Întretinere. Venituri realizate în străinătate
| Comentarii |
|
în contextul în care un părinte are posibilităţi financiare dobândite chiar ocazional, în afara existenţei unui contract de muncă (în speţele de felul celei de faţă, ultimul element neavând vreo relevanţă juridică), nu este suficient ca acesta să se rezume la fundamentarea cererii de reducere a pensiei pe venitul minim pe economia naţională a României, dacă creditorul obligaţiei contestă capacitatea debitorului de a realiza doar suma aferentă acestui venit.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. I civ., dec. nr. 65/R din 23 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 3454/2011, pronunţată de Judecătoria Năsăud, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de reducere a pensiei de întreţinere formulată de reclamantul T.C.A. în contradictoriu cu pârâtul minor T.C.D., prin reprezentant legal T.D.R.
împotriva sentinţei expuse a declarat recurs reclamantul. Recursul nu este fondat.
Pe bună dreptate s-au privit şi li s-a acordat o valoare probatorie importantă declaraţiilor martorilor. Aceste persoane lucrează în Italia, unde, de asemenea, trăiesc şi muncesc reclamantul şi reprezentanta legală a minorului în cauză, iar împrejurările de fapt pe care le-au relatat
le-au cunoscut şi perceput direct, personal. împreună cu mama pârâtului s-au prezentat la locul de muncă al reclamantului şi l-au văzut lucrând la încărcat şi descărcat colete. Acest aspect a fost sesizat, în aceleaşi condiţii, de trei ori pe parcursul unui an şi jumătate, după cum afirmă martorul M.R. Cu ocazia uneia dintre întâlniri, între părinţii lui C.D. au auzit discuţii, cu replici dure la adresa mamei pârâtului, faţă de promisiunea
tatălui de a-şi achita datoria de plată a pensiei de întreţinere restante. In schimb, depoziţiile martorilor V.F. şi V.L. nu sunt în măsură să înlăture realitatea redată de ceilalţi doi, amintiţi mai sus, în sensul că reclamantul prestează într-adevăr activităţi aducătoare de venituri. Primele două locuiesc în România şi relatează circumstanţe de fapt cunoscute din spusele reclamantului şi ale mamei sale, precum că recurentul nu se află în executarea unui contract de muncă în Italia, deci nu îi este asigurat un loc de muncă stabil şi permanent, dar, totuşi, menţionează că „lucrează ocazional fară acte legale” şi „este apt de muncă şi poate munci, astfel că este în măsură să realizeze venituri”. Aceste date se corelează deci cu cele provenind de la prima categorie de probe testimoniale.
In condiţiile date, reclamantului îi revenea datoria să dovedească cuantumul concret al câştigurilor din muncă, inferior celui de la nivelul anului 2006, când s-a fixat pentru prima dată pensia de întreţinere
în favoarea copilului în cauză, lucru care însă nu s-a realizat. Trebuie observat că nici în acţiunea introductivă şi nici în precizarea ei, incorect procedural, nu a amintit de vreo sumă concretă pe care o obţine muncind, mai mică pe fondul crizei economice, şi apoi să o demonstreze probator, în contextul în care un părinte are posibilităţi financiare dobândite chiar ocazional, în afara existenţei unui contract de muncă (în speţele de felul celei de faţă, ultimul element neavând vreo relevanţă juridică), nu este suficient ca acesta să se rezume la fundamentarea cererii de reducere a pensiei pe venitul minim pe economia naţională a României, dacă creditorul obligaţiei contestă capacitatea debitorului de a realiza doar suma aferentă acestui venit.
In concluzie, reclamantul nu a reuşit să producă contradovezi prin prisma cărora să se poată îndepărta, în judecata cauzei, mijloacele probatorii ce i se opun, să se stabilească un câştig mai mic raportat la anul 2006, cu consecinţa reconsiderării pensiei de întreţinere la care a fost obligat până acum.
Pentru cele ce preced, trimiterea la adeverinţa emisă de Primăria S.-B., din care rezultă că nu este înscris în evidenţele agricole cu bunuri imobile sau mobile, nu mai poate aduce modificări soluţiei, din moment ce nici iniţial şi nici în prezent determinarea pensiei nu s-a făcut în corelaţie cu starea materială din această ultimă perspectivă.
Din al doilea punct de vedere, emiterea unei adrese la societatea italiană în care îşi desfaşoară activitatea reclamantul, „fară forme legale”, adică în afara unor raporturi de muncă contractuale, nu-şi mai avea rostul, de vreme ce nu putea aduce lămuriri diferite în litigiu. Recurentul este nemulţumit de modul în care judecătoria şi-a exercitat rolul activ cu referire la ultima dovadă. Considerându-se lămurită asupra stării de fapt a speţei, neadministrarea ei nu poate conduce la rezultatul preconizat prin recurs. Este de remarcat că adresa a fost cerută de adversar. Relativ la această problemă, reprezentantul reclamantului şi-a exprimat la fond o părere inversă decât cea avansată în calea de atac. La termenul de judecată din 21.11.2011, „arată că, în ceea ce priveşte reclamantul, acesta momentan lucrează ocazional, iar această adresă nu s-ar mai impune, întrucât pârâta nu depune suficiente diligenţe în efectuarea acesteia”.
Intr-adevăr, dacă o parte nu insistă într-o probă propusă, instanţele o pot administra din oficiu dacă o consideră utilă, în baza art. 129 alin. (9) CPC. Cu toate acestea, în conformitate cu alin. (51) din acelaşi articol, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu proba pe care părţile, reclamantul, la rândul său, nu le-a propus şi nu le-a administrat în condiţiile legii.
| ← Obligaţie de întreţinere. Neluarea în calcul la veniturile... | Obligaţia de întreţinere a minorului. Venituri realizate în... → |
|---|
