Acţiune confesorie. Cale de atac
| Comentarii |
|
Împrejurarea că, prin modificarea legislativă, a intervenit o schimbare în modul de calculare a taxei de timbru, în raport de valoarea bunului asupra căruia poartă servitutea, nu determină o schimbare a naturii juridice a acţiunii din neevaluabilă în evaluabilă, atâta timp cât legea continuă să o califice drept neevaluabilă şi nu există nici un text de lege care să-i dea o altă natură juridică.
Secţia I civilă, Decizia nr. 7351 din 19 iunie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești, la data de 13.03.2009, sub nr. 2826/280/2009, reclamanții T.F., T.Ghe. au chemat în judecată pe pârâții R. B. M, și alții, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să respecte servitutea de trecere a terenului situat în Pitești, str. Smeurei nr. 4, județ Argeș, să ridice eventualele obstacole și să amenajeze drumul servituții de trecere, iar în caz contrar să fie autorizați reclamanții să le facă pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au cumpărat, prin act autentic, încheiat la notariatul de Stat al județului Argeș cu nr.10657/13.04.1994, de la numita M. M. suprafața de 2.736 m.p., teren situat în Pitești, str. Trivale nr.9, județ Argeș, iar vânzătoarea M. M., prin actul menționat mai sus, a constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul și auto pentru o suprafață de 4 m pe latura dinspre nord, de ieșire la strada Smeurei, pentru proprietarii T.F. și N.C. Prin actul autentificat sub nr.2865/08.11.1996 la BNP P.E., aceiași M. M. a vândut lui C.M. suprafața de 1158 m.p. din suprafața totală de 1358 m.p. și o casă, bunuri imobile situate în Mun. Pitești, str. Ion Antonescu nr.4 Bis (fostă strada Smeurei ), iar la nord terenul cumpărat se învecinează cu drumul servitute, în același act menționându-se expres că se menține servitutea de trecere creată.
Au susținut reclamanții că, prin încheierea din data de 16.07.2003 (notar Pârvu Emilia) s-a rectificat eroarea materială din contractul de vânzare cumpărare nr. 2865/1996, în sensul că s-au menționat alte vecinătăți pe care le-ar fi avut terenul la data cumpărării în anul 1996, rectificare ce a avut loc la 7 ani de la vârsta vânzării.
S-a mai arătat că, la data de 24.12.1996, s-a încheiat actul autentic nr.3433 denumit contract de schimb, prin care C.M. și C. V., pe de o parte, și Biroul Notarial C.V., pe de altă parte, au dat suprafața de 300 m.p. teren biroului, iar biroul a dat în schimb 200 m.p., ambele terenuri fiind situat în Mun. Pitești, str. Ion Antonescu nr.4, județul Argeș. C.M. și C.V. au întocmit apoi un Act de dezmembrare a terenului intravilan situat în str. Smeurei nr.4 bis județ Argeș, în suprafață de 2.101,36 m.p. în două parcele, prima în suprafață de 1887 m.p. și a doua în suprafață de 214 m.p. teren drum de trecere. Astfel, au arătat că numiții C.M. și C.V. au detașat prin schimb și dezmembrare, servitutea de trecere în suprafață de 214 m.p. teren, de restul proprietății lor, pentru ca apoi să vândă pârâtului R.B.M., cu actul autentificat sub nr. 1842/24.06.2005, ocazie cu care părțile contractante au constatat stinsă prin confuzie servitutea pe considerentul fals, că R. M. a devenit proprietar atât la fondului dominant cât și al fondului aservit.
Servitutea a fost creată în indiviziune pentru T., C. și N.C., așa încât, în această situație, nu a operat stingerea servituții prin confuziune.
Actele încheiate de pârâți nu sunt opozabile reclamantului, în ceea ce privește servitutea de trecere, reclamanții nu pot folosi trecerea stabilită inițial prin servitute din cauza acțiunii pârâților, iar titlul pe care îl au le dă dreptul să o folosească și să o apere.
La 22 aprilie 2009, reclamanții și-au modificat acțiunea în sensul că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârâți pe C.M., C.V., N.C. și N.I., pentru ca, în principal, să le fie opozabilă hotărârea pronunțată în acest proces, iar în subsidiar să fie obligați să respecte servitutea de trecere de ieșire în str. Smeurei pentru pârâți și reclamanți și să ridice eventualele obstacole.
