Acţiune în restituirea sumei de bani reţinute cu titlu de impozit pe venit, contribuţie individuală de asigurări sociale şi contribuţie de asigurări sociale
| Comentarii |
|
de sănătate. Natura fiscală a litigiului
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru
minori şi familie, decizia nr. 4192 din 1 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 24.02.2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
S-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul P.D.G., împotriva pârâtei S.C. I. S.A. Bistriţa, ca fiind întemeiată şi în consecinţă:
- s-a constatat că în mod nelegal pârâta a reţinut şi virat contribuţia individuală de asigurări sociale, contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi impozit calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu de plăţi compensatorii;
- a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1658 lei reprezentând contribuţia individuală de asigurări sociale, contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi impozit calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantei cu titlu de plăţi compensatorii.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. I. S.A. Bistriţa împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Bucureşti şi în consecinţă:
- a fost obligată chemata în garanţie să restituie pârâtei suma de 1067 lei reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi impozit, calculate asupra sumei de 5630 lei achitată de pârâtă pentru angajat
S-a respins, ca neîntemeiate celelalte pretenţii - obiect al cererii de chemare
în garanţie
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca urmare a programului de concediere colectivă nr. 638/10.03.2009 aprobat de consiliul de administraţie al pârâtei (f. 20-21) s-a dispus concedierea reclamantului prin decizia de concediere individuală nr. 243/11.08.2009 (f. 22) cu acordarea de plăţi compensatorii în cuantum total brut de 5.630 lei.
Din această sumă s-a reţinut şi virat la bugetul consolidat al statului următoarele sume: contribuţia la bugetul asigurărilor sociale (10,5%) în cuantum de 591 lei; contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de sănătate (5,5%) în cuantum de 310 lei şi impozit în cuantum de 757 lei, în total suma de 1658 lei, conform adeverinţei nr. 3024/3.10.2009 (f.24).
În ceea ce priveşte impozitul reţinut reclamantului conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plăţii, 30 aprilie 2009, nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, însă acestea nu au în vedere plăţile compensatorii ci alte compensaţii băneşti, şi oricum o prevedere cuprinsă într-un act normativ (Hotărâre a Guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forţă juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeaşi forţă juridică.
Ca atare, se impune a se acorda prioritate dispoziţiilor art. 55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003, act normativ cu o forţă juridică superioară.
Întrucât potrivit acestei reglementări plăţile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume „nu sunt impozabile”, în mod nelegal pârâta a reţinut şi virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamantul.
Referitor la contribuţia la asigurările sociale de sănătate, tribunalul a reţinut faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95/2000, în forma în vigoare la data plăţii, contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii.
Prin urmare, există o dispoziţie legală expresă ce exonerează calculul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate asupra plăţilor compensatorii, ignorată de pârâtă,astfel că suma de 310 lei a fost reţinută în mod nelegal cu acest titlu.
Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii este reglementată în cuprinsul art. 21 alin. 6 din Legea nr. 19/2000 (text introdus prin O.U.G. nr. 9/2003), text de lege conform căruia această contribuţie se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.
Se conchide astfel că o asemenea contribuţie este datorată, însă ea nu se reţine din veniturile angajatului, ci ea se suportă din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj.
Atâta timp cât textul indică cu exactitate sursa reţinerii, prevăzând că aceasta se suportă din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj, ea nu poate fi reţinută din veniturile salariatului, aşa cum nelegal a procedat pârâta.
Că asupra sumelor reprezentând plăţi compensatorii se datorează contribuţie de asigurări sociale rezultă şi din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 19/2000, care prevăd expres şi limitativ sumele asupra cărora nu se datorează o asemenea contribuţie, printre care nu sunt indicate şi plăţile compensatorii.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis acţiunea civilă principală formulată de reclamant împotriva pârâtei ca fiind întemeiată şi în consecinţă a constatat că în mod nelegal pârâta a reţinut şi virat contribuţia individuală de asigurări sociale, contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi impozit calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu de plăţi compensatorii; va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 1658 lei reprezentând contribuţia individuală de asigurări sociale de 310 lei, contribuţia de asigurări sociale de sănătate de 591 lei şi impozit de 757 lei calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu de plăţi compensatorii.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut
următoarele.
Indiferent de obiectul său, fiind o cerere incidentală, reglementată de art. 60 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în privinţa cererii de chemare în garanţie operează prorogarea de competenţă reglementată de art. 17 din acelaşi cod.
Cum cererea principală constituie un conflict de drepturi, circumscris încetării raporturilor de muncă derulate între angajat şi angajator, dat expres în primă instanţă spre rezolvare tribunalului de art. 2 pct..1 lit. c din Codul de procedură civilă, şi cererea de chemare în garanţie ,ca şi cerere incidentală, se impune a fi soluţionată de aceeaşi instanţă.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a fost şi ea nefondată.
