modificată luându-se în considerare faptul că, până la rectificarea registrului, fostul proprietar a continuat să apară ca proprietar înregistrat. Astfel, în prezenta cauză, secţiunea 75(1) din Actul din 1925 a prevăzut că, la expirarea termenului de prescripţie, titlul nu a fost anulat, însă proprietarul înregistrat era considerat a păstra terenul spre administrare pentru posesor.
36. Dispoziţiile statutare care au determinat pierderea proprietăţii de care beneficiau societăţile reclamante nu erau, astfel, destinate să lipsească proprietarii de drept de proprietatea lor, ci mai degrabă să reglementeze chestiunile legate de titlul de proprietate într-un sistem în care, din punct de vedere istoric, prescripţia achizitivă de 12 ani era suficientă pentru a stinge dreptul fostului proprietar de a reintra în posesie sau de a o revendica, iar noul titlu a depins de principiul potrivit căruia posesia îndelungată netulburată echivalează cu un titlu. Dispoziţiile Actelor din 1925 şi 1980 care s-au aplicat societăţilor reclamante faceau parte din legislaţia generală referitoare la terenuri şi privea reglementarea, printre altele, a termenelor de prescripţie în contextul folosinţei şi proprietăţii terenului între indivizi. Prin urmare, societăţile reclamante erau afectate, nu de o „lipsire de bunuri” în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art. 1, ci mai degrabă de „reglementarea folosinţei” terenului, în sensul celui de-al doilea paragraf al dispoziţiei.
4. Scopul ingerinţei
37. Dispoziţiile aplicabile ale Actelor din 1925 şi 1980 priveau aplicarca termenului de prescripţie pentru acţiunile în revendicarea terenului carc fuseseră stabilite la 20 de ani în Actul din 1623 privind prescripţia şi la 12 ani în Actul din 1874 privind prescripţia proprietăţii imobiliare şi trebuiau să reglementeze situaţia ulterioară potrivit căreia proprietarul de drept nu mai era capabil să revendice bunul, iar posesorul se aflase în posesie pentru suficicnt timp pentru a i se stabili titlul.
38. Curtea a examinat termenele de prescripţie ca atare în contextul art. 6 din Convenţie în cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit. Curtea a susţinut după cum urmează:
„Este de remarcat faptul că termenele de prescripţie în cauzele de prejudiciere a persoanelor reprezintă o caracteristică comună a sistemelor juridice interne ale statelor contractante. Acestea servesc mai multe scopuri importante, şi anume asigurarea securităţii juridice şi a finalităţii, protejarea potenţialilor pârâţi de pretenţiile prescrise care ar putea fi dificil de contracarat şi prevenirea nedreptăţii care ar putea apărea dacă se solicită instanţelor să hotărască cu privire la evenimente care au avut loc în trecutul îndepărtat pe baza probelor care ar fi putut să devină nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului” (cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, sus-menţionată, § 51).
39. Cu toate că declaraţia respectivă s-a referit la termenele de prescripţie în cauzele de prejudiciere a persoanelor în contextul art. 6,
Curtea considcră că poate fi, de asemenea, aplicată situaţiei în care termenele de prescripţie pentru revendicarea terenului sunt apreciatc
în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1. Intr-adevăr, părţile nu sugerează că termenele de prcscripţic pentru acţiunile în revendicarea terenului nu urmăresc un scop legitim în interes general.
40. Curtea constată că existenţa termenului de prescripţie de 12 ani în cazul acţiunilor în revendicarea terenului ca atare urmăreşte un scop legitim de interes general.