Judecătoria Pitești, prin sentința civilă nr. 2298 din 9 martie 2011, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanți; a obligat pârâții să respecte servitutea de trecere identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert M.L.; a obligat pârâții să ridice eventualele obstacole, iar în caz contrar a autorizat reclamanții să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâților; a respins celelalte capete de cerere și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 10657/13.04.1994, vânzătoarea M. M. a vândut reclamantului T. F. suprafața de 2376 m.p. teren de construcție și agricol situat în Pitești, str. Smeurei nr.4, constituindu-se un drept de servitute de trecere cu piciorul și auto pe o porțiune de teren lat de 4 m pe latura dinspre Nord pentru acces la și dinspre stradă, pentru proprietatea T. F., C. și N.C.
Limitele și dimensiunile terenului vândut și al servituții au fost cuprinse în schița alăturată actului.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2865/8.11.1996, M. M. a vândut pârâtului C.M. suprafață de 1158 m.p. (din suprafața totală de 1358 m.p. situat în Pitești, str. Ion Antonescu (fostă Smeurei) nr. 4 Bis, din acest act rezultând că se menține servitutea de trecere creată prin actul de schimb autentificat sub nr.22121 și transcris sub nr. 7630/7731/8.09.1994, servitute ce a fost schimbată prin actul de mai sus întrucât a fost creată prin actul de vânzare cumpărare nr. 2587/1972, în favoarea familiilor C.N. și T.
Prin încheierea din 16.07.2003 a BNP P.E., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în contractul de vânzare cumpărare nr.2865/1996, în sensul că terenul în suprafață de 1158 m.p. are alte vecinătăți, iar prin Actul Adițional autentificat sub nr. 21/9.08.2004 la contractul nr. 2865/08.11.1996 s-a consemnat că suprafața ce face obiectul contractul de vânzare cumpărare sus menționat, este de 1797 m.p. vecinătățile terenului fiind cele înscrise în contract și în încheierea de rectificare, cu precizarea că suprafața vândută a fost dintotdeauna învelită cu gard, iar la data vânzării aceasta nu a fost măsurată, ambele părți înțelegând să fie vândută suprafața existentă în limitele îngrădirii.
Prin Actul de dezmembrare autentificat sub nr.1730/15.06.2005, C.M. și C.V. au dezmembrat imobilul în suprafață de 2101,36 m.p. situat în intravilanul Mun. Pitești, str. Smeurei nr. 4 bis, în două corpuri de proprietate, respectiv corpul de proprietate nr. 1 în suprafață de 1887 m.p. și corpul de proprietate nr. 2 în suprafață de 214 m.p.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1842/24.06.2005, C.M. și C.V. au vândut lui R.B.M. suprafața de 214 mp, teren cu destinație drum acces, situat în intravilanul Mun. Pitești, str. Smeurei, nr. 4 bis.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1622/24.04.2004 Covaliu Vladimir și Covaliu Victoria au vândut lui R.B.M., suprafața de 1122,51 m.p., curți-construcții, situat în intravilanul Municipiul Pitești, str. Smeurei nr.4,județ Argeș.
S-a menționat în acest act că accesul la terenul cumpărat se face pe drumul de servitute ce pornește din strada Smeurei până la limita vestică a terenului cumpărat, având o lățime de 4 m pe traseul delimitat pe documentația cadastrală, cumpărătorul neavând voie să blocheze în vreun mod această cale de acces.
Anexat acestui contract se află planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate aflată la filele 144-146.
în raportul de expertiză, întocmit de expert M.L. aflat la filele 164-171, au fost transpuse în teren toate actele de proprietate ale părților, inclusiv ale autorilor acestora, ținându-se cont și de schițele cadastrale aferente, fiind identificată servitutea de trecere invocată de reclamant.
Din raportul de expertiză în planșele anexate s-a stabilit situația actuală a terenurilor părților, situația inițială a terenurilor părților în proces potrivit actelor de proprietate, a schițelor și documentelor cadastrale și situația actuală a terenurilor părților în proces potrivit actelor de proprietate și a servituții de trecere filele 169-171.
