Bănci. Clauze abuzive. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul VÂLCEA Decizie nr. 568 din data de 08.09.2015

Tribunalul Vâlcea

Decizia civila nr. 568/08.09.2015

Bănci. Clauze abuzive

Potrivit art. 4 alin. 5 din aceeași lege, invocat de asemenea de către recurentă, "fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.";

Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, este real că atât în convenția dintre părți, cât și în acord cu prevederile legale în vigoare la data încheierii acestuia, respectiv art. 2 din O.U.G. nr. 21/1998, art. 17 din O.U.G. nr. 99/2006, aceste comisioane sunt incluse în costul total al contractului. Însă includerea acestor comisioane în costul contractului, atât în lumina convenției dintre părți, cât și în lumina definițiilor legale ale noțiunii, nu înlătură posibilitatea analizării caracterului abuziv al acestor clauze potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal se referă la obiectul principal al contractului, ori în lumina definiției contractului de împrumut, obiectul principal constă în suma împrumutată și eventual dobânda, nu și alte prestații care pot lipsi dintr-un asemenea contract.

Mai mult, tribunalul constată că prin Hotărârea din 26 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Justiție a Comunității Europene, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank S.A., s-a stabilit că "articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,"; nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc"; perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.";

De asemenea, potrivit considerentelor de la pct. 44 al Hotărârii Curții Europene de Justiție în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, obligatorie pentru instanțele naționale, "dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv a clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. "

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea, sub nr...., reclamanții N. T. G. și N. T. M. M. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de risc prevăzută de art.5.1 lit. a din convenția de credit nr... și a celei referitoare la comisionul de administrare prevăzută la art. 5.1 lit.b din actul adițional nr... la aceiași convenție, întrucât sunt clauze abuzive, potrivit art.1 și 4 din legea 193/2000; să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 5.390,79 CHF, reprezentând comision de risc și de administrare, încasat de pârâtă în perioada iulie 2007-octombrie 2014, reactualizată cu indicele de inflație; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului principal, ce se va calcula de la data încasării comisionului de administrare și până la restituirea efectivă a acestuia; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au susținut că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr.... prin care a împrumutat suma de 45.000 CHF pe o perioadă de 300 luni.

La art.5 lit.a din secțiunea condiții speciale a fost stabilită plata unui comision de risc de 0,015% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a creditului, iar la punctul 3.5 din secțiunea 3, Condiții generale a convenției s-a definit comisionul de risc ca fiind datorat pentru punerea la dispoziție a creditului.

Totodată la art.7 din condițiile speciale și art.9.2 din condiții generale se precizează că împrumutul este garantat cu garanție reală imobiliară asupra apartamentului în care locuiesc, dar și prin încheierea unei polițe de asigurare care va fi cesionată în favoarea băncii, astfel că banca a eliminat încă de la început orice risc de transformare a creditului într-unul neperformant, inclusiv pentru faptul că polița trebuia încheiată cu un asigurător agreat de bancă.

Reclamanții au mai susținut că banca nu le-a pus la dispoziție convenția în format tipărit sau digital nici măcar cu o zi înaintea efectuării tranzacției, astfel că nu a existat posibilitatea negocierii.

În aceeași manieră s-a procedat și la încheierea actului adițional nr.1/16.09.2010 la convenția de credit, act prin care pârâta redenumește comisionul de risc ca fiind comision de administrare din perspectiva riscurilor asumate(pct.5 lit. b).

Reclamanții au precizat că în contract nu se oferă o definiție a acestui comision, că se creează confuzie prin oferirea aceleiași explicații pentru două comisioane, dând exemplu comisionul de aranjament de la pct.3.4 și comisionul de risc de la pct.3.5 care par să servească aceluiași scop, că nu există o diferență de substanță între comisionul de risc și dobânda curentă calificată de la art.3.1. De asemenea, că inițial comisionul de risc a fost perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, pentru ca în actul adițional, unde a fost redenumit, să fie perceput pentru administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate prin punerea la dispoziție a creditului.

Astfel, banca percepe contravaloarea unui prejudiciu suferit de aceasta ca urmare a neexecutării contractului, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, ceea ce înseamnă că li s-a impus obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului.

Reclamanții au concluzionat asupra faptului că, cele două comisioane constituie clauze abuzive ce intră sub incidența Legii nr.193/2000, deoarece nu au fost negociate direct cu consumatorii și sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește restituirea prestațiilor, reclamanții au în vedere dispozițiile art.6 și 14 din Legea 193/2000, care prevăd faptul că, clauzele abuzive nu produc efecte asupra consumatorului, aceștia având dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile codului civil. În baza principiului restabilirii situației anterioare, reclamanții invocă prevederile art.1092 alin.1 cod civil de la 1864, pentru a solicita restituirea sumelor percepute nelegal cu titlu de comision de risc și administrare.

Cererea este scutită de plata taxei de timbru, conform art.29 lit. f din OUG 80/2013 și se întemeiază în drept pe dispozițiile art.1,2,4,14 din Legea 193/2000, art.948 alin.4, art.966 și 1092 din codul civil de la 1864.

Prin întâmpinarea depusă în termenul legal la dosar, pârâta a invocat în primul rând excepția prescripției extinctive a dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare și dobânzi, apreciind că o astfel de cerere este prescriptibilă în termenul prevăzut de art.3 din decretul nr.167/1954.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că cererea reclamanților este neîntemeiată și solicită respingerea acesteia. În acest sens, pârâta a precizat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie realizată în conformitate cu dispozițiile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 care, exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale, pe cele ce definesc obiectul principal al contractului și pe cele ce satisfac cerințele de preț și piață, în măsura în care acestea sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În speță, prețul total al contractului este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective, care este exprimată în termeni clari și inteligibili, atât în convenția de credit cât și în graficul de rambursare. Arată pârâta că dobânda anuală și comisioanele prevăzute expres în contract, intră în noțiunea de preț al contractului, ceea ce înseamnă că și cele două comisioane fac parte din costul total al creditului, potrivit art.2 pct.24 din OG 21/1992.

Contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat, pentru o perioadă determinată de timp, iar împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat în mod expres, formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică și o serie de comisioane nu înseamnă că nu există o contraprestație a băncii pentru comisioanele convenite și menționate în convenția de credit. Ele au fost exprimate clar, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că ele fac parte din DAE.

