Calitatea procesuală a unităților administrati-teritoriale
| Comentarii |
|
Tribunalul DÂMBOVIŢA Decizie nr. 1051 din data de 11.10.2016
În calitatea lor de persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare, unitățile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, alături de consiliul județean, cele două entități reprezentând colectivitățile locale, având atribuții aflate într-o indisolubilă legătură, în ceea ce privește atât administrarea drumurilor publice, cât și în ceea ce privește executarea obligațiilor de natură financiară, respectiv despăgubiri bănești.
Cod ECLI ECLI:RO:TBDBO:2016:009.001051
DOSAR NR.X/315/2015
R O M Â N I A
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA - SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1051
Ședința publică din data de 11.10.2016
Instanța compusă din :
Președinte : CC
Judecător : CC
Grefier : CC
Pe rol fiind soluționarea apelurilor civile declarate de apelanții pârâți CC prin CC, CC și de apelanta reclamantă CC, cu sediul în CC - persoană însărcinată cu primirea corespondenței - CC, împotriva sentinței civile nr.1333/29.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.X/315/2015, având ca obiect pretenții.
Prezența, dezbaterile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 04.10.2016, care face parte integrantă din prezenta, când instanța în aceeași componență a amânat pronunțarea la data de 11.10.2016, dând următoarea decizie civilă:
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele :
Prin sentința civilă nr.1333/29.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.X/315/201, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului CC, cu sediul în CC; s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului CC și pe cale de consecință respinge cererea formulată de reclamanta CC, în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a admis cererea formulată de reclamanta CC în contradictoriu cu pârâtul CC și în consecință obligă acest pârât la plata către reclamantă a sumei de 5772,00 lei despăgubiri, precum și la plata sumei de 796,90 lei dobânzii legale aferente acestei sume până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dobânda urmând să curgă până la plata integrală a debitului principal; a fost obligat pârâtul CC la plata către reclamantă a sumei de 2454,38 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, onorariu expert și onorariu de avocat diminuat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: în privința excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului CC invocată de instanță din oficiu, instanța a admis-o apreciind că din prevederile art. 3 alin. 2 și 21 din Legea nr. 215/2001 rezultă că din punct de vedere juridic, consiliul reprezintă o autoritate a administrației publice locale, în condițiile legii. Potrivit art. 18 și 20 din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele, județele sunt unități administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală, acestea având patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină.
Prin urmare, consiliile județene sunt prevăzute de Legea nr. 215/2001 ca autorități deliberative și nu pot sta în judecată întrucât nu au personalitate juridică. Instanța apreciază că normele legale speciale ce conferă calitate procesuală unor entități fără personalitate juridică sunt de strictă interpretare, mărginită la un cadru procesual specific unor reglementări și nu aplicabilitatea generală a prevederilor art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă.
Fiind organisme fără personalitate juridică, instanța apreciază că, față de obiectul cauzei, capacitatea de folosință o are unitatea administrativ teritorială - Județul Dâmbovița - care de altfel poate angaja plăți din patrimoniu propriu în situația admiterii acțiunii, inclusiv pentru situația în care consiliul județean ar fi obligat la o anumită prestație. Extrapolând, situația ar echivala cu obligarea directă a consiliului de administrație al unei societăți comerciale la plata unei sume de bani, în condițiile în care patrimonial doar societatea comercială poate suporta astfel de plăți, aceasta fiind entitate cu personalitate juridică și patrimoniu propriu.
Cât privește calitatea procesual pasivă a CC invocată de CC prin întâmpinare, instanța o va respinge ca neîntemeiată având în vedere argumentele prezentate în susținerea excepției anterioare, apreciind că doar unitatea administrativ teritorială are patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină. În acest sens se interpretează și dispoziția prev. de art. 22 din O.G. nr. 43/1997, prin care se arată că administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora, norma instituind doar atribuții administrative, răspunderea patrimonială fiind în sarcina unității administrativ teritoriale.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că la data de 06.07.2013, conducând autovehiculul cu numărul de înmatriculare CC pe DJ701 din direcția Corbii Mari către Ungureni, martorul CC a avariat acest autoturism din cauza unei gropi nesemnalizată din carosabil. Acest aspect reiese atât din declarația conducătorului dată în fața inspectorului de daune la data de 09.07.2013 (fila 27), din planșele foto efectuate imediat după incident, din raportul de expertiză efectuat în cauză (f.73) cât și din declarația martorului dată în fața instanței.