41. Cât priveşte existenţa, dincolo de interesul general al termenului de prescripţie, a unui interes general specific în anularea titlului şi atribuirea unui titlu nou la încheierea termenului de prescripţie, Curtea reaminteşte că, judecând interesul public prezent în cauza Jahn, în contextul lipsirii de proprietate, aceasta a menţionat că, „constatând a fi natural că marja de apreciere disponibilă legiuitorului în implementarea politicilor sociale şi economice ar trebui să fie una extinsă [Curtea] va respecta hotărârea legiuitorului cu privire la ceea ce este «de interes public», cu excepţia situaţiei în care hotărârea este, în mod manifest, fară un fundament rezonabil” [cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei (M.C.), nr. 46720/99, nr. 72203/01 şi nr. 72552/01, ECHR 2005-VI, § 91, cu retrimitere la cauzcle James şi alţii şi Fostul rege al Greciei (M.C.), nr. 25701/94, ECHR 2000-XII, şi la Zvolsky şi Zvolskâ împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, § 67, ECHR 2002-IX]. Aceasta este adevărat în special în cauze precum prezenta, în carc ceea ce este în discuţie este un domeniu de drept vechi şi complex care reglementează chestiunile de drept privat dintre indivizi.
42. Este clar, din materialul comparativ prezentat de părţi, că un marc număr de state membre dispune de o anumită formă de mecanism pentru transferarea titlului în conformitate cu principiile similare prescripţiei achizitive din sistemele de common law şi că un astfel de transfer este realizat fară plata unei despăgubiri proprietarului iniţial.
43. Curtea observă, în continuare, ca şi Camera, că modificările sistemului prescripţiei achizitive conţinute în Actul de înregistrare a terenurilor din 2002 nu au eliminat dispoziţiile relevante din Actele din 1925 şi 1980. Astfel, Parlamentul a confirmat punctul de vedere comun potrivit căruia interesul general tradiţional a rămas valabil.
44. Este o caracteristică a proprietăţii faptul că diferite ţări reglementează folosinţa şi transferul acesteia într-o varietate de modalităţi. Normele relevante reflectă politicile sociale împotriva fondului concepţiei locale privind importanţa şi rolul proprietăţii. Chiar şi atunci când titlul asupra proprietăţii imobiliare este înregistrat, trebuie
să se ofere posibilitatea legiuitorului să adauge mai multă greutate posesiei îndelungate, netulburate decât faptului formal al înregistrării. Curtea acceptă că, faptul de a anula titlul atunci când fostul proprietar este împiedicat, ca o consecinţă a aplicării legii, să recupereze posesia asupra terenului, nu poate fi considerat a fi, în mod manifest, fară un fundament rezonabil. Prin urmare, a existat un interes general atât în ceea ce priveşte însăşi termenul de prescripţie, cât şi în ceea ce priveşte anularea titlului la împlinirea termenului.
5. Dacă a existat un just echilibru
45. Al doilea paragraf de la art. 1 urmează a fi interpretat în lumina principiului general enunţat în teza introductivă. Este necesar, cu privire la „reglementarea folosinţei”, să existe, de asemenea, o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat. Cu alte cuvinte, Curtea trebuie să stabilească dacă s-a adus atingere justului echilibru între cerinţele de interes general şi
interesul indivizilor în cauză. In stabilirea existenţei unui just echilibru, Curtea recunoaşte că statul se bucură de o largă marjă de apreciere, atât cu privire la alegerea mijloacelor de executare cât şi cu privire la stabilirea dacă consecinţele executării sunt justificate în interes general pentru scopul realizării obiectului legislaţiei în cauză (a se vedea cauza AGOSI împotriva Regatului Unit, precitată, § 52 şi, pentru o sursă competentă mai recentă cu privire la lipsirea de bunuri,
cauza Jahn şi alţii, precitată, la § 93). In materii precum locuinţele, Curtea va respecta hotărârea legiuitorului cu privire la ceea ce este în interes general, cu excepţia situaţiei în care hotărârea în cauză este, în mod manifest, fară un fundament rezonabil [cauza Immobiliare Saf/i împotriva Italiei (M.C.), nr. 22774/93, § 49, ECHR 1999-V]. în alte contexte, Curtea a subliniat că, teoretic, nu se impune să intervină în litigii de natură privată. Cu toate acestea, nu poate rămâne pasivă în exercitarea controlului european care îi incumbă, atunci când interpretarea efectuată de o instanţă internă a unui act juridic a apărut a fi „injustă, arbitrară sau (...) neconsecventă (...) cu principiile pe care se întemeiază Convenţia” (cauza PI a şi Puncernau împotriva Andorei, nr. 69498/01, § 59, ECHR 2004-VIII). Atunci când se pronunţă cu privire la proporţionalitatea unui refuz al unei societăţi private de televiziune pentru a difuza o reclamă televizată. Curtea a considerat că marja de apreciere a fost esenţială în special în materii comerciale (cauza Vgt Vere in gegen Tierfabriken împotriva Elveţiei, nr. 24699/94,
§ 69, ECHR 2001-VI). Intr-o cauză referitoare la un litigiu privind
interpretarea legislaţiei cu privire la invenţii şi în acelaşi timp cu observarea faptului că, chiar şi în cazuri care implică litigii între persoane fiziec şi socictăţi, statul are obligaţii în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 de a lua măsurile necesare pentru protejarea dreptului de proprietate, Curtea a reiterat că este obligaţia sa de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către părţile contractante la Convenţie, iar nu să examineze erorile de fapt sau de drept săvârşite, după toate probabilităţile, de o instanţă naţională, cu excepţia situaţiei în care drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie ar fi putut să fie încălcate (cauza Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei, precitată, § 83).
