Calitatea procesual pasivă a Consiliului Judeţean în litigiile având ca obiect plata drepturilor salariale personalului unităţilor de învăţământ special.
| Comentarii |
|
Art.91 alin.3 lit.c din Legea nr.215/2001
Art.110 alin.3 din Legea nr.1/2011
Cheltuielile de personal pentru unităţile de învăţământ special se asigură din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat prin bugetele consiliilor judeţene.
Potrivit atribuţiilor reglementate de art.91 alin.3 lit.c din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, consiliul judeţean administrând bugetul, are obligaţia să vireze sumele alocate de la bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale personalului angajat în unităţile de învăţământ special.
Modalitatea de finanţare a cheltuielilor de personal din aceste unităţi de învăţământ prevăzută de art.110 alin.3 din Legea nr.1/2011 privind educaţia naţională, precum şi atribuţiile consiliului judeţean de administrare a bugetului justifică legitimitatea procesuală în acţiunile având ca obiect plata drepturilor salariale.
( Curtea de Apel Pitești, Decizia civilă nr.84/20.01.2014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 02.07.2012, Uniunea Sindicatelor din Învățământul Preuniversitar Muscel, în numele şi pentru reclamanţii-membrii de sindicat P.O., C.I., C.E., D.G. şi S.E., a chemat în judecată pe pârâţii Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Sfântul Nicolae”, Consiliul Judeţean Argeş şi Primăria Câmpulung, solicitând obligarea acestora la calculul şi plata drepturilor neacordate reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea încasată efectiv, aferentă concediului de odihnă efectuat în anul 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanţii membrii de sindicat aflaţi în concediu de odihnă în lunile iulie şi august 2010 au primit o indemnizaţie de concediu de odihnă diminuată cu 25%, diminuarea nelegală, având în vedere disp.art.145 din Codul muncii, potrivit cărora indemnizaţia de concediu de odihnă se calculează ca medie zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul.
Se arată că Legea nr.118/2010 a intrat în vigoare la data de 03.07.2010, astfel că, raportat la principiul neretroactivităţii legii, nu poate fi aplicată drepturilor salariale aferente lunilor aprilie, mai şi iunie 2010.
La data de 21.11.2012, pârâtul Consiliul Judeţean Argeş a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 22.01.2013, acelaşi pârât a înţeles să formuleze şi o cerere de chemare în garanţie a MFP şi a MRCTS, solicitând, în cazul admiterii acţiunii, obligarea chemaţilor în garanţie să vireze sumele de bani necesare efectuării plătii.
La data de 06.03.2013, pârâta Primăria Municipiului Câmpulung a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar ceea ce priveşte fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 28.03.2013, chematul în garanţie MFP a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 04.04.2013 chematul în garanţie MEN a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr.9529 din 20 iunie 2013, Tribunalul Argeş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Câmpulung şi în consecinţă a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie MFP şi în consecinţă a respins cererea de chemare în garanţie a acestuia.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de USIP Muscel în numele şi pentru reclamanţii-membrii de sindicat: P.O., C.I., C.E., D.G. şi S.E., şi a fost obligat pârâtul Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Sfântul Nicolae” să calculeze şi să achite reclamanţilor diferenţele dintre indemnizaţia de concediu cuvenită pentru anul şcolar 2009 - 2010 fără aplicarea diminuării de 25% prevăzută de art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 şi indemnizaţia de concediu efectiv încasată pentru zilele de concediu de odihnă efectuate înaintea datei de 03 iulie 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
A fost obligat pârâtul Consiliul Judeţean Argeş să vireze pârâtului de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor acordate şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş.
În adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş este neîntemeiată, având în vedere faptul ca potrivit dispoziţiilor art.110 alin.3 din Legea 1/2011„Finanţarea unităţilor de învăţământ special, a claselor de învăţământ special, a elevilor din învăţământul special, a liceelor speciale şi a CJRAE/CMBRAE se asigură din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat prin bugetele locale ale consiliilor judeţene şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, indiferent de locul de domiciliu al copiilor, prin contract managerial”.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă invocată de pârâta Primăria Municipiului Câmpulung, instanţa a reţinut că este întemeiată, în raport de dispoziţiile art.77 din Legea nr.215/2001, potrivit cărora primăria comunei, oraşului sau municipiului nu reprezintă decât o structură funcţională cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, iar nu o persoană juridică de drept public. Calitate procesual pasivă în cauza de faţă ar fi putut avea doar unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Câmpulung, prin Primar, în raport de dispoziţiile art.21 alin.1 şi 2 din Legea nr.215/2001.