În ceea ce privește faptul că declarația conducătorului auto nu este dată în fața organelor de poliție, motiv pentru care nu are forță probantă, instanța reține mai întâi că, potrivit reglementărilor în vigoare, respectiv art. 71 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și art. 223 din H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, act normativ în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, în cazul în care accidentul de circulație nu a avut ca rezultat vătămarea integrității corporale a unei persoane sau distrugerea unuia sau mai multor vehicule, procedura de constatare a accidentului nu presupune o constatare la fața locului a circumstanțelor de producere a accidentului de către un agent de poliție.
Ca urmare a acestui incident, în temeiul poliței de asigurare facultativă a autovehiculelor C nr. 655611/13.05.2008 (fila 30), la 21.08.2013 a fost despăgubit de către reclamanta asigurător proprietarul asigurat al autoturismului, cu suma de 5772,00 lei, din care suma de 4827 lei conform extrasului de cont nr. 387/22.08.2013 și factură, iar suma de 945 lei fiind reținută din despăgubire reprezentând rate compensate, conform facturii de la fila 20.
Cu titlu preliminar, instanța arată că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile în vigoare înainte de intrarea în vigoare la 01.10.2011 a Codului civil actual, respectiv Codul civil intrat în vigoare la 01.12.1865 (în continuare Codul civil) și Legea nr. 136/1995 în forma sa anterioară, potrivit dispozițiilor art. 102 alin. 1 și 146 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ce privește efectele contractului de asigurare, și potrivit art. 103 din același act normativ, pentru condițiile și efectele răspunderii civile delictuale, Noul Cod Civil, având în vedere momentul producerii evenimentului rutier (06.07.2013).
Față de capătul principal al cererii formulate de reclamantă, instanța reține că, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.
Cu alte cuvinte, asigurătorul este îndreptățit să-și recupereze de la persoana vinovată suma cu care a despăgubit pe asiguratul său, pe calea unei acțiuni în regres formulate împotriva celei dintâi persoane.
În drept, potrivit art. 1376, alin. 1 Cod civil: Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa, iar potrivit art. 1377 Cod civil: În înțelesul dispozițiilor Art. 1375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.
Față de situația de fapt reținută și de temeiurile de drept sus-menționate, invocate de către reclamantă, instanța apreciază că este necesar să se procedeze la analiza condițiilor generale cerute cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existența unei fapte ilicite, săvârșirea faptei cu vinovăție, existența unui prejudiciu patrimonial și a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Din aceste reglementări rezultă că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.
Prejudiciul constă în avariile care au fost produse autoturismului cu numărul de înmatriculare CC, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, existând legătură de cauzalitate între acest prejudiciu și faptul că autoturismul a intrat în groapa din carosabil. Acesta este în cuantum de 5772,00 lei, astfel cum rezultă din facturile sus-menționate și cum s-a reținut și în raportul de expertiză.
În ce privește fapta ilicită și vinovăția pârâtului, instanța evocă art. 5 din O.U.G. 195/2002, potrivit căruia administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competențelor ce îi revin, cu avizul poliției rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, și să le mențină în stare corespunzătoare. Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjenește sau pune în pericol siguranța circulației, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia. Conform art.40 din OG nr.43/1997 potrivit căruia Drumurile trebuie sa fie semnalizate și menținute de către administratorul drumului în stare tehnica corespunzătoare desfășurării traficului în condiții de siguranța. Posibilitatea angajării răspunderii civile a administratorului drumului public "în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum și a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta"; este prevăzută de art.5 alin.6 OUG nr.195/2002.
De asemenea, conform art. 22 din O.G. nr. 43/1997, administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepție sectoarele de drumuri județene, situate în intravilanul localităților urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările și accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective.
Pe cale de consecință, în lumina acestor texte normative, pârâtul CC aveau obligația de a semnaliza corespunzător groapa respectivă, având în vedere mai ales vizibilitatea redusă a acesteia din cauza condițiilor meteorologice, reieșind atât din planșele fotografice, cât și din declarația martorului, că groapa era acoperită de apă. În prezența unei astfel de semnalizări, evenimentul rutier nu s-ar fi produs și, implicit, nici prejudiciul pe care asigurătorul l-a acoperit.