46. Camera (la paragraful 55 din hotărâre) a constatat că dispoziţiile relevante - secţiunea 75 din Actul din 1925, în special - au mers mai departe decât doar să împiedice societăţile reclamante de la a invoca sprijinul instanţelor pentru a recupera posesia asupra bunurilor. Curtea reaminteşte că Curtea de Apel în prezenta cauză a fost de părere că Familia Graham nu demonstrase intenţia necesară de a poseda terenul, astfel încât termenul nu începuse să curgă împotriva societăţilor reclamante (paragraful 17 de mai sus). Cu toate acestea, se considcră că anularea titlului la încheierea termenului de prescripţie a unei acţiuni în revendicarea terenului a fost o consecinţă logică şi pragmatică a intcrziecrii dreptului de a introduce o acţiune după expirarea termenului de prescripţie. Camera Lorzilor nu a recunoscut interpretarea Curţii de Apel a legii privind intenţia de a poseda, însă nu a comentat dacă sugestia de a anula titlul la încheierea termenului de prescripţie era „logică şi pragmatică”. Cu toate că poziţia generală în legislaţia engleză este că expirarea unui termen de prescripţie blochează calca de atac, iar nu dreptul, Curtea acceptă că atunci când o acţiune în revendicarea terenului este prescrisă, anularea titlului proprietarului de drept înseamnă puţin mai mult decât reglementarea poziţiilor respective, şi anume confirmarea faptului că persoana care a dobândit titlul prin prescripţia achizitivă de 12 ani este proprietarul. Mai mult decât atât, legea a reflectat scopul legislaţiei privind înregistrarea terenului, care trebuia în măsura posibilului să reproducă legea anterioară a înregistrării. După cum s-a arătat deja mai sus (paragraful 74), un astfel de regim nu poate fi considerat ca „în mod manifest fară un fundament rezonabil”.
47. Curtea a respins afirmaţia Guvernului potrivit căreia natura preexistentă a regimului prescripţiei achizitive a exclus examinarea faptelor cauzei în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 62 şi 63 de mai sus). Faptul că normele conţinute atât în Actul din 1925, cât
şi în Actul din 1980 fuseseră în vigoare mulţi ani înainte chiar ca primul reclamant să fi dobândit terenul este, cu toate acestea, relevant
pentru o evaluare a proporţionalităţii generale a legislaţiei. In particular, societăţile reclamante nu au dreptul să afirme că nu cunoşteau legislaţia sau că aplicarea acesteia la faptele prezentei cauze a venit ca
o surpriză pentru ele. Intr-adevăr, cu toate că această cauză a continuat în mod obişnuit până la Camera Lorzilor, societăţile reclamante nu sugerează că concluziile instanţelor interne erau injuste sau imprevizibile, în lumina legislaţiei.
