Modificarea exerciţiului autorităţii părinteşti. Intrarea în vigoare a unei norme mai favorabile. Interesul superior al copilului. Criterii de apreciere
| Comentarii |
|
1. Menţinerea prevederii de încredinţare a copilului doar către mamă ar reprezenta o diferenţă gravă de tratament între reclamant şi toţi ceilalţi părinţi care divorţează în condiţiile noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât atât vechea, cât şi noua legislaţie prevăd faptul că, în materia relaţiilor dintre părinţi şi copii, o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condiţiile sub care hotărârea a fost dată s-au schimbat.
2. Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti recunoscute aceluia dintre părinţi căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii (dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, „dreptul de a avea legături personale cu copilul”) se stabilesc pe cale convenţională de către părinţii aflaţi în divorţ sau divorţaţi şi, numai în subsidiar, de către instanţa de judecată, fie în cadrul procesului de divorţ, fie în cadrul unei acţiuni ulterioare.
3. Interesul superior al copilului se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situaţiile lor materiale, posibilităţile concrete de a se ocupa de copil, iar aceste împrejurări, fără a fi determinante prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanţei pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor, care dintre părinţi poate oferi condiţii mai bune pentru creşterea şi educarea minorului.
Jud. Sectorului 2 Bucureşti, s. civ., sent. nr. 10243 din 27 iunie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. (...)/20l2, reclamantul A.V.D. a chemat în judecată pe pârâta S.F. şi, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Sector 2 Bucureşti, a solicitat exercitarea autorităţii părinţeşti cu privire la minorul A.A.A., născut la data de 28.01.2005, în comun, stabilirea locuinţei minorului la mamă, stabilirea unui program de vizită alternativ după cum urmează: în prima şi a treia săptămână din lună, vineri, sâmbătă şi duminică, până la ora 20:00, în a doua şi a patra săptămână din lună, miercuri şi joi, o săptămână în vacanţa de iarnă şi o lună în vacanţa de vară şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a minorului.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 4430/21.04.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, încredinţarea minorului A.A., născut la data de 28.01.2005, către mamă, obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere în cuantum de 500 lei lunar şi stabilirea unei program de vizită în favoarea tatălui astfel: primul şi al treilea sfârşit de săptămână, de sâmbătă, ora 8:00, până duminică, ora 20:00, două săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă, alternativ sărbătoarea Paştelui şi cea a Crăciunului şi organizarea zilei de naştere împreună cu mama minorului. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere interesul superior al minorului şi înţelegerea părinţilor.
Potrivit art. 403 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, iar potrivit art. 397 NCC, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Cum la data pronunţării sentinţei civile nr. 4430/21.04.2010 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dreptul intern nu era cunoscută noţiunea prevăzută de art. 397 NCC, instanţa constată, având în vedere interesul superior al copilului şi starea tensionată dintre părţi, că se impune modificare măsurii în sensul stabi-
lirii exercitării autorităţii părinteşti în comun de către cei doi părinţi. In cadrul acestei noţiuni, instanta trebuie să stabilească locuinţa minorului, obligaţia de întreţinere, programul de vizită al părintelui cu care minorul nu va locui în chip statornic, dreptul de informare şi dreptul de deplasare al minorului în ţară şi străinătate, aspecte asupra cărora părţile nu se înţeleg, în funcţie de probele administrate în cauză şi în interesul superior al minorului.
Noua instituţie recunoaşte în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuţi şi îngrijiţi de către ambii părinţi, indiferent de raporturile juridice dintre aceştia, prevăzându-se faptul că, după divorţ, autoritatea părintească revine ambilor părinţi. De asemenea, NCC a adus noutăţi legate de preferinţa de plată a obligaţiei de întreţinere în natură şi de obligaţia instanţei de a stabili explicit locuinţa minorului.
Păstrarea autorităţii părinteşti exercitate în mod unic doar de către mamă este împotriva interesului superior al copilului, aşa cum este reliefat de către noul cod civil (Titlul „Autoritatea părintească”, precum şi Secţiunea „Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori”), de către Legea nr. 272/2004 (art. 30 şi urm.), dar şi de numeroase studii ale ştiinţelor sociale care arată beneficiul incontestabil pe care copiii îl au ca urmare a implementării autorităţii părinteşti comune în familiile ce trec prin experienţa separării. Menţinerea acestei prevederi de încredinţare a copilului doar către mamă ar reprezenta o diferenţă gravă de tratament între reclamant şi toţi ceilalţi părinţi care divorţează în condiţiile noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât atât vechea, cât şi noua legislaţie prevăd faptul că, în materia relaţiilor dintre părinţi şi copii, o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condiţiile sub care hotărârea a fost dată s-au schimbat.
