Stabilire paternitate. Motive de recurs inadmisibile şi nefondate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 4334 din 5 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 935/20.05.2010, pronunţată de Judecătoria Dej s-a admis acţiunea formulată de reclamanta L.C., în contradictoriu cu pârâtul O.I.A. şi, în consecinţă: s-a constatat că pârâtul, este tatăl minorului L.R.A., născut la 02.07.2009; s-a încuviinţat ca minorul să poarte numele de familie al pârâtului, pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantei, în favoarea minorului, o pensie de întreţinere lunară în cuantum de V4 din venitul minim pe economie, începând cu data de 03.09.2009 şi până la majorat; pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1.316,40 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu interogatoriul
luat reclamantei, rezultă faptul că în seara zilei de 03.10.2008 pârâtul a intrat în incinta barului Iulia Fan din Unguraşi, în cadrul căruia reclamanta a fost angajată ca barman în perioada mai - decembrie 2008, a conversat cu reclamanta, i-a ţinut companie până la terminarea programului de lucru, i-a propus să o însoţească în drumul spre casă, a invitat-o în casa în care locuiesc părinţii pârâtului, şi în noaptea respectivă a întreţinut relaţii intime în două rânduri cu reclamanta. În jurul orelor 5 dimineaţa, pârâtul a condus-o pe reclamantă la domiciliul acesteia. Martorii au relatat că relaţia părţilor nu era notorie, deoarece nici anterior, nici ulterior nopţii de / octombrie 2008, acestea nu au fost văzute împreună, iar după ce reclamanta a rămas însărcinată, pârâtul a negat permanent ideea că el ar fi autorul sarcinii. Pârâtul nu a făcut dovada că în perioada legală de concepţie a minorului reclamanta ar fi întreţinut relaţii intime cu alţi bărbaţi, cu excepţia declaraţiei mamei pârâtului, care a relatat în instanţă că în mod frecvent reclamanta întreţinea relaţii intime cu diferiţi bărbaţi pentru a obţine foloase materiale.
Din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză rezultă că pârâtul poate fi tatăl minorului, în limita sistemelor serologice efectuate.
La cererea pârâtului, s-a efectuat un raport de expertiză medico-legală ADN la I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti, concluziile acestuia fiind în sensul că pârâtul este tatăl biologic al minorului, cu o probabilitate de 99,9999995%.
Având în vedere această stare de fapt, dovedită cu întreaga probaţiune administrată în cauză, acţiunea a fost apreciată ca întemeiată, în baza art. 64, art. 56, art. 59 C.fam., art. 86 şi art. 94 alin. 3 C.fam., fiind admisă conform dispozitivului sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul O.IA., solicitând prin cererea de apel respingerea acţiunii reclamantei, fără însă să fi depus la dosarul cauzei un memoriu care să cuprindă dezvoltarea motivelor de apel.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 413/A/17.09.2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului, cu motivarea că probele administrate în faţa primei instanţe, şi îndeosebi expertiza ADN, ale cărei rezultate nu au fost contestate în faţa primei instanţe, de către pârât, au dovedit faptul că pârâtul este tatăl minorului.
Cererea apelantului de redeschidere a dezbaterilor, în vederea administrării unei noi expertize ADN, este neîntemeiată, întrucât, prin prisma art. 295 C.proc.civ., instanţa are libertatea de a aprecia dacă aceste probe sunt sau nu necesare soluţionării cauzei. Or, câtă vreme în faţa primei instanţe s-a efectuat o expertiză ADN, ale cărei rezultate nu au fost contestate pentru motive pertinente care să conducă la concluzia posibilităţii ca rezultatul expertizei să fie greşit, efectuarea unei noi expertize ADN apare inutilă în cauză.
Împrejurarea că intimata ar avea o rudă care lucrează în sistemul medical din Bucureşti nu prezintă un asemenea motiv pertinent.