S-a mai reținut de instanța de fond că reclamanții au dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 10657/13.04.1994 un drept de servitute în favoarea lui T.F., Covaliu și Nae Constantin, drept de servitute ce se menține și până în prezent, pârâții având obligația la respectarea acestui drept de servitute.
împotriva acestei sentințe, ca și împotriva încheierii din 3 martie 2010, au declarat apel pârâții R.A.C. și R. B. M., precum și pârâții C.V. și C.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în motivele de apel, apelanții R.A.C. și R.B.M. au susținut că încheierea de ședință din 3 martie 2010 este nelegală, întrucât instanța a dispus audierea martorilor reclamanților cu nesocotirea dispozițiilor art. 186 C.proc.civ., în sensul că acest martor a fost audiat, deși nu s-au respectat dispozițiile art. 170 și art. 186 alin. (2) C.proc.civ., nedepunându-se lista cu martori în termen de 5 zile de la încuviințare și nici nu s-a acoperit această decădere prin prezența martorului la termenul fixat pentru ascultarea sa.
Pe fond, în mod eronat, prima instanță a reținut că există un drum de trecere ce este prevăzut inclusiv în actele lor de proprietate, deși atât actele lor de proprietate cât și raportul de expertiză evidențiază un drum de trecere fără a fi vorba de un drum public care să permită accesul oricărei persoane sau de un drum afectat de o servitute de trecere în favoarea reclamanților. Că, instanța trebuia să facă o analiză comparativă a actelor de proprietate ale părților și să stabilească dacă actele de proprietate ale apelanților conțin obligația de a respecta un drum de trecere în favoarea reclamanților și numai în această situație să aprecieze ca acțiunea acestora este întemeiată. Trebuia să verifice dacă reclamanții au un drept de servitute legal constituit și legal înscris în registrele de publicitate imobiliară, opozabil părților din acest dosar pentru că numai astfel reclamanții ar fi îndreptățiți la o acțiune confesorie, în caz contrar având la îndemână doar o acțiune în stabilirea unui drept de servitute ce ar trebui respinsă cu simpla motivare că reclamanții au lotul pentru care solicită drept de trecere alipit de un lot cu deschidere la strada Trivale și cu alte posibilități de acces la alte căi publice, mult mai scurte și mai puțin păgubitoare.
Au mai susținut că numai prin trecerea unui termen de 30 de ani o servitute de trecere se poate stinge prin neuz, apreciind că servitutea de trecere este una necontinuă și aparentă. Că, servitutea de trecere reclamată de familia T. este una necontinuă și neaparentă, iar potrivit art. 623 din Codul civ., numai servituțile continue și aparente pot fi dobândite prin uzucapiune și numai acestea nu se pierd prin neutilizare; per a contrario servituțile necontinue și neaparente se pot pierde prin neutilizare, ori, în speță, începând cu 8 noiembrie 1996 și până în momentul declanșării prezentului proces, familia C. și apoi apelanții au folosit terenul de 214 m.p. în mod neîntrerupt, pașnic și netulburat, posesia exercitată de ei fiind însoțită și de un act translativ de proprietate, fapt ce a condus la dobândirea prin uzucapiune de la 10-20 ani.
Apelanții C. V. și C. M. au criticat și ei încheierea de ședință din 3 martie 2010, sub același aspect al nelegalității audierii martorului propus de reclamanți, deoarece nu s-a depus lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințare, nedepunere sancționată cu decăderea.
Totodată, în motivele de apel au susținut că au fost chemați în judecată în principial pentru ca hotărârea pronunțată să le fie opozabilă, iar în situația în care pretind drepturi proprii să fie obligați să respecte servitutea ca și ceilalți pârâți; au susținut că principalul acestuia nu putea fi primit pentru că nu era necesară chemarea lor în judecată pentru a le fi opozabilă o hotărârea pronunțată în litigiu dintre alte părți, iar subsidiarul nu putea fi primit deoarece nu au pretins drepturi proprii suplimentare față de cele expuse deja în acțiunea introductivă, adică dreptul de proprietate asupra terenului pe care în prezent este amenajat drum de trecere.
