Răspundere civilă delictuală. termenul de prescripţie. art. 15 alin 2 cpc
| Comentarii |
|
Tribunalul DÂMBOVIŢA Decizie nr. 1349 din data de 19.12.2016
Cum in cauza penala s-a făcut constituire de parte civila, în conformitate cu disp. art.15 alin.2 C.proc.civ., și cum pe parcursul desfășurării cercetărilor penale, termenul de prescripție nu a curs, singurul moment de la care se poate considera ca începe sa curgă termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii în fata instanței civile este data comunicării ordonanței de clasare.
Cod ECLI ECLI:RO:TBDBO:2016:009.001349
Dosar nr. X/315/2015
R O M Â N I A
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA-SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1349
Ședința publică din data de 19.12.2016
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE - CC
JUDECĂTOR: - CC
GREFIER - CC
Pe rol fiind soluționarea apelurilor civile declarate de: apelanta - reclamantă CC, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat CC din CC, de apelantul - pârât CC, cu sediul în CC și de apelantul - pârât CC, domiciliat în CC , împotriva sentinței civile nr. 1200/18.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. X/315/2015, având ca obiect " pretenții";.
Prezența și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 12.12.2016, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea soluției în prezenta cauză.
TRIBUNALUL :
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr. X/315/2015 la data de 19.06.2015, reclamantul CC a chemat în judecata pe pârâții CC și CC, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la plata sumei de 62.945,017 lei reprezentând daune materiale și daune morale suferite în urma evenimentului rutier produs la data de 30.03.2011, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în data de 30.03.2011, în jurul orelor 08:00, pe DN CC, pe raza localității CC, în interiorul Benzinăriei CC, în calitate de pieton a fost acroșată de pârât, conducătorul auto al autoturismului cu nr. CC, suferind leziuni ce au avut nevoie pentru vindecare de 80-85 zile de îngrijiri medicale, că la momentul producerii accidentului, autoturismul implicat nu avea o poliță RCA valabilă și că a fost întocmit dosarul penal nr. 1965/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în care s-a început urmărirea penală împotriva numitului CC, s-a întocmit expertiza medico-legală și tehnică auto, rezultând numărul de îngrijiri medicale și faptul că pârâtul CC nu a dat dovadă de atenție și apreciere corectă în conducere și nu a rulat cu viteza corespunzătoare.
A mai arătat că modalitatea de producere a accidentului a fost descrisă în ordonanța de clasare din 11.02.2014 în dosarul penal 1965/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în sensul că în timp ce se deplasa în calitate de pieton prin incinta benzinăriei CC din CC, autoturismul condus de pârât a acroșat-o cu oglinda din partea laterală dreaptă a corpului, moment în care a căzut pe spate cu piciorul stâng sub corp, în dreptul ușii dreapta față a autoturismului, că organele de poliție au înaintat dosarul cu propunerea de trimitere în judecată a conducătorului auto pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și că această cauză a fost tergiversată o perioadă lungă de timp din culpa organelor de cercetare penală soluția de clasare fiind pronunțată datorită dispozițiilor Noului Cod penal intrat în vigoare.
A mai arătat că prejudiciile suferite în urma accidentului au fost următoarele: necesitatea unui însoțitor plătit cu 900 lei în perioada internării și 1.500 lei în perioada de recuperare, tija metalică - 4.620 lei, cadru pentru deplasare - 252,5 lei, certificat medico-legal - 25 lei, a fost somată să plătească suma de 4.647,517 lei, expertiză tehnică auto dispusă în cadrul dosarului penal - 1.000 lei și 50.000 lei daune morale.
Totodată, a menționat că s-a adresat pârâtului CC pentru recuperarea acestor sume însă acesta a apreciat că dreptul material la acțiune s-a prescris, deși potrivit principiului "penalul ține în loc civilul"; termenul de prescripție a început să curgă de la data clasări cauzei penale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-99 cod civil de la 1864, art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală de la 1968, art. 251 din Legea nr. 32/2000 și art. 29 alin. (1) lit. i din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri și trei martori.
La data de 28.10.2015 pârâtul CC a formulat întâmpinare (f. 57-64), prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei iar pe fond respingerea în parte a capetelor de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune morale și materiale și respingerea în totalitate a capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Asupra excepției a arătat că dreptul la acțiune al reclamantei a luat naștere la data de 30.03.2011, când aceasta a putut cunoaște întinderea prejudiciului său, cât și lipsa unei polițe RCA pentru autovehiculul condus de pârâtul CC și că reclamanta nu s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 1965/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște.