Raportat la concluziile expertizei ADN şi ale expertizei serologice, era inutilă în cauză stabilirea perioadei de concepţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul O.IA., solicitând, în principal, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Cluj, motivat pe faptul că nu a fost respectat dreptul la apărare al recurentului; în subsidiar, rejudecarea cauzei, cu consecinţa modificării deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că atât sentinţa judecătoriei, cât şi decizia tribunalului, sunt nelegale şi netemeinice şi totodată criticabile, raportat la probele administrate în cauză şi luând în calcul aspectele nereţinute de către instanţele anterioare şi care ar determina aflarea adevărului dacă ar fi fost administrate.
S-a arătat de către recurent că în faţa instanţei de apel acesta a solicitat un termen scurt în vederea angajării unui apărător, întrucât avocatul cu care vorbise cu câteva zile înainte de proces a fost plecat din localitate şi nu i-a putut susţine cauza şi nu a putut
depune motivele de apel. În mod netemeinic cererea de amânare a fost respinsă de către instanţa de apel, care nu i-a acordat posibilitatea aflării adevărului în cauză, prin apelarea la o persoană de specialitate, la un avocat, pârâtul fiind o persoană simplă fără studii juridice sau de specialitate.
Cererea de amânare a fost formulată la primul termen de judecată din apel înainte de începerea oricăror cereri în probaţiune, prin respingerea acestei cereri ajungându-se la soluţia netemeinică de respingere a apelului formulat, recurentul neavând practic cunoştinţele necesare să formuleze cereri suplimentare în probaţiune în vederea aflării adevărului.
Lipsa posibilităţii de a consulta un avocat care să motiveze apelul a fost decisivă, iar acordarea unui termen de judecată scurt era bine venit şi azi probabil că se afla adevărul cu ajutorul încuviinţării unor expertize suplimentare.
Cererea de amânare a fost redactată în scris şi înregistrată la dosarul cauzei întrucât pârâtul nu a putut fi prezent la termenul de judecată din 10.09.2010, instanţa considerând că poate judeca în mod just cauza fără prezenţa pârâtului şi fără ca pârâtul să fie reprezentat de un avocat, şi aceasta deşi pentru pârât genera consecinţe nefaste, nesoluţionându-se cauza în sensul aflării adevărului.
Instanţa a preferat să amâne pronunţarea cu o săptămână, deşi din punctul de vedere al pârâtului, în această situaţie nu puteau propune probe şi nu era respectat nici principiul contradictorialităţii.
Pârâtul a făcut o cererea de repunere pe rol, învederând instanţei ce cereri în probaţiune are şi ce doreşte să dovedească, şi subliniind faptul că raportul de expertiză ADN era eronat, prin influenţarea lui de către mătuşa intimatei, care lucrează la I.M.L. Bucureşti, aspect pe care pârâtul nu l-a cunoscut până în prezent.
Din păcate în recurs nu pot fi administrate probe cu martori, care să confirme aceste susţineri.
Imposibilitatea formulării apărării printr-un avocat, datorită respingerii cererii de amânare formulată în acest sens, i-a creat pârâtului un vădit prejudiciu.
În faţa instanţei de apel pârâtul a solicitat în mod expres întocmirea unei noi adrese pentru efectuarea unei noi expertize la I.M.L. Craiova sau la Timişoara pentru stabilirea ADN -ului minorului, luând în calcul aspectele nereale şi inexacte stabilite în raportul de expertiză efectuat la I.M.L. Târgu Mureş.
În ceea ce priveşte expertiza efectuată la I.M.L. Bucureşti, aceasta este în totalitate sub semnul întrebării, datorită dubiului oferit de gradul de rudenie între reclamantă şi mătuşa ei, care lucrează în acest institut, în localitatea în care locuiesc părţile fiind de notorietate că reclamanta a apelat la serviciile mătuşii sale în vederea întocmirii unui raport de expertiză eronat, cu date inexacte, care să stabilească într-un procent ridicat că pârâtul este tatăl minorului.