Simplul fapt al schimbării atât de dramatice a legislaţiei privitoare la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori, după divorţ, prin intrarea în vigoare a unui cod civil modern, mult mai bine adaptat realităţilor sociale actuale, reprezintă un motiv suficient de a revedea măsurile privitoare la copii, fiind evident că prevederile noului Cod civil sunt mai utile copiilor decât cele oferite de către Codul familiei, normă juridică care facea referire la realităţi sociale valabile la mijlocul secolului trecut.
Tot noul Cod civil are un articol special, care menţionează imperativ posibilitatea restaurării autorităţii părinteşti pentru părinţii cărora le-a fost retrasă această autoritate. Chiar dacă art. 512 NCC se referă la părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pe motivul că la un anumit moment au reprezentat un pericol pentru copil, este evident că reinstaurarea totală a autorităţii părinteşti este cu atât mai necesară în cazul părinţilor care s-au preocupat întotdeauna cu responsabilitate de creşterea şi educarea minorului şi nu au reprezentat niciodată un pericol pentru copii.
Un motiv subsidiar este legat şi de faptul că reclamantul trăieşte cu teama că minorul ar putea fi dus în America, întrucât pârâta s-a căsătorit cu un cetăţean american. Pe lângă faptul că nu există niciun indiciu din care să rezulte că pârâta ar vrea să stabilească domiciliul minorului în America fară acordul reclamantului, din probele dosarului rezultă că aceasta are intenţia să rămână în România cel puţin o perioadă de timp întrucât şi-a închiriat un apartament pe o perioadă de 2 ani şi a încheiat un contract de muncă cu o societate comercială din România pe o perioadă de 4 ani. Inclusiv soţul acesteia a făcut demersuri în sensul stabi-
lirii pe teritoriul României. In aceste condiţii, apare nejustificată teama reclamantului şi, pe cale de consecinţă, împotrivirea acestuia ca minorul
să poată părăsi ţara cu mama lui pentru a vizita SUA, Canada sau orice altă ţară. Mai mult, prin reglementarea autorităţii părinteşti prin această hotărâre, pârâta ar fi şi în imposibilitate să stabilească domiciliul minorului în altă ţară fară acordul scris al reclamantului, iar potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului, copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia.
Potrivit art. 483 şi art. 484 NCC, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Părinţii vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia şi îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, ambii părinţi răspunzând pentru creşterea copiilor lor minori.
Potrivit noului Cod civil, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri şi însuşirilor copilului. De asemenea, părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armo-
nios. In acest scop, părinţii sunt obligaţi: să coopereze cu copilul, să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea, să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia, să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului şi să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum şi orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului. Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condiţiile legii. în acest scop, părinţii vor ţinea seama de opinia, vârsta şi gradul de maturitate ale copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-şi aleagă singur credinţa religioasă. Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 NCC a acestor drepturi şi obligaţii în sarcina părinţilor, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conştiente şi responsabile a părinţilor în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea sa intelectuală, cât şi conduita sa în societate, în mediul şcolar şi în relaţiile cu alte persoane. Această obligaţie este apoi preluată în art. 494 NCC, atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinţilor. Astfel, părinţii nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu fraţii şi surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el. Potrivit art. 495 NCC, părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului. Instanţa va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este, în toate cazurile, obligatorie.
Potrivit art. 496 NCC, copilul minor va locui la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Locuinţa copilului stabilită în condiţiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fară acordul părinţilor, exceptând cazurile anume sta-
bilite de lege. In ceea ce priveşte părintele cu care copilul nu locuieşte în mod statornic, acesta îşi păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuinţa sa. In cazul în care este în interesul superior al copilului, instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept. Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. In cazul în care părinţii nu se pot înţelege, ei se vor adresa din nou instanţei de judecată, aceasta hotărând, desigur, tot potrivit interesului superior al copilului. Şi în cadrul acestei proceduri, instanţa va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psihosocială, îi va asculta pe părinţi şi, în mod obligatoriu, pe copil.
Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui şi cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui. Desigur că regulile privitoare la moştenire şi la întreţinere îşi găsesc pe mai departe aplicaţia, însă legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial faţă de părinţii săi. Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-1 reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi va exercita drepturile şi îşi va executa obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţa
rea părinţilor şi, după caz, a instanţei tutelare. Art. 498 NCC stabileşte că, după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinţilor săi să-şi schimbe felul învăţăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinţei în vederea asigurării condiţiilor propice pentru desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale
profesionale. In ipoteza în care părinţii se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanţei de tutelă. Instanţa va hotărî în funcţie de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie.
Este în interesul minorului ca ambii părinţi să ia parte la procesul de decizie cu privire la toate deciziile importante pentru copil. Aceste decizii trebuie comunicate copilului doar dacă părinţii s-au înţeles şi sub nicio formă copilul nu trebuie să asiste la neînţelegerile părinţilor în procesul decizional. Copilul are dreptul de a avea doi părinţi, pe care trebuie să fie lăsat să îi iubească fară frică sau fară a se simţi vinovat fată
y 9
de celălalt părinte, de a dezvolta în mod independent o relaţie de calitate cu fiecare dintre cei doi părinţi, de a nu fi expus la discuţiile în contradictoriu purtate de părinţi, respectiv de a nu fi pus să aleagă care dintre cei doi părinţi are dreptate, de a nu fi expus la comentarii sau comportamente negative din partea unui părinte cu privire la celălalt părinte, de a fi protejat de remarci alienatoare cu privire la celălalt părinte, precum şi de atitudini care îl desconsideră pe celălalt părinte, de a nu fi obligat să povestească despre activităţile pe care le desfaşoară cu celălalt părinte, respectiv de a fi obligat să-l spioneze pe celălalt părinte sau noua familiei a celuilalt părinte.
Având în vedere interesul superior al minorului, dar şi faptul că din probele dosarului nu rezultă vreun motiv care să facă necesară aplicarea art. 398 alin. (1) NCC, instanţa a încuviinţat ca autoritatea părintească să se exercite în comun de ambii părinţi, conform art. 397 NCC.
Având în vedere înţelegerea părţilor, condiţiile locative optime oferite de mama minorului, dar şi faptul că, raportat la vârsta minorului, acesta are nevoie, în primul rând, de îngrijirea şi prezenţa mamei sale, prezenţă absolut necesară ca factor psihologic pentru o bună dezvoltare intelectuală, morală şi fizică a copilului, instanţa a încuviinţat ca locuinţa minorului să fie la mamă, în Bucureşti, conform art. 400 alin. (1) NCC. Mama nu va putea schimba domiciliul minorului în altă localitate sau în străinătate decât cu încuviinţarea tatălui său; în cazul în care nu există acord, aceasta se va adresa instanţei de tutelă.
Astfel cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în cauzele soluţionate de către instanţele judecătoreşti, iar în conformitate cu art. 31 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, ambii părinţi sunt responsabili de creşterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. Interesul superior al copilului se determină prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta copilului, conduita fiecărui părinte, situaţiile lor materiale, posibilităţile concrete de a se ocupa de copil, iar aceste împrejurări, fară a fi determinante prin ele însele, sunt lăsate la aprecierea instanţei pentru a conchide, în raport de ansamblul criteriilor, care dintre părinţi poate oferi condiţii mai bune pentru creşterea şi educarea minorei.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că mama poate oferi minorului condiţii bune de creştere, respectiv locuieşte într-o casă cu patru camere şi dependinţe, corespunzător mobilată şi îngrijită, realizează venituri în cuantum de 14.000 lei lunar şi este ajutată la îngrijirea minorului de către actualul său soţ, cu care copilul are o relaţie normală şi care îi este tată vitreg, chiar dacă reclamantul nu vrea să înţeleagă această noţiune. S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5, art. 16, art. 30 alin. (2), art. 31, art. 32 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică şi morală, cu echilibru socio-afectiv, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
In ceea ce priveşte obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului, instanţa reţine faptul că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fară a deosebi după cu
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 487 NCC, potrivit cărora părinţii sunt obligaţi să crcască copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui. Obligaţia legală de întreţinere dintre părinţi şi copii este instituită cu caracter general prin dispoziţiile art. 499 alin. (1) NCC, iar copilul minor este întreţinut de părinţii săi, obiectul întreţinerii constând în asigurarea mijloacelor necesare traiului copilului minor şi suportarea cheltuielilor de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale acestuia.