Si excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie MFP, a fost apreciată ca întemeiată, întrucât între reclamanţi şi chematul în garanţie nu există raporturi juridice de muncă, acesta neavând nici calitatea de ordonator de credite pentru unitatea de învăţământ chemată în judecată în cauza de faţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii, membrii de sindicat, sunt salariaţi la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Sfântul Nicolae”, şi conform adeverinţei emise de unitatea şcolară, indemnizaţia pentru concediul de odihnă pe anul şcolar 2009-2010 a fost diminuată în raport de dispoziţiile Legii nr.118/2010.
Prin prezenta acţiune s-a solicitat obligarea pârâţilor la calculul şi plata drepturilor neacordate reprezentând diferenţa dintre indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită legal şi cea încasată efectiv, aferentă concediului de odihnă efectuat în anul 2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Cu privire la această solicitare, instanţa a reţinut că este în parte întemeiată, având în vedere următoarele:
Dreptul la concediu de odihnă al reclamanţilor personal didactic a fost reglementat de art.103 alin.1 lit.a) din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, metodologia de efectuare a concediului de odihnă fiind aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr.3251 din 12 februarie 1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art.103 din Legea nr.128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr.250/1992, republicată, publicat în monitorul oficial nr.269 din 20 iulie 1998.
Potrivit dispoziţiilor pct.21 şi următoarele din normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art.103 din Legea nr.128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr.250/1992, republicată, indemnizaţia de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte. Media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Aşadar, indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi pe măsură ce concediul de odihnă este efectuat şi se calculează prin raportare tot le media veniturilor zi cu zi din perioada în care concediul se efectuează.
Prin urmare, reţinând că dispoziţiile H.G. nr.250/1992, republicată, au aplicabilitate chiar şi după intrarea în vigoare a codului muncii, constatând că acest act normativ reglementează raporturi de muncă specifice doar salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare şi apreciind că H.G. nr.250/1992 are caracterul unei „legi speciale” în raport cu dispoziţiile codului muncii care reprezintă norma comună, generală, tribunalul consideră că aceste dispoziţii speciale se aplică prioritar acestei categorii de personal (personalului didacticauxiliar şi nedidactic) în raport cu codul muncii.
Sub aspectul fondului cererii, pentru a se verifica dacă dispoziţiile Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a intrat în vigoare la data de 03.07.2010, au incidenţă asupra cuantumului indemnizaţiei cuvenite personalului didactic auxiliar şi nedidactic pentru concediul de odihnă efectuat ulterior acestei date, tribunalul a apreciat că se impune a se stabili data la care indemnizaţia de concediu aferentă concediului de odihnă devine scadentă şi modul în care aceasta se calculează.
Având în vedere modalitatea de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru personalul didactic, didactic-auxiliar şi nedidactic, dar si principiul neretroactivităţii legii, reducerea cu 25% statuată prin art.1 din Legea nr.118/2010 este aplicabilă si indemnizaţiei aflate în discuţie de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv 03.07.2010, în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.20/17.10.2011, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, statuându-se că dispoziţiile art.1 din Legea nr.118/2010, raportat la art.150 (art.145) din C.muncii, art.103 lit.a) din Legea nr.128/1997 si art.7 din HG 250/1992 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic si didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă aferente anului şcolar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că, reclamanții au dreptul la o indemnizație nediminuată cu 25% pentru zilele de concediu efectuate înainte de data de 03 iulie 2010, actualizată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Consiliul Județean Argeş, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, motive de recurs prevăzute de art.304 pct.6, 7 şi 9 ,precum şi art.3041 Cod procedură civilă.
Printr-o primă critică întemeiată pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă se invoca greşita aplicare a legii in soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Arată recurentul că, directorul unităţii de învăţământ este ordonator de credite, Consiliul Județean având cel mult obligaţia de a vira fondurile necesare.
Se mai susţine că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, critică întemeiată pe disp. art. 304 pct.6 Cod procedură civilă, în sensul că deşi reclamanţii au solicitat plata indemnizaţiei nediminuate, pentru concediul aferent anului 2010, instanţa a admis acţiunea pentru indemnizaţia corespunzătoare zilelor de concediu efectuate înainte de 3 iulie 2010.
