Modificarea măsurilor privitoare la copilul minor. Schimbarea împrejurărilor iniţiale
| Comentarii |
|
1. în condiţiile în care de la momentul pronunţării divorţului până în prezent, împrejurările avute în vedere de instanţă la momentul luării măsurilor referitoare la persoana copilului s-au modificat, în prezent minorul aflându-se sub ocrotirea efectivă a celuilalt părinte decât cel căruia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se impune reanalizarea măsurilor referitoare la persoana copilului, prin raportare la noile împrejurări.
2. Reţinând că interesul concret al copilului nu poate fi analizat în abstract şi că pentru viitor acest interes este determinat de împrejurările concrete în care copilul îşi desfăşoară viaţa, instanţa a respins ca nefiind în interesul copilului cererea având ca obiect desfăşurarea relaţiilor personale mamă/minor conform unui program de vizită prestabilit, urmând a menţine neîngrădit dreptul minorului de a avea relaţii personale cu mama sa şi lăsând posibilitatea reală părinţilor de a stabili împreună modalitatea în care se va exercita acest drept, astfel ca, numai în situaţia în care în exercitarea dreptului ar apărea neînţelegeri grave între părinţi [art. 401 alin. (2) NCC], instanţa să aprecieze asupra oportunităţii intervenţiei sale în viaţa privată a părinţilor, urmărindu-se astfel asigurarea respectării drepturilor copilului.
Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sent. civ. nr. 2947 din 29 martie 2012
Prin cererea înregistrată la data de 31.01.2012, reclamanta B.M. a chemat în judecată pârâtul N.C.V., solicitând instanţei să dispună ca autoritatea părintească asupra minorului M.N.A., născut în 2000, să fie exercitată în comun de către ambii părinţi; stabilirea locuinţei copilului la domiciliul tatălui; încuviinţarea de către instanţă ca reclamanta să aibă legături personale cu minorul la domiciliul acesteia după următorul program: lunar, în primul şi al treilea sfârşit de săptămână, de vineri, orele 16:00, până duminică, orele 19:00; în anii impari: prima jumătate din vacanţa de vară şi vacanţa de iarnă; sărbătoarea Crăciunului; ziua de naştere a minorului, iar în anii pari, a doua jumătate din vacanţa de vară şi vacanţa de iarnă şi sărbătoarea Paştelui.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că minorul M.A. s-a născut în anul 2000, în timpul căsătoriei părţilor. Prin sentinţa civilă nr. 7977/03.12.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, dispunându-se desfacerea căsătoriei părţilor, s-au dispus şi măsurile referitoare la persoana copilului, respectiv minorul a fost încredinţat spre creştere şi educare mamei; s-a stabilit o pensie de întreţinere în sarcina tatălui şi în
favoarea minorului, în cuantum de 100 lei lunar şi s-a stabilit un program de vizitare a minorului de către tată. Potrivit susţinerilor ambelor părţi şi potrivit constatărilor reprezentantului autorităţii tutelare, începând din martie 2009, mama minorului s-a stabilit în Italia, minorul nu a acceptat a fi îngrijit de bunicii materni, din acel moment responsabilitatea părintească a fost asumată de către pârât, iar minorul s-a stabilit la domiciliul tatălui, rămânând în îngrijirea efectivă a acestuia.
Rezultă că, de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 7977 /03.12.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti până în prezent, împrejurările avute în vedere de instanţă la momentul luării măsurilor referitoare la persoana copilului s-au modificat, în prezent minorul aflându-se sub ocrotirea efectivă a celuilalt părinte decât cel căruia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Faţă de modificarea acestor împrejurări, se impune reanalizarea măsurilor referitoare la persoana copilului, prin raportare la noile împrejurări.
Sub aspectul exercitării autorităţii părinteşti potrivit actualei reglementări, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 397 şi art. 503 NCC, regula în materie este că autoritatea părintească asupra copilului se exercită de către ambii părinţi, sub acest aspect fiind consacrat principiul egalităţii părinţilor; în mod excepţional, autoritatea părintească poate fi exercitată în condiţiile art. 398 sau art. 399 NCC, dar aceste situaţii de excepţie (care derogă de la principiul egalităţii şi de la regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi) nu pot fi reţinute de instanţă doar pe baza susţinerilor unuia dintre părinţi sau a unui acord între părinţi, ci trebuie să fie argumentate şi probate (art. 398 are ca situaţie premisă „pentru motive temeinice”, iar art. 507 NCC menţionează cazurile în care autoritatea părintească se poate exercita de către un singur părin-
te). In cauză nici măcar nu s-a invocat un motiv care ar determina luarea unei astfel de măsuri (ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte, pârât în cazul de faţă), pârâtul argumentând cererea în sensul că el este în măsură a oferi copilului condiţii optime de creştere şi educare, însă nu a prezentat argumentul pentru care s-ar impune degrevarea reclamantei de responsabilitatea părintească, nemaipunându-sc problema probării în instanţă a situaţiei ce impune luarea măsurii.