Au mai susținut că instanța a făcut o analiză a probelor administrate reținând o stare de fapt care nu corespunde realității. Astfel, în actul autentificat sub nr.2865/1996, prin care C. M. a cumpărat de la M. M., s-a precizat că se menține servitutea de trecere creată în anul 1972 în favoarea numiților N.C. și T., însă T. nu a cumpărat în anul 1972 și nu a avut un drept de servitute decât eventual în anul 1994. Cum în actul prin care C. a cumpărat se menține servitutea creată în anul 1972, este clar că nu este vorba de o servitute în favoarea reclamanților T., cu atât mai mult cu cât servitutea constituită în anul 1972, în favoarea proprietăților Nae și Covaliu avea un traseu care nu corespunde cu drumul actual.
Au susținut că în mod greșit instanța a reținut că servitutea de trecere, fiind un drept real este opozabil tuturor deși pentru a fi opozabil erga omnes trebuia transcris. Or, din certificatul de sarcini ce a stat la baza actului lor de vânzare cumpărare a rezultat că terenul cumpărat era liber de sarcini, nefiind grevat de servitute în favoarea reclamanților.
Mai mult decât atât pentru a fi admisă o acțiune confesorie, reclamanții trebuiau să facă dovada că pârâții i-au împiedicat să-și exercite dreptul, or, în speță, aceștia nu au folosit niciodată drumul de servitute și nu au avut intenția de a trece din moment ce, îngrădindu-și proprietatea, nu au practicat o poartă de acces din drumul de servitute pe terenul lor, de atunci, reclamanții pierzându-și dreptul prin neuz.
în ședința publică din 7 septembrie 2011, prin încheiere interlocutorie calea de atac a fost calificată ca fiind recurs, încheierea de mai sus leagă părțile și instanța cu atât mai mult cu cât înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea de strămutare pronunțată în dosarul nr. 7537/1/2011, a menținut actele Judecătoriei Pitești. Prin aceeași încheiere au fost menținute actele Judecătoriei Pitești (cele privind recalificarea).
în ședința publică din 21 decembrie 2011, urmare a încheierii nr. 7871/4.11.2011, pronunțată în dosar nr. 7537/1/2011, de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis cererea de strămutare formulată de petenții T. F. și T. Ghe., cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalului Argeș și înaintată spre soluționare Tribunalului Mehedinți.
S-a înregistrat la acest tribunal sub nr. 2826/280/2009.
Prin decizia civilă nr. deciziei civile nr. 283/ R din 6 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 2826/280/2009, s-au respins, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții pârâți R.B.M., R.A.C. și recurenții pârâți C. M. și C.V. împotriva încheierii din data de 3.03.2010 și împotriva sentinței civile nr.2298/9.03.2011, pronunțată de Judecătoria Pitești, în contradictoriu cu intimații reclamanții T. F., T. Ghe. și intimații pârâți N. C. și N.I.
Au fost obligați recurenții la 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații T.F. și G.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
în speță, atât timp cât judecătorul fondului a apreciat utilă soluționării cauzei administrarea probei cu depoziția martorului propus de reclamant peste termenul prevăzut de lege, administrarea probei în condițiile de mai sus nu este nelegală, fiind dispusă de judecător în baza rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C.proc.civ., situație în care criticile privind încheierea de ședință din 3 martie 2010 a Judecătoriei Pitești nu pot fi primite.
Cât privește fondul cauzei, respectiv sentința civilă nr. 2298/2011 a Judecătoriei Pitești, s-a apreciat, de asemenea, că instanța de fond a făcut o justă apreciere a probelor pronunțând o soluție temeinică și legală.
Sub acest aspect, dispozițiile art. 620-643 din vechiul C.civ. ( aplicabil raporturilor juridice deduse judecății) reglementează servituțile stabilite prin fapta omului, servituții care, pornind de la luarea în considerare a intereselor proprietarilor unor terenuri învecinate, au în vedere impunerea unor sarcini normale, în așa fel încât imobilele să poată fi folosite conform destinației lor.
Unul dintre modurile de constituire a servituților de cea mai largă aplicație practică îl reprezintă constituirea acestora prin titlu, respectiv prin convenție (cazul de speță) sau prin testament.