Pârâta a mai precizat că reclamanții au ales condițiile de creditare oferite de SC V.R. SA și nu de alte instituții de credit, ceea ce denotă existența unei negocieri, scopul urmărit de reclamanți fiind satisfăcut în raport de interesele acestora de la acel moment, refinanțarea unui credit anterior de la R. B. de 46.251,16 lei, suma acordată de pârâtă fiind de 45.000 CHF.

Redactarea contractelor de credit ale pârâtei au avut la bază Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE, includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc cât și a dobânzii, fiind în conformitate cu dispozițiile art.3 lit.g ale directivei. Comisionul de risc este determinat matematic în expresie procentuală, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar și determinat matematic în sumă fixă și nu este de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. El a fost o clauză negociată între părți, atât sub aspectul existenței sale cât și sub aspectul cuantumului său. De altfel, clauzele convențiilor de credit încheiate de bancă nu sunt identice, ci diferite, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-și negocia clauzele unui contract, că obligația de informare pe care o are banca nu trebuie confundată cu o obligație de sfătuire, ce consiliere a clientului, pentru aceasta având posibilitatea să recurgă la un specialist.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata nule de drept prevederile referitoare la perceperea unui comision de administrare credit și de a se dispune restituirea acestuia, pârâta solicită respingerea acestor capete de cerere. Acest comision a fost introdus după intrarea în vigoare a OUG 50/2010 când fiecare client a fost notificat în vederea semnării actului adițional ce avea ca obiect adaptarea convenției la dispozițiile ordonanței. Reclamanții au semnat acest act adițional, fără să comunice băncii o altă opinie deși aveau posibilitatea să solicite revenirea la condițiile inițiale de creditare.

Cu privire la dobânda legală, pârâta a solicitat constatarea nulității acestuia, în temeiul art.196 cod pr. civilă, întrucât nu sunt expuse motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. În același timp, pârâta arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile OG13/2011, pretențiile reclamanților neputându-se înscrie nici în noțiunea de dobândă remuneratorie și nici în cea de dobândă penalizatoare, astfel de dobânzi putând fi acordate numai de la data rămânerii definitive a hotărârii și numai dacă nu și-ar îndeplini de bună voie obligația, pentru că în acest moment nu există vreo obligație pe care să nu și-o fi respectat.

Reclamanții nu au depus răspuns la întâmpinarea ce le-a fost comunicată.

În cauză s-a administrat proba cu acte.

Prin sentința civilă nr. 1345 din 17 februarie 2015, Judecătoria R.V. a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art.5.1 lit.a din convenția de credit nr... încheiată de părți, precum și a celei de la art.5.1 lit.b din actul adițional nr....

A fost obligată pârâtă să restituie reclamanților suma de 5.390,76 CHF, sumă ce reprezintă comisionul de risc/administrare încasat în perioada iulie 2007 - octombrie 2014, cu dobânda legală aferentă, ce se va calcula începând cu data încasării și până la restituirea efectivă a acestuia.

A fost respinsă cererea de actualizare a debitului cu indicele de inflație.

A fost obligată pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

În considerentele sentinței s-a reținut că prin cererea formulată, reclamanții supun analizei instanței convenția de credit nr. .. încheiată de aceștia cu pârâta SC V. R. SA, prin Sucursala R. V., precum și actul adițional nr... la aceasta, apreciind că o parte din clauzele inserate în condițiile speciale ale acestora ar fi abuzive, solicită ca și instanța să rețină acest lucru și să dispună restituirea sumelor încasate cu acest titlu, plata lor actualizată, a dobânzii legale aferente.

Referitor la clauza de la art. 5.1 lit. a din condițiile speciale de creditare(comisionul de risc), instanța a constatat că pentru creditul acordat de către pârâtă consumatorilor în cauză, aceștia, prin clauza inserată la pct.7 lit. a au constituit o garanție reală ipotecară asupra unui imobil, iar prin cele menționate la lit.b, au cesionat în favoarea băncii o poliță de asigurare pentru imobilul ce face obiectul garanției, poliță ce vizează acoperirea tuturor riscurilor.

Perceperea comisionului de risc de 0,15% stabilită prin art.5 lit.a din convenție, este abuzivă, atât timp cât riscul este asigurat prin ipoteca cesionată în favoarea băncii, ceea ce înseamnă că perceperea acestui comision, ca o nouă taxă care să acopere riscul, având aceeași finalitate ca și ipoteca, este nejustificată.

Perceperea și încasarea comisionului de risc se face în mod abuziv, în sensul că ne aflăm în prezența unei practici comerciale incorecte, așa cum este definita de art. 2 pct. 22 din OG. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Mai mult decât atât, pârâta nu a făcut dovada analizării situației financiare a fiecărui client, astfel încât să se ajungă la concluzia perceperii sau nu a comisionului de risc, în mod nuanțat, in funcție de capacitatea fiecărui client de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat in raport de criteriile interne adoptate.

Prin urmare, clauza privind comisionul de risc nu apare ca fiind o clauză particulară și negociată în funcție de situația economică a fiecărui consumator. Dacă ar fi fost așa, corect ar fi fost ca în fiecare convenție de credit să se regăsească și o clauză cu privire la restituirea comisionului de risc încasat, pentru situația în care rambursarea creditului s-a făcut integral și la termenele stabilite in graficul de rambursare.

În susținerea faptului că acest comision de risc este abuziv vine si împrejurarea că în OUG 50/2010 acest comision de risc este eliminat dintre comisioane, ceea ce a determinat-o pe pârâtă, prin art.5.1 lit.b din actul adițional nr.1/16.09.2010, să-l redenumească, menționând la rubrica corespunzătoare din grafic în locul comisionului de risc, comision de administrare.

Așa fiind, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr... și a celei de la art.5.1 lit. b din actul adițional nr....

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanților suma de 5.390,76 CHF reprezentând comision de risc, respectiv administrare, încasat în perioada iulie 2007-octombrie 2014, să plătească dobânda legală aferentă sumei ce se va calcula începând cu data încasării și până la restituirea efectivă a acesteia.