Faţă de principiile sus enunţate (decurgând din dispoziţiile art. 397 NCC şi art. 503 NCC), instanţa a reţinut că interesului copilului (de a fi ocrotit de ambii părinţi) impune ca ambii părinţi să-şi asume această responsabilitate şi a admis cererea formulată, dispunând ca autoritatea părintească asupra minorului să fie exercitată de ambii părinţi.
Sub aspectul cererii având ca obiect stabilirea domiciliului minorului, instanţa reţine că învoiala părţilor pe acest capăt de cerere este în concordanţă cu interesul minorului, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 263 şi art. 396 teza finală NCC, instanţa a luat act de această învoială.
Sub aspectul cererii având ca obiect stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de întreţinere a minorului, instanţa, reţinând principiul egalităţii părinţilor în drepturile şi obligaţiile asupra copiilor şi constatând că reclamanta nu a prezentat dovezi referitoare la veniturile sale (singurele dovezi privind veniturile sunt cele rezultând din ancheta socială, conform căreia pârâtul realizează venituri din muncă de 1.100 lei lunar), a stabilit o contribuţie egală a acestora, de 275,00 lei lunar (calculate la limita a 1/4 din venitul net lunar realizat de pârât).
Asupra cererii având ca obiect stabilire program de vizitare, instanţa reţine că, prin poziţia exprimată în faţa instanţei, părinţii minorului nu întâmpină dificultăţi în exercitarea dreptului de a avea legături personale cu copilul; întrucât eventualele neînţelegeri ce se pot ivi în viitor urmează a fi abordate cu responsabilitatea necesară de către ambii părinţi, în scopul urmăririi interesului copilului de a avea relaţii personale cu părintele de care este separat şi având în vedere că dreptul de a avea relaţii personale cu copilul este un drept izvorât din lege (nu acordat prin hotărâre judecătorească), pentru a cărui realizare nu este necesară calea acţiunii în justiţie [art. 401 alin. (2) NCC stabileşte că instanţa de tutelă va decide asupra modalităţii de exercitare a drepturilor personale doar când părinţii nu se înţeleg asupra acestui aspect], instanţa apreciază că interesul copilului impune ca exercitarea drepturilor personale să fie apreciate de către părinţi prin raportare la împrejurările concrete în care se află minorul şi părinţii; aceste împrejurări sunt diferite în momente diferite ale vieţii copilului şi sunt, practic, imposibil de prevăzut (nici părinţii şi nici instanţa nu pot aprecia dacă în viitorul apropiat sau îndepărtat poate să apară o împrejurare care să reclame prezenţa ambilor părinţi lângă copil şi să „dimensioneze” un program de vizită care să corespundă unei nevoi necunoscute, inexistente la momentul luării deciziei).
Suspiciunile părinţilor că în viitor pot să apară neînţelegeri referitoare la desfăşurarea acestor relaţii personale sau lipsa de colaborare dintre părinţi, uneori chiar „confortul” urmărit de părinţi (în sensul că, părându-lc dificil să stabilească ei înşişi un program adaptat de fiecare dată nevoilor copilului, preferă să se conformeze unui program prestabilit, dispus de o instituţie a statului, chiar dacă „preţul” acestui confort reprezintă, în esenţă, o intervenţie a statului în viaţa de familie a părţilor, fară ca o astfel de intervenţie să fie justificată de necesitatea ocrotirii
unui interes, ci doar de asigurarea „confortului” părinţilor) nu pot argumenta soluţia solicitată de reclamantă, ca legăturile personale dintre copil şi unul dintre părinţi să se desfăşoare conform unui program de vizită prestabilit de către instanţă, chiar dacă acest program ar fi convenit de
părinţi. In esenţă, responsabilitatea părintească impune ca ambii părinţi să analizeze interesul copilului lor în fiecare moment al vieţii acestuia şi să acţioneze conform acestui interes.
Reţinând că interesul concret al copilului nu poate fi analizat în abstract şi că pentru viitor acest interes este determinat de împrejurările concrete în care copilul îşi desfăşoară viaţa, instanţa a respins ca nefiind în interesul copilului cererea având ca obiect desfăşurarea relaţiilor personale mamă/minor conform unui program de vizită prestabilit, urmând a menţine neîngrădit dreptul minorului de a avea relaţii personale cu mama (prin stabilirea unui program, practic, s-ar aduce limitări acestui drept, ce ar urma să se desfăşoare conform programului) şi lăsând posibilitatea reală părinţilor de a stabili împreună modalitatea în care se va exercita acest drept, astfel ca, numai în situaţia în care în exercitarea dreptului ar apărea neînţelegeri grave între părinţi [art. 401 alin. (2) NCC], instanţa să aprecieze asupra oportunităţii intervenţiei sale în viaţa privată a părinţilor, urmărindu-se astfel asigurarea respectării drepturilor copilului.
Notă. în acelaşi sens, a se vedea şi Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sent. civ. nr. 3221 din 5 aprilie 2012
| ← Legături personale cu minorul. Modalitatea de exercitare a... | Autoritate părintească. Locuinţa copilului minor. Modificarea... → |
|---|