Vinovăția acestuia reiese din faptul că pârâtul a manifestat neglijență în îndeplinirea atribuțiilor ce țin de administrarea drumurilor ce aparțin de domeniul public local. Instanța a subliniat că în dreptul civil răspunderea delictuală operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă, fiind indiferent gradul acesteia pentru repararea prejudiciului, care trebuie să fie integrală.
Existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, reies cu certitudine din cuprinsul raportului de expertiză potrivit căruia avariile produse autoturismului au fost cauzate de existența gropi formate pe partea carosabilă
Astfel, instanța stabilește că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, aceștia fiind în culpă pentru producerea accidentului anterior amintit și pentru avarierea autovehiculul cu numărul de înmatriculare CC.
De asemenea, instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile pentru admiterea acțiunii în regres formulate de reclamanta asigurător, urmând să admită cererea acesteia și să oblige pârâtul la plata sumei de 5772,00 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite de asigurător.
Față de capătul de cerere privind dobânda legală aferentă sumei de 5772,00 lei, instanța arată că - potrivit art. 1535 cod civil - în cazul în care o sumă de bani nu este plătită până la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
Pentru acordarea dobânzii legale instanța a reținut că se cer următoarele condiții pe care instanța, de altfel, le constată pe deplin îndeplinite și anume: obligația debitoarei constă în plata unei sume de bani, obligația este lichidă și exigibilă, iar prin neplata la scadență a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosință a acesteia a produs reclamantei un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale.
În cauză, instanța constată că obligația de plată a sumei solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri, aceea de 5772,00 lei, este lichidă (precis determinată) și exigibilă de la data plății de către reclamantă a acestei sume către unitatea de specialitate care a efectuat reparația. Ca atare, potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Prin urmare, instanța reține că pentru neexecutarea la timp a obligației, pârâtul datorează și dobânda legală aferentă, calculată în conformitate cu O.G. nr. 13/2011, în cuantum de 796,90 lei, dobânzi care se vor calcula în continuare până la achitarea integrală a debitului..
Cum acțiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate are natură comercială, potrivit deciziei în interesul legii nr. 23/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că obligația pârâtului este una comercială care produce dobândă de drept, fără punere în întârziere, de la data de când obligația devine exigibilă, adică din ziua plății despăgubirii de către asigurător, respectiv 21.08.2013.
Prin urmare, instanța va obliga pârâtul CC la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 5772,00 lei, începând cu data de 21.08.2013 și până la plata integrală
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța a arătat că - potrivit art. 453 Cod procedură civilă - partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Instanța constată că o astfel de cerere a fost formulată de reclamantă prin însăși cererea de chemare în judecată. Din moment ce pârâtul a căzut în pretenții, instanța constată culpa procesuală a acestuia și urmează să-l oblige la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta cu prezentul proces, respectiv a sumei de 2454,38 lei, reprezentând 454,38 lei - taxa judiciară de timbru, 1000 lei - onorariu de expert și 1000 lei - onorariu de avocat redus.
Cât privește cheltuielile de judecată solicitate - onorariu de avocat de 1550 lei, instanța reține că, astfel cum s-a statuat și în practica judiciară, articolul 451 Cod procedură civilă, care permite instanței să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt vădit disproporționate față de valoarea cauzei sau de activitatea îndeplinită de avocat, este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea, precum și caracterul rezonabil al acestora (ÎCCJ, Secția comercială, decizia nr. 405 din 4 februarie 2010). Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (art.451 alin. 2 teza finală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
În același sens este Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Față de aceste considerente, instanța a constatat că obiectul acțiunii vizează pretenții de aprox. 6500 lei, motivele și apărările reclamantei fiind formulate doar în scris prin cererea de chemare în judecată și prin concluziile scrise comunicate prin fax la ultimul termen. S-a constatat astfel că onorariul avocațial solicitat de reclamantă a fi suportat de partea adversă, în cuantum de 1550 lei, depășește un cuantum rezonabil în raport de obiectul, complexitatea cauzei și activitatea concretă desfășurată de avocatul acestei părți în pregătirea apărării în cauză, impunându-se reducerea acestui onorariul la suma de 1000 de lei, sumă la care a fost obligat pârâtul CC.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanta și pârâtul CC.
