Ore suplimentare. Condiţionarea plăţii lor, de existenţa unui acord prealabil în acest sens între părţile contractului individual de muncă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 4879 din 22 noiembrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 1641/2010, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâta S.C. C.A. SA şi în consecinţă, s-a dispus anularea deciziei de sancţionare nr. 4149040 din
26.10.2009, emisă de către pârâtă în sarcina reclamantului.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 156 lei, sumă ce a fost reţinută în baza deciziei de sancţionare.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 3271 lei reprezentând ore suplimentare prestate în beneficiul angajatorului în perioada iulie - noiembrie 2009.
S-a respins capătul de cerere privind plata daunelor morale în cuantum de 6.000
lei.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 4149040/26.10.2009 reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară de reducere a drepturilor salariale pe timp de o lună cu 10%, în conformitate cu prevederile art. 267 alin. 2 din Codul Muncii, reţinându-se că acesta si-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu. Astfel, acesta nu a urmărit dosarele de daune până la efectuarea plăţii şi a înregistrat întârzieri mari în evaluarea dosarelor de daună fără a cere sprijinul pentru scanarea acestora colegilor din sucursală.
Prevederile art.263 alin.2 şi art.264 din Codul Muncii arată că noţiunea de abatere disciplinară se referă la o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu intenţie de salariat,prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau pe cel colectiv aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Potrivit dispoziţiilor art.264 alin. 1 lit.d din Codul Muncii între sancţiunile disciplinare prevăzute este şi aceea a reducerii salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10 %. Atunci când se aplică această sancţiune este necesară efectuarea cercetării disciplinare prealabile, potrivit dispoziţiilor art.267 alin. 1 din Codul Muncii.
Astfel din materialul probator existent la dosarul cauzei rezultă că acesta nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa deoarece intimata nu a fost în măsură să dovedească vinovătia rec1amantului câtă vreme nu a depus documente din care să rezulte modul de normare a muncii efectuate de către acesta.
Mai mult, din copia foilor colective de prezenţă şi din condica de prezenţă, rezultă că rec1amantul a efectuat mai multe ore suplimentare pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, situaţie în care acestuia nu-i poate fi imputat faptul că nu ar fi folosit integral timpul de muncă. De asemenea nu există nici o dovadă că intimata i-ar fi interzis reclamantului să presteze activitate peste programul normal de muncă şi acesta nu s-a conformat.
Potrivit dispoziţiilor art. III alin. 1 din Codul Muncii durata maximă a timpului de lucru nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână. În cazul în care munca suplimentară nu poate fi compensată prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia, munca suplimentară va fi plătită, conform prevederilor
art.120 alin. 1 şi 2 C. muncii, prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia în luna următoare.
Cu privire la daunele morale în cuantum de 10.000 lei, acestea au fost respinse de către prima instanţă, întrucât reclamantul nu a făcut dovada că ar fi suferit un prejudiciu nepatrimonial de natură să-i lezeze demnitatea si relaţiile sale in societate. Mai mult, acesta nu a tăcut dovada legăturii de cauzalitate între vătămarea pretinsă si fapta angajatorului, sarcina probei în astfel de situaţii revenindu-i.
Faţă de cele ce preced instanţa, în temeiul art. 282 şi urm. C. muncii coroborat cu prevederile art. 264 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ, a fost admisă acţiunea reclamantului, fiind dispusă anularea deciziei de sancţionare şi obligând pârâta să-i restituie acestuia suma reţinută pe nedrept şi să-i plătească contravaloarea orelor suplimentare prestate în beneficiul acesteia.
În temeiul aceloraşi prevederi legale, instanţa a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în cu antum de 6000 lei. Fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât pârâta S.C. CA. SA., cât şi reclamantul B.C..
Pârâta S.C. C.A. S.A. a solicitat admiterea propriului recurs, casarea sentinţei recurate, cu reţinerea spre rejudecare.
În susţinerea acestui punct de vedere, pârâta apreciază că in mod eronat instant de fond a reţinut faptul ca reclamantul nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute in sarcina sa motivând prin faptul ca pârâta nu a dovedit vinovăţia acestuia.