Cu privire actualizarea debitului cu indicele de inflație, instanța a reținut că sumele plătite sunt în franci elvețieni și ca atare se justifică restituirea a ceea ce s-a plătit efectiv și plata numai a dobânzii legale aplicabile, nu și a indicelui de inflație care poate fi solicitat numai pentru sumele în moneda națională.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare a declarat apel pârâta.

Apelul a fost declarat și motivat în termenele prevăzute de art. 468, 470 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă aplicabil cauzei față de data formulării cererii de chemare în judecată, ulterioară datei de 15 februarie 2013, și de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În motivarea apelului, apelanta a susținut că sentința este nelegală și netemeinică întrucât interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Instanța de fond nu a înțeles ca prețul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective — DAE și la acest aspect trebuia sa se raporteze in aplicarea dispozițiilor art4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

Susținerile conform cărora apelanta parata ar percepe doua costuri diferite pentru punerea la dispoziție a creditului nu au nici o susținere legala.

Nu se percep doua costuri, ci un singur cost, strict si clar delimitat in contrat si anume DAE, cost prevăzut in termeni clari si inteligibil atât in convenția de credit cât si în graficul de rambursare a creditului.

Apelanta a mai susținut că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului si pe cele ce satisfac cerințele de preț si piața, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil.

Acest text de lege transpune in legislația interna întocmai dispoziția comunitara prevăzuta la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CE. Acest articol are in vedere 2 tipuri de clauze: cele referitoare la definirea obiectului contractului si cele referitoare la caracterul adecvat al prețului sau a remunerației.

In transpunerea în norma interna, cele doua categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv - cu condiția sa fie clar exprimate - se regăsesc in cuprinsul alin.6 al art.4 din legea nr. 193/2000, text ce conține chiar mențiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

Apelanta a arătat că respectivele clauze referitoare la comisionul de risc nu intra insa in aceasta prima categorie posibil exceptata de art.4 alin.6, ci in categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de pret si de piața.

Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fara putința de tăgada atât din prevederile art.2 pct.24 din OG nr.21/1992 - costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractual de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale - cat si de prevederile art.3 litg) si i) din Directiva 2008/48/CE - g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale. Aceasta Directiva a fost transpusa in legislația naționala prin adoptarea OUG nr.50/2010, ordonanța ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art.7 pct.4.

Apelanta a mai precizat că la momentul încheierii contractului de credit nu exista nici o interdicție legala care sa interzică perceperea unui astfel de comision de către banca.

Contraprestatia băncii pentru dobânda si comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata.

Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determina, alături de dobânda curenta, dobânda anuala efectiva, iar in condițiile special rezulta in mod clar atât valoarea dobânzii curente cat si valoarea DAE, diferența dintre cele doua valori ale dobânzii menționate expres in condițiile special ale convenției de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.

Atâta timp cat pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curenta, este evident ca plata comisionului de risc - ce determina, alături de alte comisioane, diferența dintre cele doua tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestatia pentru acordarea împrumutului. De altfel acest lucru este specificat in cuprinsul art.3.5 din condițiile generale.

S-a mai susținut că valoarea DAE a fost prevăzuta in mod expres in convenția părților si nu a fost contestata niciodată. Împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat in mod expres, formula ca DAE sa fie constituita dintr-o dobânda curenta mai mica si o serie de comisioane nu înseamnă că nu exista o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite si menționate in convenția de credit.

Modalitatea de formare a DAE tine de politica fiecărei banei, fiecare banca având dreptul legal de a decide daca utilizează o dobânda curenta egala cu DAE, fără nici un comision sau utilizează o dobânda curenta mai mica decât DAE, dobânda curenta la care se adaugă alte comisioane.

Atâta timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate ca aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestatiei băncii.

Așadar clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț si sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art.4 alin.l din Legea nr. 193/2000, fiind exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil.

Apelanta a precizat că din modul de redactare al clauzei fata de care s-a solicitat controlul instanței de judecata, rezulta ca aceasta este exprimata intr-un limbaj ușor inteligibil, fiind clara si fără echivoc. Articolul 3.5 din condițiile generale prevede ca pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata durata creditului. Rezulta ca acest cost a fost stabilit înca de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat in funcție de o valoare concreta - soldul creditului - are stabilita scadenta si este prevăzut in planul de rambursare.

Întrucât aceste prevederi clare si fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimații reclamanți de la momentul încheierii convenției de credit, rezulta ca aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art.4 alin.6 din legea nr. 193/2000 raportat la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art.4 alin. l din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la prețul contractului, clar si inteligibil exprimate.

În motivarea apelului, apelanta a mai precizat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispozițiile art.4 alin.5 lit.b din Legea nr.193/2000 cât si în coroborare cu dispozițiile art. l din Legea nr.193/2000, respectiv avându-se in vedere "toți factorii care au stat la baza încheierii convenției" dar si împrejurarea ca la data semnării convenției clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru intimații reclamanți. În acest sens, s-a menționat că reclamanții mai achiesaseră anterior convenții de credit cu alte instituții bancare si din acest aspect rezulta faptul ca aceștia aveau cunoștința de mecanismele bancare si erau la curent, obișnuiți, informați in legătura cu clauzele contractelor de credit. Ceea ce a determinat intimații reclamanți să încheie convenția de credit cu SC V.R. SA a fost intenția de a acoperi cheltuieli personale curente in scopul refinantarii unui credit anterior - R. B. 46252.16 RON astfel cum rezulta din clauza regăsita la art 1 lit.a din convenție, acesta fiind scopul mediat urmărit de către intimații reclamanți.

Faptul ca intimații reclamanți au ales sa renunțe la condițiile de creditare de la alte bănci si au ales condițiile de creditare oferite de SC V. R. SA (si nu alte instituții de credit de pe piața financiara), denota existenta unei negocieri între părti in urma cărora, scopul urmărit de catre intimații reclamanți a fost satisfăcut in raport de interesele acestora de la acel moment.