în cauza de față, în mod corect, instanța de fond a valorificat actele depuse la dosar și expertiza efectuată în cauză, apreciind că prin contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr.10657/13 aprilie 1994 și schița anexă la acest contract autoarea M. M. a înstrăinat reclamantului T. F., căsătorit, o suprafață de teren de 2376 m.p. teren de construcție și agricol situat în Pitești, str. Smeurei nr. 4, cu vecinii din act.
Prin același act, s-a constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul și auto pe o porțiune de teren lată de 4 m pe latura dinspre nord, pentru acces la și dinspre stradă pentru proprietatea T. F, Covaliu și Nae Constantin.
Din modul de redactare a clauzei de mai sus, a rezultat că servitutea de trecere a fost creată pentru folosința în indiviziune a celor trei beneficiari: T., C. și N. C.
Ulterior, aceeași autoare M. M., cu actul autentic nr. 2865/1996, a vândut pârâtului C.M. suprafața de 1158 m.p. din suprafața totală de 1358 m.p. și o casă situate în Pitești, str. Ion Antonescu nr. 4 bis (fostă Smeurei).
în acest contract este menționată servitutea de trecere prin actul de schimb, autentificat anterior cu servitutea de trecere de mai sus, făcându-se mențiunea că această servitute creată în 1972 a fost schimbată în favoarea C., N. și T.
Dat fiind principiul relativității efectelor contractelor între părți, în condițiile art. 969 C.civ., este evident că o dată înstrăinat dreptul de servitute reclamanților T. F., prin contractul autentificat sub nr. 10657 din 13 aprilie 1994, autoarea M. M. nu mai avea în patrimoniu acest drept pentru a-l înstrăina ulterior cumpărătorilor C.
Tocmai de aceea, s-a făcut mențiunea existenței servituții anterioare în contractul autentificat sub nr.2865/1996 și orice încercare ulterioară de modificare a realității juridice de mai sus prin îndreptarea erorii materiale pronunțată la 16.07.2003, cu privire la modificarea vecinătăților din contractul de vânzare cumpărare nr.2865/1996 sau actul adițional nr. 2690/2004 la același contract, nu poate nesocoti înstrăinarea anterioară a servituții prin contractul autentic nr. 10657/1994, încheiat cu reclamanții T.
Mai mult decât atât, cumpărătorul C. M., primind în patrimoniul o suprafață de teren grevată cu același drept de servitute în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 9865/1996, nu putea înstrăina, în baza aceleiași relativități a efectelor contractelor, pârâtului R.B.M., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1842 din 24 iunie 2005 decât suprafața de teren, așa cum o avea în patrimoniu, grevată deci de servitute.
De altfel, în convenția încheiată la 24.06.2005 între C. M. și C.V. și R.B.M. pe de altă parte (fila 18 dosar fond), este menționat dreptul de servitute ce face obiectul prezentei cauze.
Nu se poate susține că dreptul de servitute nu a fost transcris în Registrul de publicitate imobiliară pentru a fi opozabil pârâților de vreme ce vânzătoarea care a înstrăinat dreptul de servitute reclamanților a fost aceeași care a înstrăinat acest drept pârâților C., pârâți care s-au obligat la respectarea acestei servituți prin contractul inițial încheiat în anul 1996.
La rândul lor, având calitatea de părți - cumpărători în acest contract și mai departe de vânzători în contractul încheiat cu pârâții R., pentru raționamentul de mai sus că nu puteau primi și ulterior înstrăina mai mult decât autoarea M. avea în patrimoniu în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr.2865/1996, nu pot invoca inopozabilitatea contractului nr. 10667/13 aprilie 1994 încheiat de M. M. cu reclamanții T., pe motiv de inexistența formalităților de publicitate imobiliară - aspect ce nu poate fi invocat decât de terți.
Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat mai sus, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 10657/1994, beneficiarii dreptului de servitute T. C. și N.C. primeau în indiviziune acest drept de servitute, având deci calitatea de părți în contractul de mai sus.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs privind stingerea dreptului de servitute prin neuz, în sensul că de la data dobândirii prin contractul autentificat sub nr.10667/1994, reclamanții nu l-au exercitat.