Vinovăţia reclamantului a fost dovedita in urma cercetării disciplinare prealabile efectuata in conformitate cu prevederile Codului muncii, cercetare care s-a efectuat prin corespondenta scrisa, oferind reclamantului posibilitatea de a formula si susţine toate apărările in favoarea sa, precum şi sa înainteze toate probele si motivaţiile pe care le considera necesare in conformitate cu prevederile art. 264 alin 4 din Codul Muncii, prin urmare cercetarea disciplinara a fost efectuata in condiţiile legii, nefiind o cercetare abuziva.
Prin răspunsul oferit de către reclamant prin adresa 3927/12.10.2009, acesta recunoaşte faptul ca exista un număr de dosare la care se înregistrează întârzieri cu privire la finalizarea acestora precum si faptul ca se înregistrează întârzieri si cu privire la evaluarea acestora si transmiterea către Departamentul Daune din centrala, recunoscând practic săvârşirea unei abateri disciplinare aşa cum este prevăzuta de art. 263 alin 2 Codul Muncii.
Menţionează că în cazul dosarelor de dauna nu este necesar a impune prin regulament intern un termen de rezolvare, acest termen este stabilit de prevederile Legii nr. 136/1995, privind asigurările si reasigurările in România completata de prevederile Normelor CSA ale Ordinelor in vigoare, si anume un termen de 15 zile, termen in care plata trebuie efectuata in contul persoanei păgubite, in caz contrar Societatea Asiguratoare riscă o sancţionare drastica din parte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Precizează faptul ca sancţionarea reclamantului a fost dispusa in urma unei cercetări prealabile anunţate, conform prevederilor Codului Muncii, si efectuate, de asemenea, cu respectarea prevederilor legale, oferind angajatului posibilitatea de a formula apărări si de a depune probe in susţinerea explicaţiilor oferite.
In privinţa orelor suplimentare, învederează că instanţa de fond in mod eronat le-a considerat întemeiate, aceasta în contextul în care, conform prevederilor Codului muncii precum si ale Contractului Colectiv de munca la nivel de unitate (anexat prezentei) precum si ale Contractului Colectiv de Munca la nivel naţional, durata normala a timpului de lucru este de 8 ore pe zi sau 40 ore pe săptămâna, durata maxima legala a timpului de munca nu poate depăşi 48 ore/săptămâna, inclusiv orele suplimentare, prin excepţie, durata timpului
de munca va putea fi prelungita peste 8 ore/zi si peste 48/săptămâna care include si orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de munca, calculate pe o perioada de referinţa de 3 luni, sa nu depăşească 48 ore pe săptămâna.
Având in vedere aceste prevederi este vădit greşita aprecierea instanţei de fond cu privire la plata orelor suplimentare, calculul făcut de către aceasta încălcând in mod flagrant condiţia imperativa a legii de a nu efectua mai mult de 8 ore suplimentare/săptămâna. Pe de alta parte instant de fond a considerat întemeiat petitul privind plata orelor suplimentare, fara a avea in vedere chiar documentele care au stat la baza hotărârii, si anume, condica de prezenta si foile colective de prezenta, unde se poate observa extrem de clar faptul ca reclamantul a efectuat un calcul discreţionar al orelor suplimentare fara a avea in vedere faptul ca, spre exemplu, in luna august acesta s-a afla in concediu de odihna timp de 7 zile, in luna septembrie, de asemenea, a fost in concediu de odihna timp de 9 zile, iar in luna noiembrie timp de 3 zile s-a aflat in concediu de boală, iar alte 11 zile in delegaţie, aflându-se efectiv la munca un număr de 7 zile pe luna noiembrie, perioada in care reclamantul susţine ca a efectuat 33 de ore suplimentare ceea ce înseamnă încălcarea de către reclamant a regulilor instituite prin art. 111 Codul Muncii, legea interzicând prestarea, chiar de buna voie, a orelor suplimentare mult de 8 ore pe săptămâna.
Astfel luând in calcul faptul ca in luna noiembrie a lucrat efectiv 7 zile lucrătoare in cadru! Sucursalei Cluj, iar reclamantul susţine ca a prestat 33 de ore suplimentare rezulta o medie de aproximativ 5 ore suplimentare/zi, ceea ce înseamnă un regim de 13 ore de munca in fiecare zi lucrătoare, acelaşi lucru poate fi constatat si la perioada anterioara, fapt care ar fi imposibil din punct de vedere biologic pentru corpul uman de a rezista unui regim de munca prelungit si pentru o perioada calendaristica lunga, aproximativ 5 luni de zile.