Apelanta a arătat că astfel intimații reclamanți au acceptat integral condițiile creditului bancar oferit de apelanta parata, nu si-au exprimat niciodată, la momentul semnării convenției de credit, poziția contrara fata de articolele denigrate in prezenta acțiune, si-au urmărit propriul interes, în deplina cunoștința de cauza, făcând toate eforturile in sensul încheierii convenției de credit astfel cum a fost semnata, întrucat doreau refinantarea, in condiții mai avantajoase, a creditului anterior acordate de alta banca, au ales in cunoștința de cauza creditul in CHF intrucât le permitea sa ia o suma mai mare drept împrumut,

Din punctul de vedere al interesului intimaților reclamanți si al poziției lor de aprobare si acceptare totala, fără nici o rezerva, a convențiilor de credit, se poate discuta in privința propriei turpitudini a acestora in promovarea unei astfel de acțiuni.

Literatura de specialitate si practica juridica sunt unanime in a retine ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obține anularea unor clauze dintr-un contract semnat de acea persoana.

Poziția susținuta de intimații reclamanți în speța de fata nu poate fi intrepretata decât în doua moduri: fie nu cunoșteau dispozițiile legale - ceea ce este inadmisibil intrucât nimeni nu se poate apara susținând că nu cunoaște legea, fie știau foarte bine dispozițiile legale si, în cunoștința de cauză, cu intenție directa, au încheiat convenția de credit urmărind ulterior sa micșoreze costul creditului printr-o acțiune judiciara.

Normele juridice sunt edictate in vederea aplicării lor. Ele apar si acționează in anumite condiții teritoriale, de timp si cu privire la categorii determinate de persoane. Intrarea in vigoarea are loc la data publicării sau la data când norma respectiva a fost adusa la cunoștința. Publicarea este obligatorie si nici o reglementare adoptata nu devine executorie decât dupa ce se publica. Data publicării in "Monitorul Oficial" este data când legea devine executorie.

Exista în drept principiul conform căruia "nimeni nu se poate scuza, invocând necunoașterea legii" ("nemo censetur ignorare legem"). În cazul in care ar fi admisa invocarea necunoașterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridica si haos, fapt pentru care este general admisa prezumția absoluta a cunoașterii legii.

In baza acestei prezumții, rezulta ca intimații reclamanți trebuie să cunoască legile la momentul semnării convenției de credit, prezumția neputând fi răsturnata prin proba contrarie.

Apelanta a concluzionat că reclamanții au încheiat convenția de credit cunoscând pe deplin consecințele juridice ale obligațiilor asumate întrucât banca pârâtă nu a deținut la momentul încheierii convenției de credit și nici la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 monopol asupra acordării finanțării împrumutului pentru acoperire cheltuieli personale curente, nu i-a obligat in vreun fel pe intimații reclamanți sa semneze convenția de credit, reclamanții nu au formulat nici un punct de vedere contrar la articolele contestate în prezenta acțiune, anterior sau cel mai târziu la momentul semnării convenției.

- In ipoteza in care intimații reclamanți nu agreau condițiile contractuale, aveau libertatea de a se orienta către orice alta instituție de credit din piața pentru a incerca obținerea sumei de bani necesara refinantarii. Faptul că reclamanții nu s-au orientat către alte instituții de credit denotă că pentru ei oferta apelantei a fost cea mai bună soluție.

Libertatea de acțiune si alegere a intimaților reclamanți, atât în privința instituției de credit cu care să încheie o convenție de credit cât si în privința condițiilor contractuale conținute de convenția de credit, deriva atât din dispozițiile Constituției României art.l6 si art.44, cât si din dispozițiile Codului civil în vigoare in anul 2007 art.969 si urm.

Fata de toate aceste aspecte apelanta a apreciat că intimații reclamanți au avut, de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clara atât a prestației apelantei parate cât si a propriei contraprestatii pe parcursul derulării convenției.

În continuarea motivelor de apel, apelanta a susținut că instanța de judecata, in analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia să încadreze intimații reclamanți in categoria de consumatori medii, astfel cum aceasta sintagma este definita in legislație. Plecând de la definiția data de art.2 lit.m din Legea nr.363/2007 consumatorului mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, tinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistic, Legea nr 193/2000 reglementează în chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Noțiunea de "consumator mediu" poate să fie avută în vedere și în cadrul dreptului comunitar al concurenței. Bunăoară, ( CJCE 18.03.1993) în cauza Yves Rocher, Curtea de Justiție a luat în considerare așteptările unui consumator mediu, obișnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent și avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacțiilor comerciale și libera concurență.

În acest sens, pot să fie aduse în atenție mai multe hotărâri ale Curții de Justiție a Comunităților Europene care au fost pronunțate în legătură cu aspecte ce privesc protecția consumatorilor și în cuprinsul cărora conotațiile noțiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curții în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996 ) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98 ) consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmărește informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obișnuit informat, în mod rezonabil atent și avizat. în cauzele menționate, se înțelege, din considerentele Curții, că aceste caracteristici vizează persoanele fizice.

Din prisma conținutului raportului existent intre cele doua părti apelanta a precizat că reclamanții au fost foarte bine informați, foarte atenți si totodată avizați in realizarea actelor care le-au încheiat, cu atât mai mult cu cat anterior se aflaseră in relații de creditare bancara cu alte bănci. Reclamanților le-a fost înmânat planul de rambursare care face parte integrantă din convenția de credit și în conținutul căruia in mod distinct este menționata rubrica COMISIONULUI DE RISC. Valoarea acestuia este evidențiata atât pentru fiecare luna contractuala, dar se menționează si valoarea totala pe intreaga perioada de contract. Totodată se menționează in mod expres si valoarea DAE.

Apelanta a mai susținut că redactarea contractelor de credit ale SC V. R. SA a avut la baza Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.

Astfel in conformitate cu dispozițiile regăsite in Capitolul V - denumit "Informații și drepturi privind contractele de credit" din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispozițiile art 10 lit g prevăd obligativitatea menționării dobânzii anuale efective (DAE) precum si a valorii totale plătibile de catre consumator, calculate la momentul încheierii contractului.

In speța, se contesta de către reclamanți perceperea comisionul de risc, deși in conformitate cu dispozițiile directivei atât valoarea totala cât si valoarea lunara de plata ce ar fi revenit clientului era regăsita în planul de rambursare.

Includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc cât si a dobânzii este in conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE.