48. In legătură cu termenul de prescripţie din prezenta cauză, Camera a afirmat că termenul era relativ lung (paragraful 73). Cu toate acestea, elementele de drept comparat comunicat de părţi în această privinţă nu au fost de mare ajutor decât pentru a permite Curţii să constate că nu exista un model unic în ceea ce priveşte durata termenelor de prescripţie. Oricum, rezultă că cea mai mică acţiune a societăţilor reclamante ar fi întrerupt curgerea timpului. Dovada a fost că, dacă societăţile reclamante ar fi solicitat chirie sau orice altă formă de plată, în privinţa ocupării terenului, Familia Graham, ar fi fost dispusă să o plătcască, iar posesiunea nu ar mai fi fost „dc bună-credinţă”. Chiar şi în cazul mai puţin probabil în carc Familia Graham refuzase să plece şi refuzase să fie de acord cu condiţiile pentru ocupare, era suficient ca societăţile reclamante să declanşeze o acţiune în revendicare, iar termenul ar fi încetat să mai curgă împotriva acestora.
49. Camera şi societăţile reclamante au accentuat absenţa despăgubirii pentru ceea ce au recunoscut ca o lipsire de bunuri a societăţilor reclamante. Curtea a constatat că ingerinţa în bunurile societăţilor reclamante era o reglementare a folosinţei, mai degrabă decât o lipsire de bunuri, astfel încât jurisprudenţa privind despăgubirea pentru lipsiri de bunuri nu este direct aplicabilă. Ulterior, în cazurile în care a fost analizată o situaţie ca o reglementare a folosinţei, cu toate că reclamantul pierduse bunurile (cauzele AGOSI şi Air Canada, ambele precitate), nu s-a efectuat nicio menţiune a unui drept la despăgubire. Curtea observă, în acord cu Guvernul, că o cerinţă de despăgubire pentru situaţia determinată de partea care nu a reuşit să respecte un termen de prescripţie ar fi nepotrivită în raport de însuşi conceptul de termen de prescripţie, al cărui scop este de a încuraja securitatea juridică prin împiedicarea unei părţi de a urmări o acţiune după o anumită dată. De asemenea, chiar în temeiul dispoziţiilor Actului privind înregistrarea terenurilor din 2002 (Land Registration Act 2002), pe carc societăţile reclamante le folosesc ca o confirmare a faptului că
dispoziţiile legislaţiei anterioare nu erau compatibile cu Convenţia, nu se poate plăti nicio despăgubire de către o persoană care este înregistrată, în ultimă instanţă, ca un proprietar nou al terenului la expirarea termenului de prescripţie.
50. De asemenea, Camera şi societăţile reclamante au fost îngrijorate de absenţa protecţiei procedurale pentru proprietarul de drept ale cărui drepturi de proprietate sunt pe punctul de a fi anulate prin curgerea termenului de prescripţie în temeiul secţiunii 15 din Actul din 1980, cel puţin în măsura în care acesta s-a aplicat terenului înregistrat. Curtea reaminteşte aici că societăţile reclamante nu erau
fară protecţie procedurală. In timp ce termenul de prescripţie curgea şi dacă acestea nu au reuşit să convină condiţii cu Familia Graham care să pună capăt „prescripţiei achizitive”, a fost posibil pentru ele să-şi remedieze poziţia prin introducerea unei acţiuni în justiţie pentru a reintra în posesia terenului. O astfel de acţiune ar fi oprit curgerea timpului. După expirarea termenului, societăţile reclamante au avut posibilitatea să argumenteze în faţa instanţelor interne, aşa cum au proccdat, că ocupanţii terenului lor nu se aflaseră în ipoteza „prescripţiei achizitive”, astfel cum este definită de legislaţia internă.