Reţinând dispoziţiile art. 529 alin. (1) NCC, potrivit cărora întreţinerea este datorată în raport cu nevoia celui care o cere şi cu mijloace
le celui care urmează a o plăti, precum şi dispoziţiile art. 525 alin. (1) NCC, potrivit cărora minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile generale şi speciale pentru acordarea pensiei de întreţinere atât în persoana creditorului, cât şi în persoana debitorului acestei obligaţii legale. In ceea ce priveşte starea de nevoie a minorului, aceasta este prezumată de lege, iar existenţa mijloacelor materiale ale reclamantului, urmăribile potrivit art. 409 alin. (l)-(4) CPC, a fost stabilită din actele depuse la dosarul cauzei, neexistând o altă persoană obligată cu prioritate înaintea sa la executarea obligaţiei de întreţinere în favoarea minorului.
Având în vedere dispoziţiile art. 529 alin. (2) NCC, potrivit cărora pensia poate fi stabilită până la o pătrime din venituri atunci când este datorată pentru un copil, precum şi veniturile reclamantului, instanţa, în temeiul art. 402 alin. (1) coroborat cu art. 499 alin. (1) NCC, l-a obligat pe tată la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 500 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii, întrucât tatăl a acordat minorului întreţinere şi până la această dată, şi până la momentul împlinirii vârstei de 18 ani de către minor.
Potrivit art. 401 alin. (1) NCC, părintele cu care copilul nu locuieşte în mod statornic păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Conform art. 2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor, ceea ce arată că acesta este determinant în stabilirea modalităţii în care părintele divorţat cu care copii nu locuiesc urmează să păstreze legăturile personale cu aceştia. Interesul superior al copilului, în accepţiunea Legii nr. 272/2004 şi care se regăseşte, în egală măsură, în Codul civil, se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibrul socio-afectiv şi la viaţa de familie. Tot astfel, potrivit art. 9 din Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată de România prin Legea nr. 18/1990), statele părţi vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinţii săi, decât dacă această separare este în interesul suprem al copilului, iar limitarea exercitării acestui drept se poate realiza în condiţiile legii, dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 consacră dreptul copilului de a avea legături personale cu ambii părinţi, iar din acest text legal rezultă că legiuitorul a consacrat atât dreptul părintelui de a menţine relaţii
personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeaşi răspundere în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului, care, pentru a-şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi de a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menţine legături personale nu numai cu ambii părinţi, ci şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane cu care a dezvoltat legături apropiate, dat fiind că între drepturile copilului se înscrie şi acela de a creşte în familie, iar art. 22 din Legea nr. 272/2004 consacră dreptul copilului la protecţia vieţii sale de familie.
Din probele dosarului rezultă că tatăl a fost preocupat de contactele sale cu minorul, iar această preocupare şi grijă manifestate de părinte, care păstrează nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, nu pot fi limitate întrucât nu ar fi în interesul copilului. Mai mult, minorul este ataşat de tată şi îşi doreşte să petreacă cât mai mult cu acesta.
Legăturile personale cu minorii au ca scop consolidarea raporturilor afective cu părintele căruia nu i-au fost încredinţaţi copii, iar pentru realizarea efectivă a acestor legături trebuie să se ţină cont şi de durata de timp în care părintele are legături cu minorii, de interesul manifestat de părinte în acest sens, de vârsta copiilor şi de capacitatea acestora de a înţelege nevoia legăturilor mai strânse cu tatăl, specifică vârstei şi
sexului. In speţă nu s-a dovedit că legăturile personale viitoare dintre copil şi tată ar dăuna primului, ba, dimpotrivă, o legătură mai strânsă ar fi benefică minorului.
Se apreciază că, în spiritul bunei-credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinţi trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţa, afecţiunea, grija şi creşterea din partea ambilor părinţi.
Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti recunoscute aceluia dintre părinţi căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii (dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, „dreptul de a avea legături personale cu copilul”) se stabilesc pe cale convenţională de către părinţii aflaţi în divorţ sau divorţaţi şi, numai în subsidiar, de către instanţa de judecată, fie în cadrul procesului de divorţ, fie în cadrul unei acţiuni ulterioare. Ca forme concrete de înfăptuire, părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada vacanţelor şcolare. In principiu, faptul că părinţii domiciliază în localităţi diferite nu are o semnificaţie deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul să-l ia cu sine pentru scurte perioade de timp; totuşi, o atare măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătăţii sale etc.), ar contraveni interesului superior al copilului (art. 16 din Legea nr. 272/2004). De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice altă formă de comunicare, poate transmite informaţii copilului şi este îndreptăţit să primească informaţii privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare).