Apelanta a mai precizat că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie făcuta doar din prisma dispozițiilor art.4 alin. l si 2 din Legea 193/2000, ci aceasta dispoziție trebuie completata si cu cea regăsita la lit.b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Pentru a încadra de asemenea aceasta clauză în conținutul lit.b) din Anexa si deci pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimații reclamanți să fi fost obligați să încheie convenția de credit. Aceasta condiție este infirmata de următoarele aspecte de ordin faptic:

- intimații reclamanți au fost cei care au contactat banca in scopul acordării creditului.

- apelanta parata nu a impus intimaților reclamanți aceasta varianta de creditare, ci ea a fost aleasa chiar de către aceștia,

- apelanta parata nu a impus valoarea sumele împrumutate, ci aceasta a fost aleasa de către intimații reclamanți in raport cu nevoile din acel moment,

- apelanta pârâtă nu a ales moneda (CHF), ci aceasta a fost aleasa de către intimații reclamanți intrucât puteau accesa un credit de valoare mai mare,

- apelanta parata nu a ales durata (300 de luni) în care poate fi rambursat creditul, ci tot intimații reclamanți au optat pentru aceasta perioada intrucât posibilitățile lor financiare nu ar fi permis rambursarea intr-un termen mai scurt a sumei imprumutate.

Apelantei pârâte îi revenea obligația de informare in cadrul contractului bancar și această obligație a fost îndeplinită, neputând fi confundată cu o obligație de sfătuire a clientului.

Clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive in contractele de credit bancar, conform art.4 alin.6 din legea nr.193/2000.

Legislația privește situația ca nivelul cuantumului taxelor si comisioanelor stabilite de părti să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fíe supus posibilității arbitrare a instituției bancare de a-l modifica prin înfrangerea voinței consumatorului in mod unilateral.

Clauzele privind comisionul de risc sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, au fost cunoscute de intimații reclamanți la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat in graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel încât intimații reclamanți au avut posibilitatea reala de a lua la cunoștință de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.

In plus, acest comision se aplica la soldul creditului si nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scăderea valorii creditului. Prin urmare, clauza inserata la art.5 lit.a) nu creează un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor, motiv pentru care, aceasta clauza nu poate fi considerate ca si abuziva.

Legea nr.193/2000 era in vigoare si la momentul semnării convenției de credit, astfel încât daca intimații reclamanți ar fi considerat abuziv art.5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției, ar fi putut indica acest aspect la acel moment.

Apelanta a mai arătat că se confundă noțiunea de "dezechilibru semnificativ" in accepțiunea normelor comunitare. instanța de fond a interpretat in mod eronat noțiunea de "dezechilibru semnificativ". Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda si comisioanele.

Or, in speța, apelantei pârâte îi revine obligația remiterii sumei împrumutate, obligație îndeplinita prin virarea sumei in contul curent al intimaților reclamanți. Pe lânga aceasta obligație apelanta și-a mai asumat și pe cea a administrării împrumutului in toata perioada de contractare si altele evidențiate in dispozițiile art 7.2 din condițiile generale.

In conformitate cu dispozițiile Constituționale in cadrul concursului dintre o norma interna si o norma comunitara, ultima are prioritate, astfel incât in raport de definiția data " dezechilibrului semnificativ" in cadrul Directivei, aceasta din urma ar trebui sa fie aplicabila.

Obligația de restituire a prețului contractual, menționata in planul de rambursare, pe parcursul a 25 de ani nu poate fi confundata cu un dezechilibru semnificativ data fiind durata foarte mare de restituire si posibilele riscuri aferente neplății.

Nu se poate susține ca exista un dezechilibru semnificativ intre obligațiile asumate de parti atâta timp cat condițiile contractuale si modalitatea de plata a prețului contractual erau evidențiate in mod clar si inteligibil.

Obligația asumata in mod voit, conștient, si expres, de către intimații reclamanți a fost aceea de a plati lunar, pentru o perioada de 300 de luni, contravaloarea prestației apelantei pârâte, conform dispozițiilor contractuale si a graficului de rambursare.

Daca împrumutații ar fi considerat că plata comisionului de risc devine mult prea oneroasa raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut sa contracteze un al mijloc de refinantare, ceea ce nu s-a întâmplat.

Dezechilibrul contractual trebuie cercetat prin raportare la procentul lunar, la perioada lunga de timp pentru care s-a acordat creditul si nu in ultimul rand prin prisma faptului că un contract de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea intimaților reclamanți, in timp ce prestația apelantei pârâte a fost o executare uno ictu. aspecte ce trebuie luate in considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

Comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, fiind clar exprimat, dimensionat corect, stabilita scadenta lui si trecut in planul de rambursare al creditului in mod distinct.

Din indicarea faptului ca acest comision se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului si din includerea lui in valoarea DAE, rezulta ca el face parte din costul creditului, iar din indicarea expresa a cuantumului, a modului de calcul, al scadentei, al perioadei de calcul, face din aceasta clauza una clara si inteligibila.

S-a mai susținut că în mod netemeinic și nelegal a reținut prima instanță că apelanta nu a făcut dovada existentei unor condiții diferite de cuantum si existenta a comisionului de risc în alte convenții de credit.

Tocmai acest aspect, în privința căruia apelanta a administrat proba cu înscrisuri, arată posibilitatea de negociere existenta la nivelul apelantei parate cu potențialii clienți, solicitanți de credite bancare.

Dat fiind diferențele substanțiale intre convențiile de credit încheiate de apelantă cu alte persoane fizice, rezulta că a dovedit posibilitatea reala a fiecărui client de a negocia conținutul convenției de credit si clauzele convenției de credit în sensul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Intimaților reclamanți le-a fost prezentata oferta băncii iar aceștia au fost satisfăcuți de condițiile propuse de banca, nesimtind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte.

Acceptarea ofertei de a contracta nu este o obligație, după cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligație, ci un drept pe care o parte îl exercita sau nu, in funcție de interesele sale la momentul precontractual.

Deoarece condițiile speciale cuprind forma finala a împrumutului acordat si a costului acestuia, in urma întâlnirii ofertei cu acceptarea si realizarea acordului de voința liber consimțit al părtilor, iar comisionul de risc este exprimat clar in aceste condiții, rezulta ca aceasta clauza are caracter negociat.