Procedura invocată de către chemata în garanţie, reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală nu este una prealabilă şi nu reprezintă un fine de neprimire care să înlăture accesul liber la justiţie în persoana pârâtei, ci ea se referă la anumite proceduri administrative uzitate în cazul restituirii unor sume de bani încasate necuvenit la buget.
Pct.3 din anexa nr. 1 la Ordinul MFP nr. 1899/2004, prevede că la cererea de restituire adresată organului fiscal trebuie anexate şi documente din care să rezulte că suma solicitată nu este datorată la buget. Or, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să clarifice acest aspect nu s-ar putea solicita restituirea sumelor respective, în cauza pendinte instanţa fiind chemată prin acţiunea principală să lămurească disputa purtată între reclamantă pe de o parte şi pârâtă, respectiv chemata în garanţie pe de altă parte referitoare la interpretarea textelor legale incidente în materia (ne)datorării sumei în discuţie.
Examinând pe fond cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că art. 60 alin.1 din codul de procedură civilă instituie pentru litigant posibilitatea de a chema în garanţie persoana împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere proprie în cazul în care ar cădea în pretenţii, însă limitat la obiectul cererii introductive.
Scopul cererii de chemare în garanţie fiind acela de a rezolva, în cadrul aceluiaşi proces, şi pretenţiile pe care partea căzută în pretenţii le are faţă de terţul ce are obligaţia legală de a răspunde în considerarea raporturilor stabilite între ei, soluţia pe care o poate pronunţa instanţa asupra cererii de chemare în garanţie este dependentă de caracterul incidental al acesteia faţă de acţiunea principală. Aceasta este şi limita în care operează prorogarea de competenţă a instanţei investite cu soluţionarea acţiunii principale.
Pe cale de consecinţă pretenţiile pârâtei din cererea de chemare în garanţie referitoare la contribuţiile datorate de angajator (contribuţii asigurări sociale 20,8%, contribuţii accidente muncă 0.279%, contribuţii asigurări sociale de sănătate 5.2% şi contribuţie concediu indemnizaţii 0.85%), distincte de cele ce fac obiectul acţiunii principale, contribuţii reţinute de angajator de la angajat (impozit 16%, contribuţii asigurări sociale 10.5% şi contribuţii asigurări sociale de sănătate 5,5%), se impun a fi respinse, cererea de chemare în garanţie putând fi privită, în acest cadru procesual, doar în subsidiarul său, referitor la sumele cu privire la care pârâta SC I. SA a căzut în pretenţii, urmare a admiterii acţiunii introductive.
Ca o consecinţă a concluziei că acţiunea principală este întemeiată şi că sumele aferente impozitului de 16% şi contribuţiei de asigurări sociale de sănătate de 5,5% au fost în mod nelegal calculate şi virate la buget, este evident că ele vor trebui restituite de către chemata în garanţie către pârâtă, care nu are nici o culpă în îmbrăţişarea punctului de vedere impus de chemata în garanţie prin adresa nr. 912772/3.08.2009 .
În ceea ce priveşte contribuţia individuală de asigurări sociale, care, aşa cum s-a arătat mai sus, în baza art. 21 alin.6 din Legea 19/2000, cu modificările ulterioare, se suportă din bugetul de şomaj fiind datorată de angajator, care avea obligaţia de a face cuvenitele compensări în raporturile cu organele fiscale, astfel că cererea de chemare în garanţie este nefondată în această privinţă.
Prin urmare, cererea de chemare în garanţie a fost admisă în parte şi întrucât pârâta a virat sumele reţinute de la angajat în conturile speciale de colectare a creanţelor fiscale ale Trezoreriei, administrate direct de ANAF, se impune obligarea chematei în garanţie să restituie pârâtei suma totală de 1360 lei, încasată necuvenit şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a chematei în garanţie la plata celorlalte sume.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs S.C.I. SA şi chemata în garanţie Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Examinând hotărârea în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea de Apel constată următoarele:
Obiectul acţiunii dedus judecăţii îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reţinută reclamantei din salariile compensatorii cu titlu de impozit pe venit, contribuţie individuală de asigurări sociale şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate.
Deşi Legea nr.19/2000 în forma iniţială reglementa ca litigiu de asigurări sociale contestaţia privitoare la modul de calcul şi de depunere a contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate, după intrarea în vigoare a Legii nr.571/2003 şi a HG nr.1574/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aceste litigii aparţin sferei dreptului fiscal, ce trebuie soluţionate de instanţa de contencios administrativ.
Astfel, începând cu data de 01.01.2004, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală conform art.19 alin.1 lit. a din HG nr.1574/2003 colectează veniturile datorate bugetului Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
În acest sens, art.256 alin.2 din Legea nr.95/2006 prevede colectarea contribuţiilor (de asigurări sociale de sănătate) persoanelor juridice care au calitatea de angajator de către Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF.