51. Este adevărat că de la intrarea în vigoare a Actului privind înregistrarea terenurilor din 2002, proprietarul de drept al terenului înregistrat împotriva căruia timpul curge se află pe o poziţie mai bună decât se aflau societăţile reclamante la momentul relevant. Actul din 2002 impune, în mod efectiv, comunicarea unei notificări proprietarului de drept înainte de expirarea termenului de prescripţie, pentru a-i da timp, dacă doreşte, să acţioneze în raport cu persoana aflată în posesie. Se îmbunătăţeşte poziţia proprietarului de drept şi, în mod corespunzător, este mai dificil pentru persoana care deţine posesia să dobândească o prescripţie achizitivă completă de 12 ani. Cu toate acestea, dispoziţiile Actului din 2002 nu se aplică cauzei prezente, iar
Curtea trebuie să examineze faptele cauzei aşa cum sunt. In orice împrejurare, modificările legislative în domenii complexe precum legislaţia privind terenurile presupun timp pentru a se înfăptui, iar critica judiciară a legislaţiei nu poate afecta, prin ea însăşi, conformitatea dispoziţiilor anterioare cu Convenţia.
52. Guvernul a susţinut că nu ar putea fi rolul art. 1 din Protocolul nr. 1 de a proteja operatorii economici împotriva propriilor insuccese. Curtea priveşte această sugestie ca fiind legată de acele aspecte ale jurisprudenţei Curţii care subliniază că, tcoretic, instanţei europene nu i se poate solicita să reglementeze litigii de natură privată, cu privire la
carc statul se bucură de o largă marjă de aprecicrc (a se vedea paragra-
ful 75 de mai sus). Intr-o cauză ca prezenta, în carc Curtea analizează, în principal, regimul statutar prin carc titlul este anulat la împlinirea termenului de prescripţie, mai degrabă decât faptele specifice ale cauzei, relevanţa comportamentului reclamantului persoană fizică este limitată în mod corespunzător.
53. Societăţile reclamante au susţinut că pierderea lor era atât de mare, iar cadoul neaşteptat făcut Familiei Graham atât de semnificativ, încât justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost tulburat. Curtea a notat, în primul rând, că, în cauza James, Curtea a constatat că punctul de vedere adoptat de Parlament cu privire la „îndreptăţirea morală” a chiriaşului la proprietatea asupra caselor în
cauză a făcut obiectul marjei de apreciere a statului. In prezenta cauză, de asemenea, în timp ce ar fi exagerat să vorbim despre „drepturile dobândite” de o persoană care deţine posesia pe parcursul curgerii termenului de prescripţie, este necesar să se reamintească faptul că regimul terenului înregistrat în Regatul Unit reprezintă o reflectare a unui sistem acceptat, în carc o perioadă de posesie în ani reprezintă un titlu suficient pentru a vinde. Astfel de reglementări intră sub incidenţa marjei de apreciere a statului, cu excepţia situaţiei în care acestea dau naştere unor rezultate carc sunt atât de contradictorii, determinând astfel ca legislaţia să fie inacceptabilă. Dobândirea drepturilor incontestabile de cătrc persoana care deţine posesia trebuie să coincidă cu pierderea corespunzătoare a drepturilor de proprietate
pentru fostul proprietar. In cauza James şi alţii, posibilitatea unor chiriaşi „carc nu merită” carc sunt capabili să obţină „beneficii din cadouri neaşteptate” nu a afectat evaluarea generală a proporţio-nalităţii legislaţiei (hotărârea James şi alţii, precitată, § 69) şi orice cadou neaşteptat pentru Familia Graham trebuie să fie privit în aceeaşi lumină în prezenta cauză.
54. In ceea ce priveşte pierderea pentru societăţile reclamante, nu se contestă faptul că terenul pierdut de acestea, în special acele părţi cu potenţial de dezvoltare, va fi valorat o sumă substanţială de bani. Cu toate acestea, termenele de prescripţie, dacă există pentru a-şi îndeplini scopul (a se vedea paragrafele 67-74 de mai sus), trebuie să se aplice fară a ţine seama de dimensiunea pretenţiei. Prin urmare, valoarea terenului nu poate avea nicio consecinţă asupra rezultatului prezentei cauze.
55. Pe scurt, Curtea conchide că justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu a fost tulburat în prezenta cauză.
| ← Uzucapiunea de 10-20 ani. Condiţii pentru dobândirea dreptului... | Accesiunea imobiliară. Prezumţia instituită de art. 492 C. civ. → |
|---|