Prin motivele de apel reclamanta a arătat că, instanța de fond, în mod eronat a ridicat din oficiu și a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului CC; că în mod greșit instanța de judecată a apreciat că suma de 1.550 lei, reprezentând onorariu de avocat depășește un cuantum rezonabil în raport de obiectul, complexitatea cauzei și activitatea concretă desfășurată de avocatul reclamantei în pregătirea apărării reținând în mod total eronat că apărările au constat numai în formularea doar în scris a cererii de chemare în judecată și a concluziilor scrise comunicate prin fax la ultimul termen și a redus onorariul avocatului la suma de 1.000 lei; că munca avocatului nu a fost în mod judicios analizată; că instanța de fond nu a avut în vedere că suma acordată este supusă fiscalizării și că în prezenta cauză au existat cheltuieli cu materiale, cheltuieli suportate de avocat, în final scăzându-se toate acestea din onorariul avocatului.
Apelantul pârât CC, prin motivele de apel a invocat lipsa calității procesuale pasive a CC. Apreciază că înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt concludente în a stabili condițiile cumulative cerute de lege, mai precis ale răspunderii civile delictuale a CC, care n u poate fi angajată, motiv pentru care solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelate. În sensul respingerii cererii formulată de reclamantă.
Tribunalul, examinând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art.476 Cod procedură civilă, reține, cu privire la apelul declarat de reclamanta CC, că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 22 din Ordonanța nr. 43 din 28 august 1997
privind regimul drumurilor, administrarea drumurilor județene se asigură de către consiliile județene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepție sectoarele de drumuri județene, situate în intravilanul localităților urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările și accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective.
Având în vedere dispozițiile art. 3 din legea nr. 215/23 aprilie 2001 a administrației publice locale,potrivit cărora prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii, iar acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene, precum și cele ale art. 56 alin.2 cod procedură civilă, tribunalul constată că pârâtul CC are capacitate procesuală de folosință în cauza de față.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată,tribunalul reține că onorariul avocatului a fost redus de la suma de 1550 lei la suma de 1000 lei, instanța raportându-se doar la suma ce face obiectul cauzei, fără a avea în vedere munca depusă de avocat care a formulat cererea de chemare în judecată, a solicitat și administrat probe, astfel că onorariul de 1550 lei nu se apreciază ca fiind disproporționat față de munca depusă.
Referitor la apelul declarat de pârâtul CC, prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive a CC, tribunalul reține că, potrivit art. 21 din legea nr. 215/23 aprilie 2001 a administrației publice locale, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Se constată așadar că, în calitatea lor de persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare, unitățile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, alături de consiliul județean,cele două entități reprezentând colectivitățile locale, având atribuții aflate într-o indisolubilă legătură, în ceea ce privește atât administrarea drumurilor publice, cât și în ceea ce privește executarea obligațiilor de natură financiară, respectiv despăgubiri bănești.
În ceea ce privește fondul cauzei, legătura de cauzalitate între existența gropilor din asfaltul drumului și avarierea autovehiculului cu numărul de înmatriculare CC, a fost dovedită nu numai prin declarația conducătorului auto, ci aceasta a fost coroborată cu raportul de expertiză tehnică judiciară, care a confirmat legătura de cauzalitate dintre avariile autovehiculului și existența gropilor prin care a trecut.
Față de toate aceste considerente, în baza art.480 cod procedură civilă, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de CC, urmând a admite apelul declarat de apelanta reclamantă CC.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă CC, cu sediul în CC- persoană însărcinată cu primirea corespondenței - CC, împotriva sentinței civile nr.1333/29.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.X/315/2015.
Schimbă în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Dâmbovița.
Admite acțiunea și față de acest pârât pe care îl obligă, în solidar cu CC la plata de 5772 lei - despăgubiri și a sumei de 796, 90 lei dobânzi legale aferente acestei sume.
Obligă ambii pârâți, în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3004, 38 lei către reclamantă.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de CC.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 11.10.2016.
| ← Acţiune în constatare clauze abuzive. Jurisprudență Clauze... | Contracte. repunerea părţilor în situaţia anterioară → |
|---|