Printr-o ultimă critică se susţine că greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a MEN şi a MFP, invocându-se disp art.304 pct.7 Cod procedură civilă, în sensul că, sub acest aspect, hotărârea nu a fost motivată.
Prin decizia nr. 84/20.01.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Consiliul Judeţean Argeş, împotriva sentinţei civile nr.9529 din 20 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a recurentului, este neîntemeiată, dispoziţia de obligare a acestuia de a vira fondurile necesare achitării drepturilor acordate fiind legală şi temeinică.
Astfel, potrivit art.167 din Legea nr.84/1995 a învăţământului în vigoare la data pentru care se solicită drepturile băneşti în litigiu dispune în alin.1 că unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii.
De asemenea, se prevede în mod expres în alin.19 al acestui articol că finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale unităţilor de învăţământ special se asigură din bugetul consiliului judeţean, respectiv al sectoarelor Municipiului Bucureşti, şi din bugetul de stat.
Şi Legea educaţiei naţionale nr.1/2011, dispune prin norma cuprinsă în art.110 alin.3 că finanţarea unităţilor de învăţământ special, a claselor de învăţământ special, a elevilor din învăţământul special, a liceelor speciale şi a CJRAE/CMBRAE se asigură din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat prin bugetele locale ale consiliilor judeţene şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, indiferent de locul de domiciliu al copiilor, prin contract managerial.
Prin art.91 alin.5 lit.a) pct.1 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 se prevede că în exercitarea atribuţiilor privind gestionarea serviciilor publice din subordine, Consiliul judeţean asigură potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind educaţia.
Rezultă aşadar că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că recurentul are calitate procesuală pasivă, în sensul că îi incumbă obligaţia, corelativă drepturilor solicitate a fi valorificate de către reclamanţi, de a vira pârâtelor angajatoare fondurile necesare acestor drepturi.
Şi critica ce vizează modul de soluţionare a fondului cauzei este neîntemeiată, câtă vreme instanţa de fond a obligat pe angajatorii reclamanţilor să calculeze şi să achite acestora diferenţele dintre indemnizaţia de concediu cuvenită şi cea efectiv încasată pentru zilele de concediu de odihnă efectuate înaintea datei de 3 iulie 2010, în conformitate cu Decizia nr.20/2011 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a statuat prin această decizie că dispoziţiile art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art.150 din Codul muncii, art.103 lit.a) din Legea nr.128/1997 şi art.7 din H.G. nr.250/1992, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat, ce au ca obiect acordarea indemnizaţiei concediului de odihnă aferentă anului şcolar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
De altfel, faţă de modul de redactare a motivelor de recurs, nu se pot desprinde critici faţă de hotărârea instanţei de fond, deoarece aceasta a reţinut, din interpretarea prevederii normative menţionată mai sus, tocmai faptul că indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, şi se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează, nicăieri instanţa de fond reţinând că indemnizaţia de concediu are caracterul unei plăţi în avans.
Recurentul prin motivele de recurs a susţinut că instanţa a acordat altceva decât s-a cerut, ori in cauza, prima instanţă a reţinut in raport de decizia 20/2011 a Î.C.C.J., că cererea reclamanţilor este întemeiată numai pentru indemnizația cuvenita pentru zilele de concediu efectuate anterior datai de 3 iulie 2010, cererea fiind admisa in parte, astfel că nu se poate reţine incidenta disp. art.304 pct.6 Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă şi observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că a motivat respingerea cererilor de chemare în garanţie.
Astfel, din considerentele sentinţei recurate a rezultat că, instanţa de fond a motivat respingerea cererilor de chemare în garanţie, arătând că între reclamanţi şi pârâții-chemați în garanție nu există raporturi de muncă, neavând calitatea de ordonatori de credite faţă de aceștia, nefiind îndeplinite cerinţele art.60-63 Cod procedură civilă.
În acest context, nu s-a reţinut nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
În raport de aceste considerente, constatându-se că toate motivele de recurs sunt neîntemeiate, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← Căile de atac împotriva hotărârii prin care s-a anulat... | Partaj. Cerere reconvențională de declarare a simulaţiei... → |
|---|