Este unanim acceptat în doctrină și practica judiciară că stingerea servituților poate avea drept cauză fie o cauză general comună tuturor drepturilor reale ( revocarea, rezoluțiunea sau anularea titlului, expirarea termenului, etc.) fie o cauză specială prev. de art. 636-643 din Vechiul Cod Civil, care se referă, printre altele la neuz și confuziune.
Cât privește stingerea servituții prin neuz în condițiile art. 639 -640 din același cod, acesta presupune neîntrebuințarea servituții timp de 30 de ani, termen care în speță fiind vorba de o servitute necontinuă, se calculează de la data ultimului act de folosință. Cum recurenții susțin că reclamanții nu s-au folosit de dreptul de servitute din momentul dobândirii lui, s-a constatat că până la data introducerii acțiunii termenul de uzucapiune de 30 de ani prevăzut de textul de mai sus nu s-a îndeplinit.
Mai mult decât atât, fiind vorba de o reglementare specială a cauzelor de stingere a dreptului de servitute reglementare în care se prevede expres termenul de 30 de ani, nu se poate aplica prin analogie dispozițiile privind uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani, așa cum susțin recurenții în motivele de recurs.
Nu se poate susține, de asemenea, drept cauză de stingere a dreptului de servitute nici confuziunea invocată de recurenți și prev. de art. 638 din același cod civil. Pentru a opera confuziunea e necesară reunirea atât a fondului dominant cât și a fondului aservit în mâna unuia dintre proprietari sau în mâna unui terț, ceea ce nu e cazul în speță.
Nici motivul de recurs care se referă la inexistența cererii de chemare în judecată a pârâților C., nu este fondat, de vreme ce prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, aceștia au fost chemați în judecată și pentru a fi obligați să respecte servitutea de trecere în litigiu.
Este evident că prin actele juridice de modificare a contractului de vânzare cumpărare nr. 2865/8 noiembrie 1996, încheiate cu vânzătoarea M. I. M., ca și prin actul de vânzare cumpărare întocmit cu pârâții R.B.M., aceștia au avut o conduită juridică de natură să lezeze exercitarea legitimă a dreptului de servitute de către reclamanți, motiv pentru care în mod corect instanța de fond a apreciat interesul reclamanților în chemarea în judecată și a pârâților C., care pentru motivele de mai sus, au calitate procesuală pasivă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții R. B. M., R. A. C. și C. M., C.V.
Recurenții pârâții R.B.M. și R.A.C. au susținut că, în mod greșit, prin încheierea de ședință din 7 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost calificată calea de atac drept recurs și nu apel, încheiere ce nu putea fi atacată decât o dată cu fondul.
Cu privire la admisibilitatea recursului, recurenții au susținut că acțiunea reclamanților este una confesorie, de valorificare a unui drept real, pretins existent în patrimoniul reclamanților la data formulării cererii de chemare în judecată acțiune confesorie în legătură cu care înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii și pronunțând decizia nr. 32/2008, nu a inclus-o în cadrul acțiunilor evaluabile în bani.
Au mai arătat recurenții că pretențiile reclamanților au fost în legătură cu un bun în valoare de 180.000 lei( după prețuirea reclamanților) la momentul formulării cererii de chemare în judecată, astfel că în cauză nu au fost aplicabile dispozițiile art. 2821 C.proc.civ., deoarece valoarea reală a bunului la data formulării cererii depășea 100.000 lei.
De asemenea, au menționat că nici pentru al doilea capăt de cerere admis - obligarea la a ridica obstacolele existente pe suprafața de teren afectată de servitute, calea de atac nu putea fi decât apelul și nu recursul.
Au susținut astfel că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 2821 C.proc.civ..
S-a mai arătat că soluția tribunalului este greșită și în privința calificării căii de atac, deoarece, pe de o parte, aceasta este dată de lege și nu stabilită de instanțele de judecată, iar pe de altă parte, la momentul pronunțării, valoarea pretențiilor depășea pragul de 100.000 lei.
Consideră recurenții că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și au invocat dispozițiile art. 304 punctul 1 din Codul de procedură civilă, solicitând pentru aceste motive admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei la instanța de apel.