Recurentul nu doreşte să fie de rea credinţă, dar nu recunoaşte să fi avut vreo relaţie cu reclamanta intimată, din care să rezulte acest copil, şi deşi înţelege situaţia reclamantei, nu doreşte să fie împovărat fără niciun temei, mai ales că în sistemul medical au existat erori şi vor mai exista erori, tocmai de aceea impunându-se efectuarea unei expertize suplimentare care să dea dovadă de obiectivitate şi care în final ar determina aflarea adevărului, acela că recurentul nu este tatăl copilului.
S-a mai arătat de către recurent că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au luat în considerare, pentru stabilirea paternităţii, expertiza medico-legală întocmită la I.M.L. Târgu Mureş, dar şi raportul de expertiză întocmit la I.M.L. Bucureşti, deşi primul nu a stabilit perioada de concepţie, chiar dacă s-a solicitat acest aspect prin adresele repetate ale instanţei de fond, iar secundul oferă date inexacte. Martorii audiaţi nu au confirmat faptul că recurentul ar fi întreţinut relaţii sexuale cu reclamanta intimată, însă s
a confirmat că aceasta a mai întreţinut relaţii sexuale şi cu alte persoane, care o vizitau periodic la locul de muncă.
Reclamanta intimată nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare pentru a-şi susţine poziţia procesuală faţă de recursul pârâtului, însă prezentă personal în instanţă la termenul de judecată din 05.11.2010 a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
La termenul de judecată din data de 05.11.2010 instanţa a invocat din oficiu mai multe excepţii, după cum urmează: excepţia inadmisibilităţii recursului care are ca obiect sentinţa primei instanţe; excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, prin care se reiterează depoziţiile martorilor, concluziile expertizelor efectuate în cauză şi se repune în discuţie starea de fapt a cauzei; excepţia inadmisibilităţii celorlalte motive de recurs prin care se critică direct, pentru prima dată în recurs, soluţia primei instanţe, această din urmă excepţie fiind întemeiată pe principiul omisso medio.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Dej, Curtea urmează să o admită, în temeiul art. 299 alin. 1 C.proc.civ., rap. la art. 282 alin. 1 C.proc.civ.
Referitor la motivele de recurs de netemeinicie, Curtea constată că acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât se circumscriu pct. 10 şi 11 ale art. 304 C.proc.civ., în prezent abrogate.
Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probaţiunii administrate şi o expunere a împrejurărilor de fapt ale cauzei, axate, conform susţinerilor recurentului, pe lipsa oricăror relaţii dintre părţi.
Toate motivele de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, etc., intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate nici un fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu de instanţă la termenul de judecată din 05.11.2010, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Toate acele motive de recurs prin care se critică sentinţa primei instanţe, respectiv, modul în care au fost administrate şi apreciate probele de către prima instanţă, prin raportare la modul eronat în care instanţa de fond a stabilit starea de fapt a cauzei, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, în virtutea principiului omisso medio şi a
prevederilor art. 282 alin. 1 coroborat cu art. 299 alin. 1 C.proc.civ., urmând să fie înlăturate de către Curte ca inadmisibile.
Simpla afirmaţie a pârâtului recurent, şi care se constituie totodată într-o critică adusă expertizei ADN, conform căreia rezultatele acestei expertize ar fi fost denaturate cu concursul mătuşii reclamantei intimate, trebuia dovedită de către recurent în condiţiile art. 1169 C.civ. şi invocată, deodată cu dovezile care susţineau această invocare, la primul termen de judecată care a urmat depunerii la dosarul instanţei de fond a raportului de expertiză ADN, aşa cum pretinde art. 212 alin. 2 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs care, afirmativ, s-ar circumscrie punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv, nerespectarea dreptului la apărare al pârâtului de către instanţa de apel, Curtea constată următoarele:
Pârâtul s-a limitat doar la a formula o simplă declaraţie de apel împotriva hotărârii primei instanţe, fără însă să îşi motiveze apelul prin expunerea motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie a sentinţei apelate.