Atâta timp cât nu exista nici măcar un început de proba scrisa din partea intimaților reclamanți din care sa rezulte ca s-ar fi opus in vreun fel la acest comision de risc, si atâta timp cât pârâta a făcut dovada posibilității negocierii acestui comision de risc in alte cazuri similare - contracte de credit - apelanta a apreciat că a răsturnat prezumția simpla instituita de art.4 alin.2 dovedind pe deplin caracterul negociat ala cestei clauze.

Apelanta a precizat că sumele solicitate de intimații reclamanți nu au caracter cert, nefiind făcuta dovada plații integrale a acestor sume către parata.

Apelanta a criticat și soluția de admitere de către instanța de fond a solicitării intimaților reclamanți de a constata caracterul abuziv al art.5.1 lit.b) din actul adițional nr.1/16.09.2010, si de obligare a apelantei la restituirea acestor sume, este nelegala si netemeinică întrucât urmare a intrării in vigoare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, pentru a întâmpina probleme de nelegalitate, SC V.R. SA a notificat fiecare client regăsit in parte, in vederea semnării actului adițional, ce avea ca obiect adaptarea convenției la dispozițiile OUG nr. 50/2010.

Această operațiune a fost obligatorie, atât pentru apelanta pârâtă cât și pentru clienții săi, având în vedere că modificările introduse de OUG 50/2010 erau în favoarea lor.

Clienții aveau posibilitatea refuzului Actului Adițional prin comunicarea unei notificări către banca.

Intimații reclamanți nu au refuzat semnarea actului adițional si nu au comunicat băncii o opinie diferita referitoare la conținutul actului adițional.

Acest act adițional a intrat in vigoare in temeiul legii, aspect rezultat din chiar din conținutul acestui înscris.

Potrivit dispozițiilor art.95 din OUG 50/2010, anterior modificării prin Legea nr.288/2010, nesemnarea Actului Adițional echivala cu acceptarea tacită.

Pe fondul apariției Legii nr.288/2010 intimații reclamanți aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condițiile inițiale de creditare convenite de părti.

Intimații reclamanți nu au utilizat aceasta posibilitate legala.

Principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.

Deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr. 50/2010, prin art. 36 întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului.

Apelanta a criticat și soluția de admitere, de către instanța de fond, a solicitării intimaților reclamanți de a obliga pârâta la plata dobânzii legale la suma plătită ca și comision de risc/de administrare, susținând în primul rând că în legătură cu acest capăt de cerere a invocat nulitatea acestuia, in temeiul art. 196 c.pr.civ. intrucât nu sunt expuse motivele de fapt si de drept pe care se întemeiaza capătul de cerere menționat,.

Instanța de fond nu s-a pronunțat pe aceasta excepție și nu a motivat ce înseamna dobânda legala la care obliga apelanta pârâtă.

În legătură cu această pretenție, apelanta a precizat că nu sunt aplicabile dispozițiile OG 13/2011, pretențiile intimaților reclamanți neputându-se înscrie nici in noțiunea de "dobânda remuneratorie" si nici in cea de "dobândă penalizatoare".

Dobânda remuneratorie poate fi stabilita numai pe cale convenționala, reprezentând un echivalent al beneficiului de care a fost lipsit creditorul pe perioada cât debitorul a folosit suma de bani si se calculează numai pentru perioada anterioara scadentei.

Dobânda penalizatoare este definita de art. 1 alin. 3 ca fiind "dobânda datorata de debitorul obligației bănești pentru neîndelinirea obligației la scadenta", prin urmare calculul acestei dobânzi se realizează dupa data scadentei.

Sub aspectul obligării apelantei la plata dobânzii cu începere de la data achitării fiecărui comision de risc/administrare în parte apelanta a arătat că asemenea dobânzi nu se pot solicita decât data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, si numai in ipoteza in care pârâta nu si-ar îndeplini de buna voie obligația.

În drept, apelanta a invocat art.969 si urm. CCV, art.254 alin.l c.pr.civ., art.6 alin.l CEDO, art.21 si 24 din Constituția României, art.4 alin.5 lit.b) si alin.6 din legea nr. 193/2000, art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, art.3 lit.g) si i) din Directiva 2008/48/CE, art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, art.l alin.5 din Constituția României, art.2 lit.m din Legea nr.363/2007, hotărârile Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), lit.b) din Anexa legii nr 193/2000, art.1020, 1021 si 1025 din codul civil vechi, art.263 si art.382 c.pr.civ. vechi, art.466 si urm. c.pr.civ. nou.

Prin întâmpinarea formulată în apel, intimații reclamanți au solicitat respingerea apelului, susținând că sentința este legală și temeinică, fiind data cu aplicarea si interpretarea corecta a prevederilor legale.

În cuprinsul întâmpinării, intimații au precizat că prin apelul formulat apelanta incearca sa dea o alta interpretare prevederilor legii incidente in cauza, in sensul ca respectivul comision de risc pretins de aceasta in cadrul convenției de credit nu ar putea face obiectul analizei clauzelor abuzive.

Aceasta susținere este contrazisa chiar de prevederea legala care arată cu claritate ca orice clauza contractuala poate face obiectul analizei daca definirea sa nu este una clara si inteligibila, ușor de interpretat si de aplicat pentru un consumator obișnuit.

In cazul de fata, definirea clauzei nu îndeplineste aceste cerințe astfel ca poate fi analizata, iar comisionul contestat a fost aplicat fără să se arate in funcție de ce a fost stabilit, de ce totuși s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garanțiile imobiliare, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situația neproducerii riscului sau daca se poate restitui in anumite situații.

Prin aceasta clauza, care datorita modului in care este formulata si perceputa fara nicio posibilitate de negociere are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalata a unui nou comision.

In esența, rezulta ca noțiunea de comision presupune in mod automat o activitate concreta pe care trebuie sa o desfășoare o persoana in schimbul unui comision.

In cazul de fata prin perceperea comisionului de risc, banca atât in întampinare cât si in cererea de apel, recunoaște ca nu desfășoară nici un fel de activitate concreta in schimbul sumei încasate cu acest titlu.