Daca s-ar fi prestat aceste ore suplimentare in mod faptic ar fi dus la o stare de surmenare fizica si psihica, diminuând capacitatea de munca si eficienţa muncii prestate. Menţionează de asemenea, faptul ca regimul de munca din cadrul societăţii nu este unul special sau sezonier care sa implice efectuarea de ore suplimentare intr-un vârf de activitate.
Mai mult, ore suplimentare pretins efectuate nu pot fi luate in considerare, având in vedere si prevederile art. 117 ale Codului Muncii, care arata ca: „munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident”. Din aceste text legal rezulta fara nicio îndoiala ca orele suplimentare se efectuează la cererea angajatorului, iar angajatul trebuie sa-si dea acordul, in completare arătând prevederile art. 118 C. muncii, care este stricta interpretare, „la solicitarea angajatorului, salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 111 sau 112, după caz, efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 111 sau 112, după caz, este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.
Precizează că societatea nu a solicitat reclamantului efectuarea de ore suplimentare. Iniţiativa de a se prezenta la lucru înainte de program îi aparţinea in totalitate reclamantului si nu exista certitudinea ca in acest timp acesta presta o activitate in beneficiul subscrisei. Arată că Departamentul Personal al societăţii se afla la Sediul Centrala din Sibiu, doar acest departament este in măsura sa dispună, la propunerea conducerii societăţii, in scris, detaşarea, delegarea sau efectuarea de ore suplimentare, pentru angajaţii societăţii din teritoriu. Fiecare angajat al societăţii care a fost delegat, detaşat sau a efectuat ore suplimentare a primit in scris aceasta solicitare din partea Departamentului Personal din Centrala, care are atribuţii in acest sens.
Apreciază că în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale în cuantum de 6000 lei, prin prisma faptului că reclamantul nu a făcut dovada vreunui prejudiciu de natură să-i lezeze demnitatea şi relaţiile sale în societate.
Prin întâmpinarea depusă la data de 19.10.2010, reclamantul B.C. s-a opus admiterii recursului subliniind că în mod corect a reţinut instanţa fondului că, cercetarea disciplinară prealabilă a fost pur formală. De asemenea, învederează că orele suplimentare prestate in perioada 01.07-11.11.2009 nu au fost remunerate de către angajator si nici nu ia fost acordat timpul liber potrivit Codului muncii. Mai mult, ca urmare a propunerilor pe care le-a făcut reclamantul, recurenta a angajat încă 3 persoane - inspectori de daune -pentru a fluidiza volumul mare al dosarelor de daune.
Prin întâmpinare, reclamantul a formulat şi o serie de critici cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a daunelor morale, astfel că la termenul din 22.11.10, aceasta a fost recalificat, sub aspectul menţionat, ca recurs.
În probaţiune s-au depus înscrisuri.
Trecând la soluţionarea recursurilor deduse judecăţii, Curtea a reţinut următoarele:
1. Recursul pârâtei S.C. C.A. SA
Curtea opinează că datorită caracterului imperativ al dispoziţiilor art.268 C. Muncii, lipsa oricăreia dintre menţiunile obligatorii pe care decizia de sancţionare trebuie sa le cuprindă, atrage nulitatea absoluta a acesteia.
Întrucât suntem in prezenta unei nulităţi exprese (268 al.2 din C. Muncii), legea instituie o prezumţie juris tamtum de vătămare, astfel încât beneficiarul prezumţiei nu trebuie sa dovedească faptul vătămării, ci doar neobservarea formelor legale. Caracterul normei legale este imperativ, iar încălcarea atrage indubitabil sancţiunea nulităţii absolute.
Astfel, prin raportare la normele legale menţionate, Curtea notează că prin decizia nr.41.49040/26.10.2009, societatea recurentă, în conformitate cu prevederile art. 264, alin. 1, lit. d din Codul Muncii i-a aplicat reclamantului sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10%, pentru 1 lună
Pentru a aplica sancţiunea menţionată, societatea recurentă a reţinut că, cu vinovăţie, reclamantul a încălcat prevederile IL-12, în ceea ce priveşte instrumentarea şi finalizarea dosarelor de daune, „prezentate în anexă”, respectiv netransmiterea către departamentul de daune din centrală a notelor de constatare aferente dosarelor menţionate.