în subsidiar, în situația în care se va considera că nu se impune trimiterea cauzei la instanța de apel, recurenții au solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului, să se modifice hotărârile celor două instanțe, în sensul respingerii acțiunii.
în acest sens, au arătat că cele două instanțe, de fond și de apel, au considerat, în mod eronat, că reclamanții intimați au un drept de servitute ce le este opozabil, în lipsa oricăror probe care să stabilească în mod cert acest fapt, deoarece reclamanții nu au dovedit existența vreunei convenții de instituire a servituții în favoarea proprietății lor, care să le fie, în mod legal, opozabilă.
Au mai arătat recurenții că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 punctul 9 C.proc.civ.; întrucât încheierea de ședință din 3 martie 2010, prin care prima instanță a dispus audierea martorului reclamanților este nelegală; au fost nesocotite dispozițiile art. 186 din Codul de procedură civilă, respectiv a fost ascultat martorul propus de reclamanți, după ce aceștia au nesocotit dispozițiile art. 170 și art. 186 alin. (2) - nu au depus lista cu martori în termen de 5 zile de la încuviințare și nici nu s-a acoperit această decădere prin prezentarea martorului, potrivit art. 186 alin. 4, la termenul fixat pentru ascultarea sa; hotărârea instanței de apel prin care a reținut că nu operează decăderea în condițiile art. 170 din codul de procedură civilă este nelegală.
Au mai susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 623 din C.civ. și a dispozițiilor art. 1895 din C.civ., întrucât instanța a considerat că numai prin trecerea unui termen de 30 de ani o servitute de trecere se poate stinge prin neuz și că servitutea de trecere pe care o pretind reclamanții este una necontinuă și aparentă.
Recurenții C.M. și C.V., în motivarea recursului lor, au criticat pentru nelegalitate și netemeinicie sentința pronunțată și încheierea de ședință din 7 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, prin care a fost calificată calea de atac exercitată ca fiind recurs și nu apel.
Prin concluziile depuse în ședința de la termenul de judecată din 19.06.2012, intimații reclamanți T. F. și T. Ghe. au invocat, excepția inadmisibilității recursurilor pe fond respingerea acestora, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, în ședința publică de la același termen de judecată - 19.06.2012, s-a invocat excepția netimbrării recursului declarat de pârâții C. M. și C.V.
Curtea, examinând cu precădere excepțiile invocate, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C.proc.civ., constată că este întemeiată excepția netimbrării recursului de către pârâții C.M. și C.V.
în acest sens, se reține că în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, acțiunile și cererile introduse la instanțele de judecată sunt supuse taxelor de timbru care, potrivit art. 20 alin. (1) din lege se plătesc anticipat, neîndeplinirea acestei obligații fiind sancționată cu anularea, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr.146/1997.
Cum la dosarul cauzei nu există dovada achitării de către recurenții pârâți a taxei de timbru în cuantum de 9,5 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și 0,15 lei reprezentând timbru judiciar, deși aceștia au fost citați cu mențiunea expresă a achitării acestei taxe, Curtea urmează anula ca netimbrat recursul declarat de cei doi pârâți.
în ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului formulat de recurenții pârâți R.B.M. și R.A.C., Curtea constată că aceasta este în strânsă legătură cu motivele de recurs care vizează calificarea date căii de atac de către Tribunalul Mehedinți, astfel încât urmează a fi analizată odată cu examinarea recursului.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciază că recursul declarat de pârâții R.B.M. și R.A.C. este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Tribunalul Mehedinți a calificat greșit calea de atac exercitată în cauză împotriva sentinței civile nr. 2298/9.03.2011 pronunțată de Judecătoria Pitești, în raport de natura litigiului dedus judecății.
Astfel, se constată că reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune confesorie, prin care au solicitat respectarea unei servituți de trecere despre care au susținut că a fost stabilită prin titlu și, de asemenea, cu o cerere având ca obiect „obligație de a face”, constând în obligarea pârâților să ridice eventualele obstacole și să amenajeze drumul servituții de trecere.
Sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, Curtea reține că apelul este calea ordinară de drept comun, cauzele care sunt exceptate de la declararea apelului fiind expres și limitativ prevăzute la art. 2821C.proc.civ., potrivit căruia:
„(1) Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel.”