Intimații au mai arătat că potrivit art 7 din legea 193/2000, in care se prevede posibilitatea consumatorului de a obține in fata instanței daune-interese, daune ce reprezintă tocmai prejudiciul suferit de parte ca urmare a executării contractului, in condițiile existentei clauzei abuzive reclamanții, au invocat nulitatea absoluta a unei clauze contractuale pentru cauza ilicita, solicitând restituirea comisionului încasat abuziv, conform principiului restitutio integrum(neexistand nici o excepție in speța de la acest principiu).

Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiilor pârtilor.

Potrivit art. 3.5 din condițiile generale din contractul de credit, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datora băncii un comision de risc aplicat la valoarea creditului, care se plătește lunar, ca atare, rezulta explicit existenta obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului oferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstracta de a hotărî asupra scadentei obligației si asupra modului de calcul nedovedindu-se in nici un mod ca aceasta a putut influenta aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale in aceasta privința si luarea in considerare a acestei poziții.

Din lectura ansamblului drepturilor si obligațiilor pârtilor ce își au izvorul in contractul incheiat se observa cu ușurința faptul ca in realitate, împrumutatului ii revin, in schimbul obligației societății bancare de a pune la dispoziție creditul, respectiv in schimbul contraprestatiei băncii, o serie întreaga de alte obligații si de contraprestatii, condițiile prevăzute in convenție, in special aceea de a achita dobânda la suma de bani împrumutata si aceea de a garanta cu ipoteca de rang 1 restituirea creditului art. 7 lit. a condiții speciale, acestei din urma obligații fiindu-i asociata si obligația de a incheia un contract de asigurare cu o societate de asigurare agreata de banca, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.

Din ansamblul prevederilor contractuale se deduce ca ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare fata de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezulta si din faptul ca, in realitate, banca a creat un sistem de clauze menite sa o asigure perfect impotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri sa aiba repercursiuni asupra situației financiare a băncii si punând toate riscurile pe care le implica activitatea de creditare in sarcina împrumutatului.

Chiar daca , la prima vedere comisionul de risc perceput de banca este relativ mic, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioada a derulării contractului sumele încasate se ridica la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile si obligațiile părtilor sa fíe unul semnificativ.

Cu privire la nesocotirea cerințelor bunei-credinte, (directiva 93/13/CEE) trebuie acordata o atenție deosebita autorității pozițiilor de negociere ale pârtilor.

In speța de fata, la momentul contractării banca avea incontestabil o poziție de autoritate in negocierea dintre parti, rezulta ca aceasta a putut fara efort sa influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului.

Banca percepe comisionul de risc dar in realitate acest comision este o dobânda mascata menita sa faca dificila evaluarea de către oricare consumator, (indiferent de profesia avuta) a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu alta societate bancara.

Analizând apelul în raport de motivele invocate și de dispozițiile legale aplicabile în materia dedusă judecății, tribunalul îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Tribunalul reține mai întâi că apelanta a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe și a încheierilor premergătoare, fără a expune în mod explicit aspectele criticate din aceste încheieri. Observând că prin încheierile premergătoare prima instanță a pregătit soluționarea cauzei (au fost încuviințate și administrate probe) și a soluționat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor pretins a fi fost încasate în baza clauzelor contestate și față de constatarea anterioară, tribunalul apreciază că apelul declarat împotriva acestor încheieri este nefondat. Analiza acestui apel s-a făcut în limitele art. 476 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar în privința soluției adoptate asupra excepției tribunalul apreciază că este legală și temeinică.

Astfel, cu privire la sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze, tribunalul reține că deși este real că Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea unor asemenea clauze, ci ineficacitatea lor în raport cu consumatorul, regimul acestei sancțiuni este însă identic cu cel al nulității absolute. Concluzia se întemeiază pe interpretarea sistematică a legii și a normelor comunitare transpuse prin aceasta, respectiv Directiva 93/13/CEE astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiție. În acest sens, se reține că în mod constant în practica instanței comunitare (cauza C-76/10 Pohotovost";s.r.o. versus Iveta Corckovska, cauza C-241/98 Slavat Editores SA vs. Jose M. Snachez Alcon Prades) s-a statuat că există un interes public ca toate clauzele constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu își producă efectele, judecătorul putând constata din oficiu caracterul abuziv.

Nefiind vorba despre o nulitate relativă nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, acțiunea în declararea acestei nulități fiind imprescriptibilă. d a cererii (care a afectat interesul juridic al recurentei).

Celelalte motive și argumente din apel care privesc în esență neîntrunirea cerințelor legale pentru aprecierea caracterului abuziv al celor două clauze contestate sunt nefondate.

Prima instanță a apreciat în mod legal și temeinic că cele două comisioane contestate, respectiv clauzele din convenții care le cuprind, sunt abuzive în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010 prin care a fost eliminat comisionul de risc și urmare cărora a fost încheiat între părți actul adițional în cuprinsul căruia este prevăzută perceperea de către apelantă a comisionului de administrare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc, devenit în urma încheierii actului adițional nr. 1/2010 comision de administrare , solicitând modificarea contractului în sensul înlăturării acestor clauze și restituirea sumelor încasate cu acest titlu și în mod abuziv.

În temeiul art. 4 alin. 1, 2 și 6 (invocat de apelantă) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să dea naștere, ea singură sau împreună cu alte clauze, unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului.

Criticile referitoare la celelalte condiții legale pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze, inclusiv prin luarea în considerație a tuturor factorilor care au stat la baza încheierii convenției sunt, de asemenea, nefondate.

Reclamanții și-au dovedit calitatea de consumator în sensul pe care legislația (art. 2 din Legea nr. 193/2000) îl dă acestei noțiuni, respectiv "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale."; Faptul că legislația în materie vizează un consumator mediu nu implică în cauză stabilirea în sarcina reclamanților a unei altfel de diligențe decât cea caracteristică acestui tip de consumator.

Factorii pretinși de către recurentă a fi luați în calcul nu se pot raporta la nici un element la comisionului de risc înscris în contractul inițial. Astfel cum rezultă din pct. 5 lit. a din Condițiile speciale, acest comision este prevăzut numai ca și calcul, fără ca măcar să fie descrise aspecte legate de necesitatea perceperii lui. Asemenea aspecte sunt menționate în Condițiile speciale și privesc punerea la dispoziția reclamanților a împrumutului, aspect însă care ține de obiectul de activitate al societății apelante. În situația în care banca aprecia că putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperite prin instituirea ipotecii avea posibilitatea să pretindă garanții reale imobiliare suplimentare, dar în nici caz un putea majora această garanție cu perceperea și a unui comision distinct pentru risc, nerambursabil în situația în care creditul ar fi fost achitat integral la scadență fără nici o problemă, deoarece garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară.