Se observă că decizia de sancţionare încalcă dispoziţiile art. 268 al.2 lit. a din Codul Muncii, întrucât aceasta nu cuprinde nici o menţiune privitoare la dosarele de daune cu privire la care societatea recurentă a identificat deficienţe în instrumentare şi finalizare, respectiv ale căror note de constatare nu au fost transmise în Centrală.
Descrierea faptei este făcută de o manieră generică, nepermiţând stabilirea în concret în ce a constat fapta reţinută în sarcina reclamantului. În lipsa individualizării dosarelor de daune cu privire la care se susţine că au fost identificate nereguli, este practic imposibilă o cenzură din partea instanţei de judecată. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, dincolo de legalitatea măsurii, instanţa este ţinută să facă verificări şi în ceea ce priveşte temeinicia acesteia, ceea ce implică un control cu privire la fapta/faptele ce au constituit obiectul cercetării disciplinare.Or, în cauza dedusă judecăţii, un asemenea control nu poate fi efectuat.
Este adevărat că în decizia de sancţionare se face referire la o „anexă”, în care se pretinde că au fost individualizate dosarele de daună cu privire la care au fost identificate nereguli, însă, din probaţiunea administrată nu rezultă că o astfel de anexă a fost transmisă reclamantului odată cu decizia de sancţionare.
Instanţa de recurs a făcut demersuri în vederea lămuririi aspectului menţionat, astfel că în urma cercetărilor efectuate a reţinut că o astfel de anexă a fost întocmită doar în
cursul cercetării prealabile, respectiv că aceasta priveşte o serie de dosare cu privire la care însuşi reclamantul a sesizat societatea recurentă.
Este real că, uneori, în practică, se admite că nulitatea absolută generată de lipsa indicării „anexei” este exclusă în măsura în care se face dovada că aceasta a fost comunicată, respectiv a fost adusă la cunoştinţa celui cercetat disciplinar, chiar şi înainte de comunicarea deciziei de sancţionare, însă în speţă nulitatea absolută nu poate fi asanată, aceasta în contextul în care nu se poate stabili cu exactitate dacă societatea recurentă a ajuns la concluzia că pretinsele neregulile identificate la dosarele menţionate în anexa comunicată reclamantului în cursul cercetării disciplinare sunt imputabile acestuia, respectiv dacă toate aceste dosare prezentau într-adevăr nereguli.
Curtea găseşte însă întemeiat recursul recurentei cu privire la plata orelor suplimentare.
Într-adevăr documentaţia de la dosar confirmă faptul că reclamantul a efectuat ore suplimentare, însă Tribunalul a omis să aibă în vedere că plata acestora este justificată doar în condiţiile în care efectuarea lor are la bază o cerere formulată în acest sens de către angajat, cerere care trebuie să fie aprobată de către angajator. În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 117 şi art. 118 din Codul muncii. Or, în cauză nu s-a produs nici o probă privitoare la existenţa unei cereri a reclamantului adresată societăţii recurente prin care primul să solicite societăţii acordul în vederea efectuării de ore suplimentare.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 al. 1, 3 Cod de procedură civilă coroborat cu art. 304 pct. 9 cod de procedură civilă, Curtea va admite în parte recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată , în sensul că va înlătura obligaţia societăţii pârâte de plată a orelor suplimentare.
Constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică cu privire la celelalte aspecte, aceasta urmează a fi menţinută.
2. Recursul reclamantului B.C.
În ceea ce priveşte acest recurs, Curtea notează că la termenul din 2.11.2010, a fost invocată excepţia tardivităţii, excepţie pe care o găseşte întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. art. 80 din Legea nr. 168/1999, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Termenul legal menţionat este instituit de către legiuitor ca un termen legal imperativ, nerespectarea acestuia având drept consecinţă decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac. Calea de atac exercitată după împlinirea termenului este considerată ca fiind formulată tardiv.
Raportat la dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată că sentinţa atacată a fost comunicată reclamantului la data de 28 mai 2010, potrivit dovezii de primire şi a procesului-verbal de predare din dosarul Tribunalului, iar recursul a fost înregistrat la data de 19.10.2010, cu depăşirea termenului legal imperativ menţionat.
Reţinând că recursul reclamantul a fost tardiv formulat, în baza art. 312 al. 1,3 Cod de procedură civilă, Curtea va dispune respingerea acestuia ca atare.
| ← Expertiză extrajudiciară. Încuviinţare de către instanţă... | Cerere în probaţiune respinsă fără nicio motivare.... → |
|---|