Desigur, într-o atare ipoteză instanţei de apel nu-i rămânea altceva de făcut decât să facă aplicarea în cauză a prevederilor art. 292 alin. 2 C.proc.civ., respectiv, să se pronunţe în fond numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Or, la prima instanţă pârâtul nu a invocat în sprijinul apărării sale niciun fel de excepţii, nu a propus probe pertinente în apărarea sa, de natură să contracareze probele propuse de reclamantă, şi nu a contestat în termen procedural, conform art. 212 alin. 2 C.proc.civ., expertiza ADN întocmită la I.M.L. „Mina Minovici” Bucureşti.
Printr-o cerere depusă la dosarul instanţei de fond în data de 19.05.2010, după închiderea dezbaterilor şi susţinerea pe fond a cauzei, la termenul de judecată din 13.05.2010, pârâtul a arătat că nu este de acord cu rezultatul analizei de la Bucureşti (f. 68, 69 dosar fond).
Într-o atare situaţie, în mod legal a apreciat instanţa de apel că nu se impune redeschiderea dezbaterilor în vederea administrării unei noi expertize ADN, câtă vreme în cauză a fost efectuată o expertiză ADN ale cărei concluzii nu au fost contestate pentru motive pertinente de către recurent, în termenul procedural prevăzut de art. 212 alin. 2 C.proc.civ., adică la primul termen de judecată care a urmat după depunerea la dosar a expertizei ADN.
Acest prim termen de judecată, ce a urmat depunerii expertizei ADN la dosarul de fond, a fost termenul din 13.05.2010, când, pârâtul prezent personal în faţa instanţei a arătat doar că nu este de acord cu admiterea acţiunii, fără însă să fi contestat ori criticat în vreun fel expertiza ADN.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că în mod legal, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 295 C.proc.civ. rap. la ar. 151 C.proc.civ., Tribunalul a respins cererea de repunere pe rol a cauzei.
Nefondată este susţinerea recurentului în sensul că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin aceea că nu i s-a acordat un termen pentru angajarea unui avocat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 156 alin. 1 C.proc.civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar când nu se acordă amânarea judecăţii cauzei pentru acest motiv, instanţa, la cererea părţii, conform art. 156 alin. 2 C.proc.civ., va dispune amânarea pronunţării, în vederea depunerii de concluzii scrise.
În speţă, Curtea constată că în mod legal, cu respectarea art. 156 C.proc.civ., a fost respinsă cererea de amânare a cauzei pentru angajare de avocat, formulată de pârât, având în vedere că pârâtul a formulat această cerere de amânare la data de 06.09.2010 (f. 7 dosar apel), în condiţiile în care el este cel care declarase apel încă din data de 08.06.2010 (f. 3 dosar apel).
Drept urmare, de la data la care a declarat apelul, pârâtul a avut la dispoziţie trei luni de zile în care putea să-şi angajeze un avocat pentru a-şi motiva apelul şi pentru a-i face apărările ce se impuneau în cauză.
Pasivitatea de care a dat dovadă pârâtul timp de trei luni de zile, în care nu a întreprins niciun demers judiciar concret pentru a-şi angaja un avocat care să-l reprezinte în cauză, conturează ideea conform căreia, cererea de amânare formulată în 06.09.2010, coroborată cu faptul că în faţa primei instanţe acesta nu şi-a făcut niciun fel de apărări, reprezenta doar o încercare de tergiversare a soluţionării cauzei.
În mod legal, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 156 C.proc.civ. instanţa de apel, la termenul de judecată din 10.09.2010, a respins cererea de amânare formulată de pârât şi a dispus amânarea pronunţării soluţiei în cauză cu o săptămână, pentru 17.09.2010, oferindu-i-se astfel pârâtului apelant posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise, posibilitate de care acesta nu a uzat.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
| ← Acţiune având ca obiect obligarea la desfiinţarea lucrărilor... | Revizuire. Motive ce atrag competenţa unor instanţe diferite.... → |
|---|