Prin încheierea actului adițional din 2010 s-au modificat aspecte de la pct. 4 lit. a din convenție, acest comision de risc a fost redenumit comision de administrare, însă din conținutul aspectele care l-au determinat rezultă că el are scopul de acoperi în genere riscul de credit. Ori, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, art. 36, un asemenea comision este interzis.

Faptul că intimații reclamanți au încheiat convenția de credit în scopul refinanțării unui alt credit contractat de la altă bancă este lipsită de relevanță juridică în condițiile în care în orice situația în care persoana acționează ca și consumator trebuie respectate prevederile legale edictate pentru protecția acestuia. Simpla cunoaștere a clauzelor contractuale fără posibilitatea modificării acestora de către împrumutați nu echivalează cu negocierea lor.

Împrejurarea că inițial intimații au semnat convenția, iar ulterior împrejurări de moment (potrivit recurentei) i-au determinat să o conteste în parte este lipsită de relevanță juridică atâta vreme cât nulitatea absolută - sancțiune care intervine în cazul clauzelor al căror caracter a fost apreciat drept abuziv. În acest sens, instanța constată că Legea nr. 193/2000 a transpus în legislația internă Directiva 93/13/CEE, iar dispozițiile acesteia sunt, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție (cauza Salvat Editores SA v Jose M. Snacvhez Alcon Prades C-241/98).

Cu privire la condiția negocierii clauzei, de natură a înlătura caracterul abuziv, instanța apreciază că în mod legal și temeinic, în acord cu probele de la dosar și cu prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a reținut prima instanță că nu este îndeplinită. Susținerea apelantei potrivit căreia intimații au putut să aleagă între mai multe oferte, apreciind că cea înscrisă în convenția de împrumut semnată corespunde cel mai bine intereselor lor, nu este de natură să conducă la îndeplinirea condiției menționate. Din nici o probă a dosarului nu rezultă că părțile și în special intimații au avut măcar posibilitatea negocierii clauzelor contestate, negocierea semnificând orice formă de exprimare a voinței în sensul menținerii, înlăturării ori diminuării comisionului. Posibilitatea de a alege între mai multe tipuri de contracte preformulate, oferite de apelantă sau de alte bănci, cum este cel încheiat de părțile din cauză, modificat ulterior prin actul adițional având același regim, ori împrejurarea că banca recurentă a încheiat cu terți contracte de credit fără asemenea clauze nu întrunește cerința negocierii.

De asemenea, faptul că în contract este prevăzut modul de calcul al comisioanelor contestate nu poate conduce la condiția negocierii, atâta vreme cât modul de clacul este subsecvent prevederii lui în contract.

Cu privire la condiția dezechilibrului , tribunalul apreciază, contrar susținerilor apelantei, că a fost dovedită și îndeplinită în cauză. Din analiza convenției, deci a tuturor clauzelor în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, rezultă că în sarcina intimaților au fost instituite mai multe obligații și contraprestații, constând în restituirea sumei împrumutate, a dobânzii și a mai multor comisioane, obligația de garanție și de cesionare a unei asigurări. Este fără echivoc faptul că ponderea drepturilor și obligațiilor părților este în detrimentul consumatorilor intimați. La aceasta se adaugă împrejurarea că pentru comisioanele de risc/administrare nu este menționată nici o altă sarcină a apelantei, în afara celei de a încasa sumele datorate (la care se adaugă dreptul a beneficia de garanția reală constituită), potrivit art. 4 alin. 6 din lege, și nici posibilitatea ca sumele încasate cu titlul celor două comisioane să fie restituite în cazul în care nu s-ar realiza riscul ori creditul a fost administrat.

Cu privire la încălcarea cerințelor bunei credințe, tribunalul reține că potrivit preambulului Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. În condițiile în care banca, avea la momentul contractării o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că a putut să influențeze poziția consumatorului.

Condiția referitoare la transparența clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii este distinctă de natura abuzivă a unor asemenea clauze, în sensul că o clauză deși transparentă, poate fi abuzivă dacă întrunește cerințele menționate mai sus. Apelanta a susținut că în cuprinsul contractului dintre părți a fost menționat cuantumul comisionului și modul de calcul, fapt ce este susținut de actul juridic încheiat între părți, însă reclamanții prin cererea de chemare în judecată nu a u invocat lipsa acestui aspect.

Critica din apel referitoare acordarea dobânzii legale este nefondat.

Instanța retine ca prin inserarea clauzelor abuzive in conventiile de credit și prin interpretarea și aplicarea acestora in interesul bancii, concretizate prin perceperea in plus a unor sume, în contul conventiilor de credit, se cauzeaza un prejudiciu reclamanților.

Potrivit art. 970 C.civ., în vigoare la data semnarii conventiilor, conventiile trebuie executate cu buna - credinta,iar nerespectarea acestui principiu poate fi sanctionat, prin plata de către parata a unor daune, care pentru reclamanti au un caracter reparator.

In același sens, potrivit art. 10 lit. d din OG 21/1992 privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi despăgubiți pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale.

Potrivit art. 1084 C. civ. in vigoare la data încheierii convențiilor, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in general atât pierderea suferita cât și beneficiul nerealizat, iar conform art. 1088 alin. 1 și 2 C.civ, la obligațiile care au ca obiect o suma de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, in afara de excepțiile expres prevăzute, cuvenindu-se creditorului fără ca acesta sa fie ținut sa justifice vreo paguba, nefiind debite decât din ziua cererii de chemare in judecata, afara de cazurile când potrivit legii dobânda curge de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.

← Apel. Contestaţie la executare.. Jurisprudență Contestaţie...		Solicitare plată TVA în temeiul unor facturi de corecţie.... →

Bănci. Clauze abuzive. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Bănci. Clauze abuzive. Jurisprudență Bănci. Operaţiuni bancare. Instituţii (sparte)