Or, acțiunea dedusă judecății nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații limitativ prevăzute, acțiunea confesorie în respectarea dreptului de servitute neavând natura unui litigiu evaluabil.
în acest sens, se constată că, la momentul sesizării instanței (3.03.2009), acțiunile având ca obiect „ servituți” nu erau enumerate printre cele evaluabile în bani prevăzute la art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, ci dimpotrivă erau prevăzute în categoria acțiunilor și cererilor neevaluabile în bani, la art. 3 lit. j) din lege - „acțiuni posesorii și cereri care au ca obiect servituți”.
Chiar și în prezent, acțiunile având ca obiect servituți, deși se timbrează asemănător cererilor evaluabile în bani în condițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 (la o valoare stabilită la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită sau asupra căruia se solicită constituirea unei servituți ), continuă să-și păstreze natura juridică de acțiuni neevaluabile în bani, fiind determinate ca atare la art. 3 lit. j) din lege.
împrejurarea că, prin modificarea legislativă, a intervenit o schimbare în modul de calculare a taxei de timbru, în raport de valoarea bunului asupra căruia poartă servitutea, nu determină o schimbare a naturii juridice a acțiunii din neevaluabilă în evaluabilă, atâta timp cât legea continuă să o califice drept neevaluabilă și nu există nici un text de lege care să-i dea o altă natură juridică.
Mai mult, trebuie avut în vedere că acțiunea formulată are și un al doilea capăt de cerere, în „obligație de a face” care este, de asemenea, un petit neevaluabil în bani și care este supus apelului.
Drept urmare, Curtea apreciază că prezentul litigiu, nefiind unul dintre cele la care se referă art. 2821, alin. (1) și 2 C.proc.civ., hotărârea judecătorească prin care Judecătoria Pitești s-a pronunțat asupra acțiunii reclamanților este supusă apelului, astfel încât în mod greșit a fost calificată drept recurs calea de atac exercitată.
în aceste condiții, calea de atac fiind apelul și nu recursul, aceasta trebuia soluționată în complet de doi judecători și nu de trei, cu aplicarea dispozițiilor procedurale referitoare la judecata apelului, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., instanța care a pronunțat decizia nr.283/06.03.2012 nefiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale.
Cum acest motiv de nelegalitate referitor la nelegala compunere a completului de judecată, de altfel motiv de ordine publică, lovește în totalitate decizia atacată, neputându-se reține că pentru unele dintre părți calea de atac pe care o aveau la dispoziție era apelul, iar pentru altele recursul, Curtea reține că se impune casarea în totalitate a sentinței atacate, inclusiv în privința părților care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost anulat.
Totodată, față de existența acestui motiv de casare, devine inutilă cercetarea celorlalte critici invocate în recurs.
Pentru aceleași motive expuse anterior, Curtea a apreciat că este neîntemeiată excepția inadmisibilității prezentului recurs, în condițiile în care decizia nr. 283/6.03.2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți trebuia să fie o decizie dată în apel, definitivă, dar suspusă în continuare recursului. Calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar calificarea greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate la prima instanță nu poate avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului său, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac.
în acest sens, Curtea a avut în vedere și considerentele deciziei nr. 14/16.03.2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul în interesul legii promovat de Procurorul General cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 299 raportate la prevederile art. 377 din Codul de procedură civilă, cu motivarea că nu există o jurisprudență unitară sub aspectul acestei probleme de drept, la momentul sesizării înaltei Curți, fiind invocată o singură hotărâre judecătorească prin care a fost declarat ca inadmisibil recursul exercitat împotriva unei decizii pronunțate de o instanță în recurs, urmare recalificării căii de atac exercitate de parte sau greșitei calificări a căii de atac.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este admisibil și fondat, astfel încât îl admite și în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ. raportat la art. 304 pct. 1 C.proc.civ., casează sentința atacată și va trimite cauza la Tribunalul Mehedinți, spre judecarea apelului.
| ← Validare poprire. Putere de lucru judecat faţă de hotărârea... | Calitatea de bun propriu a unui soţ; indemnizaţia de asigurare... → |
|---|