In orice caz, stabilirea practică a planului de legături personale dintre părinte şi copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite faţă de persoana copilului încredinţat celuilalt soţ, de natură a stânjeni sau periclita procesul de creştere, educare, instruire şi formare a acestuia, îndreptăţeşte instanţa sesizată prin cererea celuilalt părinte să dispună limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al părintelui, în funcţie de natura şi gravitatea abaterilor constatate. Astfel, pârâta va fi obligată să permită reclamantului să aibă legături personale cu minorul după programul ce urmează a fi stabilit de instanţă, conform art. 401 alin. (2) NCC, în interesul superior al minorului, întrucât cel solicitat de către reclamant ar anihila dreptul de locuinţă a minorului, iar copilul nu ar putea avea stabilitate, de care are nevoie la această vârstă. La stabilirea în concret a programului, instanţa va avea în vedere relaţia dintre tată şi minor, disponibilitatea reclamantului, dar şi faptul că minorul trebuie să petreacă un timp suficient cu tatăl său pentru o dezvoltare armonioasă. Totodată, se va avea în vedere vârsta copilului şi faptul că acesta trebuie să aibă un program bine stabilit, întrucât trebuie să meargă la şcoală.
Accesul părintelui la informaţii privitoare la minor este reglementat de către Legea nr. 272/2004 şi reprezintă un drept fundamental al oricărui părinte fată de copiii săi. Acest drept nu poate fi restricţionat decât de către instanţa de judecată, atunci când furnizarea acestor informaţii către părintele în cauză ar contraveni interesului superior al copilului. In România sunt însă mulţi părinţi care, în urma divorţului, nu mai reuşesc să aibă acces la informaţiile privitoare la copil din cauza unor sentinţe judecătoreşti neclare şi a necunoaşterii de către părinţii ce primesc încredinţarea minorilor a obligaţiilor lor legale. Astfel, părintele la care minorul nu locuieşte în mod statornic are dreptul să fie informat cu privire la schimbarea domiciliului minorului, nu doar cel în drept, ci şi cel faptic, cu privire la locaţia unde copilul se află (în caz că aceasta este schimbată temporar, pentru mai mult de o zi, din orice motive, inclusiv activităţi de turism împreună cu părintele custodian), precum şi detaliile de con
tact (număr de telefon, adresă poştală) unde acesta poate fi contactat la acea locaţie, cu privire la bolile sau simptomele de boală apărute, data şi ora programărilor la medic pentru consultaţii (înainte de realizarea consultaţiei), medicul care a realizat consultaţia, tratamentele urmate, vaccinurile la care copilul va fi supus, situaţia şcolară a copilului, notele obţinute la şcoală, concursurile sau competiţiile şcolare la care acesta ia parte, cu privire la evenimentele şi festivităţile şcolare la care copilul ia parte (serbări, festivităţi de deschidere a anului şcolar, de premiere etc.), data şi ora şedinţelor cu părinţii, a serbărilor sau a festivităţilor şcolare, cu privire la înscrierea copilului la cercuri sau cluburi şcolare, înscrierea copilului la diferite activităţi extraşcolare (sportive, artistice etc.), cu privire la data şi ora diferitelor petreceri la care copilul este invitat şi/sau va participa, cu privire la persoanele cu care copilul intră în contact regulat sau cvasi-permanent: bone, baby-sitter, alte persoane din anturajul părintelui custodian etc.
In consecinţă, tatăl poate vizita minorul la şcoală în programul stabilit de instituţia de învăţământ şi poate participa la şedinţele cu părinţii ori la alte acţiuni ale acestor institutii.
Pentru evitarea neînţelegerilor, instanţa a încuviinţat ca, în perioada programului stabilit prin prezenta acţiune, tatăl să poată părăsi ţara cu minorul fară acordul mamei, iar în perioada în care reclamantul nu are stabilit program de vizită, mama să poată părăsi ţara cu minorul fară acordul tatălui. In plus, pârâta poate părăsi ţara împreună cu minorul o dată pe an, pe o perioadă de maximum 40 de zile, care să nu se suprapună cu luna iulie, pentru a merge în orice ţară din exteriorul Uniunii Europene, fară acordul tatălui, perioadă în care programul de vizită al tatălui va fi suspendat.
| ← Modificarea exercitării autorităţii părinteşti. Vârsta minorului | Modificarea exerciţiului autorităţii părinteşti. Interesul... → |
|---|
