Autoritate părintească. Locuinţa copilului minor. Modificarea măsurii stabilite iniţial
| Comentarii |
|
1. Din interpretarea dispoziţiilor art. 403 NCC rezidă fără echivoc faptul că, la fel ca şi în cazul fostei instituţii juridice a încredinţării minorului, soluţia asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti nu intră sub puterea lucrului judecat, textul precitat stipulând că „în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi (...)”, unde sintagma „drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori” este însăşi definiţia autorităţii părinteşti din art. 483 NCC.
2. Ancheta socială efectuată în cauză a făcut propuneri de stabilire a locuinţei minorului la tatăl său. De asemenea, răspunsul dat de către psihologul şcolii frecventate de către minor confirmă aspectul că minorul şi-a exprimat în nenumărate rânduri opţiunea de a locui cu tatăl său. Totodată, în raport de concluziile audierii minorului în
camera de consiliu, coroborate cu reţinerile din ancheta socială în acelaşi sens, instanţa apreciază că interesul minorului este mai bine protejat prin luarea măsurii de stabilire a locuinţei sale la tată.
Jud. Bistriţa, s. I civ., sent. nr. 5812 din 28 mai 2012, nepublicată
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 21.02.2012, reclamantul F.O. a chemat în judecată pe pârâta S.M.A., solicitând instanţei să încuviinţeze ca autoritatea părintească faţă de minorul F.A., în vârstă de 13 ani şi 8 luni, să fie exercitată de către ambii părinţi şi să stabilească domiciliul minorului la reclamant, cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea acestuia, conform veniturilor pe care le realizează.
Analizând actele dosarului, instanţa reţine că, prin sentinţa civilă nr. 2248/16.04.2009, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa, a fost des
făcută căsătoria dintre cele două părţi litigante, minorul F.A., născut la data de 05.07.1998, fiind încredinţat spre creştere şi educare mamei, pârâtă în cauza pendinte.
Prin intrarea în vigoare a noului cod civil la data de 01.10.2011, atât instituţia juridică a încredinţării minorului, cât şi instituţia reîncredinţării au căzut în desuetudine, fiind înlocuite de o instituţie principală, respectiv autoritatea părintească, şi una subsidiară acesteia, respectiv stabilirea locuinţei minorului. Totuşi, deşi aceste instituţii au suferit modificări consistente, multe elemente au rămas comune, chiar identice sub aspectul condiţiilor ce se impun a fi întrunite. Astfel, art. 397 NCC prevede că „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, autoritatea părintească fiind definită, prin art. 483 din acelaşi cod, ca fiind „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”. Deci, regula instituită de către legiuitor este cea a exercitării în comun a autorităţii părinteşti. Totodată, din interpretarea dispoziţiilor art. 403 NCC rezidă fară echivoc faptul că, la fel ca şi în cazul fostei instituţii juridice a încredinţării minorului, soluţia asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti nu intră sub puterea lucrului judecat, textul precitat stipulând că „în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi (...)”, unde sintagma „drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori” este însăşi definiţia autorităţii părinteşti din art. 483 NCC.
De la regula exercitării comune a autorităţii părinteşti, legiuitorul a prevăzut, prin art. 398 alin. (1), şi o excepţie, stabilind textual că, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi”. Ceea ce se remarcă în privinţa acestor dispoziţii legale este faptul că în niciunul dintre textele Codului civil nu au
fost definite exhaustiv ori exemplificativ motivele întemeiate. In atare situaţie, este neechivocă concluzia că acestea sunt lăsate la suverana apreciere a instanţei de judecată, care, prin prisma rolului pe care îl are, este obligată să interpreteze textele legale în raport de probe şi să pronunţe o hotărâre prin care să evite naşterea unor procese ulterioare între părţi ori a unor abuzuri de drepturi, înlăturând motivat toată probaţiunea care nu poate fi luată în considerarea soluţiei agreate şi consacrate juridic într-un litigiu.
Raţiunea unei atare soluţii se regăseşte în normele Convenţiei europene a drepturilor omului. O atitudine contrară a instanţei în motivarea unei hotărâri ar constitui o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană, astfel cum acesta este interpretat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Pentru a răspunde acestor exigenţe, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Practica instanţei supreme este orientată în sensul că inexistenţa motivării atrage casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării. Instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca
fiind pertinente cauzei lor. întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat «ascultate», adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina «tribunalului», obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora” (cauza Van de Hurk c. Ţărilor de Jos, hot. din 19.04.1994, § 59; în acelaşi sens, cauza Albina c. României, hot. din 28.04.2005, § 30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât „numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei” (hot. Hirvisaari c. Finlandei, 27.09.2001). De asemenea, relevante sunt şi concluziile reiterate în fiecare cauză de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a soluţionat cauze având ca temei art. 8 din Convenţie, instanţa statuând că ingerinţa statului în dreptul la viaţa
de familie a minorului este justificată atunci când urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia sănătăţii şi dezvoltării copilului. Pe de altă parte, tot această instantă statuează că analiza trebuie făcută de către instantă în raport de interesul superior al minorului, sens în care, în estimarea acestuia, este lăsată instanţelor naţionale o marjă de apreciere destul de largă, instanţa naţională fiind însă obligată să aducă o minimă motivare a interesului minorului (hot. Maniglio-Mathlouthi şi hotărârea Monroy).
Măsura reîncredinţării minorului - actualmente a stabilirii locuinţei minorului - impune instanţei reaprecierea condiţiilor de care părintele căruia copilul nu i-a fost încredinţat spre creştere şi educare a avut parte la momentul încredinţării copilului către celălalt părinte. Astfel, reclamantul, cu respectarea prevederilor art. 1169 C. civ. 1864, a solicitat instanţei, în conformitate cu prevederile art. 167 CPC, încuviinţarea şi administrarea unor probe care să confere valoare juridică afirmaţiilor sale din acţiunea introductivă, mijloacele de probă fiind enumerate
în dispoziţiile art. 1170 C. civ. 1864. In acest sens, instanţa reţine că art. 400 alin. (1) raportat la art. 496 NCC obligă instanţa ca să stabilească şi locuinţa minorului. Scopul acestei norme juridice este acela de a se consacra în mod efectiv locul în care creşte în mod stabil minorul.
In ceea ce priveşte capătul de cerere vizând exercitarea autorităţii părinteşti în comun, având în vedere consacrarea regulii conform căreia aceasta se face de către ambii părinţi, instanţa a admis ca fiind întemeiată această cerere. Referitor la stabilirea locuinţei minorului, se retine că an-cheta socială efectuată în cauză a făcut propuneri de stabilire a locuinţei minorului la tatăl său. De asemenea, răspunsul dat de către psihologul şcolii frecventate de către minor confirmă aspectul că minorul şi-a exprimat în nenumărate rânduri opţiunea de a locui cu tatăl său. Totodată, văzând concluziile audierii minorului în cameră de consiliu, coroborate cu reţinerile din ancheta socială în acelaşi sens, instanţa apreciază că interesul minorului este mai bine protejat prin luarea măsurii de stabilire a locuinţei sale la tată, motiv pentru care a admis şi această cerere ca fiind fondată. Aşa fiind, în considerarea dispoziţiilor art. 397 NCC coroborate cu art. 400 alin. (1) raportat la art. 496 NCC, instanţa a admis ca fiind fondată acţiunea reclamantului, sens în care a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minor să se facă în comun de către ambii părinţi şi a stabilit locuinţa minorului la tatăl reclamant.
| ← Modificarea măsurilor privitoare la copilul minor. Schimbarea... | Modificarea exercitării autorităţii părinteşti. Vârsta minorului → |
|---|