Asimilarea obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate cu obligaţia fiscală rezultă şi din dispoziţiile art.257 alin.8 din Legea nr.95/2006, care instituie pentru prima obligaţie amintită termenul de prescripţie al obligaţiilor fiscale.
În fine, art.261 alin.1 din Legea nr.95/2006 stabileşte că angajatorii care au obligaţia plăţii contribuţiei şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Aceste elemente nu pot decât să fie specifice unei obligaţii fiscale, ceea ce atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, după cum şi art.10 din Legea
nr.554/2004 prevede, reglementând că litigiile care privesc contribuţii se soluţionează în fond de tribunalele administrativ fiscale.
De asemenea, în privinţa impozitului pe venit, Curtea Constată că plata salariului şi reţinerea impozitului din salariu sunt două operaţiuni distincte care coincid în timp, dar pe când plata retribuţiei are loc în temeiul unui raport juridic direct între unitate şi persoana încadrată în muncă, reţinerea impozitului este o operaţiune pe care unitatea o efectuează în calitate de mandatară a bugetului de stat.
Aşadar, plata salariului - obiect şi, respectiv, cauză a oricărui contract individual de muncă - rezultă din executarea unui contract individual de muncă, ceea ce, evident, în caz de conflict, atrage competenţa materială a instanţelor judecătoreşti de jurisdicţie a muncii, deoarece în situaţia dată, se declanşează între angajator şi salariat, un conflict de muncă de drepturi, în sensul art.281-282 din Codul muncii (Legea nr.53/2003) coroborate cu art.67 şi urm. din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
Dimpotrivă, obligaţia angajatorului, impusă imperativ de lege (în prezent art.60 din Codul fiscal - Legea nr.571/2003), de a calcula şi reţine lunar impozitul aferent veniturilor salariale ale fiecărui salariat, datorat de acesta din urmă şi de a-l vira la bugetul de stat dă expresie nu unui raport juridic de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal, raport juridic în a cărei sferă de cuprindere se includ, între altele, şi raporturile juridice bugetare, aşadar acele raporturi juridice referitoare la stabilirea şi realizarea veniturilor bugetare de stat (impozite, taxe, alte venituri ale bugetului de stat, indiferent de natura şi subiectele de drept plătitoare), iar ale căror subiecte sunt pe de o parte, statul (prin organele financiare având atribuţii specifice realizării veniturilor bugetare), iar pe de altă parte contribuabilii, deci persoanele fizice sau juridice obligate să plătească impozitele şi/sau celelalte venituri ale bugetului de stat.
Or, în temeiul art.39 din Codul fiscal ( Legea nr.571/2004), text situat în titlul III al legii (intitulat „Impozitul pe venit) prin contribuabili se înţeleg orice persoane fizice care datorează plata impozitului pe venit.
În consecinţă orice salariat care, în temeiul legii, este obligat să plătească impozit pe venit din veniturile salariale pe care le realizează, şi căruia angajatorul, în virtutea îndatoririi legale impuse de aceeaşi lege îi calculează şi îi reţine acest impozit, precum şi celelalte contribuţii care se virează la bugetul de stat (cum este şi contribuţia individuală de asigurări sociale), în fiecare lună, din drepturile lui salariale, şi pe care apoi, le virează la bugetul de stat, fiind contribuabil, se află într-un raport juridic bugetar cu statul chiar dacă impozitul şi celelalte contribuţii se plătesc prin reţinere la sursă, efectuată de angajator, iar nu pe altă cale (prin plată directă, efectuată de salariat ori de funcţionarul public, periodic, la administraţia financiară teritorială etc.), deoarece plata impozitului şi a contribuţiilor prin reţinere la sursă nu îi schimbă salariatului ori funcţionarului public calitatea de contribuabil (cu privire la impozitul în discuţie), Codul fiscal, neconţinând vreo dispoziţie în acest sens.
În esenţă deci, în ipoteza analizată, fiind în prezenţa unui litigiu declanşat între un contribuabil (salariat) şi angajatorul său, în calitate de mandatar legatar al organelor financiare având atribuţii specifice în domeniul încasării veniturilor bugetare), competenţa soluţionării acestuia revine instanţelor de contencios administrativ, iar nu instanţelor incluse în conceptul de „jurisdicţie a muncii”.
Cum litigiul dedus judecăţii a fost greşit calificat ca aparţinând sferei asigurărilor sociale, fiind soluţionat de un complet colegial compus din doi judecători şi doi asistenţi judiciari în locul unui complet dintr-un singur judecător şi cu încălcarea principiului specializării , Curtea de Apel, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.1 C.pr.civ.,va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe pentru cercetarea fondului în condiţiile legale.
| ← Contestaţie în anulare. Neîndeplinirea procedurii de citare.... | Expertiză extrajudiciară. Încuviinţare de către instanţă... → |
|---|