În motivarea pe fondul cauzei a arătat că solicită reținerea unei culpe concurente a reclamantei de 50 % întrucât potrivit Ordonanței de clasare reclamanta putea preveni producerea accidentului și trebuia să respecte prevederile art. 35 alin. (1) și art. CClin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006.
În ce privește daunele morale a solicitat să se acorde importanță doar caracterului compensatoriu al acestora și nu celui punitiv și a arătat că nu poate fi aplicat principiul restituirii integrale, că despăgubirile trebuie să fie ancorate în realitatea socio-economică națională, că limitele de răspundere a asigurătorului nu pot servi drept criteriu de apreciere, că potrivit ghidului pentru soluționarea daunelor morale, în caz de vătămare corporală se acordă 316 lei pe zi de îngrijire medicală în cazul recuperării integrale a funcționalității și 419 lei pe zi de îngrijire medicală în cazul unei infirmități post traumatice și că în raport de acestea, de circumstanțele producerii accidentului și de culpa concurentă a victimei apreciază că suma cuvenită cu titlul de daune morale este de 14.000 de lei.
În ce privește daunele materiale a arătat că Fondul poate fi obligat să plătească, în măsura în care vinovatul identificat nu va face el însuși acest lucru, doar prejudiciul calculat conform art. 49 pct. 1 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
A solicitat respingerea ca nedovedită în parte a cererii, menționând că reclamanta a depus documente justificative doar pentru suma de 5.897,5 lei căreia a solicitat să i se aplice procentul de 50 % reprezentând culpa concurentă a victimei și apreciind că suma de 2.948,75 lei este justificată.
În acest sens, a menționat că reclamanta nu face dovada sumelor plătite însoțitorului, și a sumei de 4.647,52 lei către Spitalul Județean de Urgență Dâmbovița, întrucât nu a făcut dovada achitării acestei sume și întrucât potrivit Legii nr. 95/2006 obligația de rambursare a cheltuielilor efectuate de unitatea spitalicească revin persoanei responsabile de producerea accidentului.
La data de 13.11.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare (f. 75-77), prin care a solicitat respingerea excepției prescripției.
În motivare a reiterat susținerile cu privire la prescripție din cuprinsul cererii de chemare în judecată și a arătat că nu este de acord cu proporția culpei indicată de pârât, întrucât din raportul de expertiză în cauză rezultă că pârâtul CC se face vinovat de două din cele trei cauze de producere a accidentului, că acesta a încălcat mai multe reguli de circulație și că în dreptul benzinăriei nu există acostament pe care să se poată deplasa pietonii.
În ceea ce privește daunele morale a menționat că nu se poate impune instanței să țină seama de informații statistice ori de jurisprudență care nu prezintă elemente asemănătoare cu cele din cauza dedusă judecății, că ghidul indicat de pârât are caracter de recomandare, că daunele materiale se încadrează în dispozițiile indicate de pârât, că este un fapt notoriu că pentru însoțitorii persoanelor aflate în nevoie nu e eliberează documente justificative acestea urmând a fi dovedite cu martorii propuși și că cheltuielile de spitalizare trebuie achitate de pârâți.
În drept, a invocat dispozițiile art. 201 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din data de 18.11.2015 (f. 78), instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pârâtul CC nu a formulat întâmpinare în termenul legal.
La data de 17.02.2016 acesta a depus la dosar o cerere intitulată "declarație"; (f. 90-95), prin care a arătat că a intrat în stația Peco CC de lângă spațiul dintre gard și șanț nu de pe DN CC cum declară CC, că la prima pompă alimenta un autovehicul marca Volkswagen Golf, că vânzătoarea a văzut când a intrat în stație și a oprit la circa 1-1,5 metri de mașina care alimenta, că staționat fiind a văzut cum din partea opusă veneau două persoane ținându-se de braț care au trecut printre mașina din față și mașina în care se afla, că ajunsă în dreptul aripii dreapta față a căzut trasă de mână de CC și în cădere a atins foarte puțin mașina, că CC a lăsat-o și a fugit, că s-a dat jos și a urcat-o în mașină pe reclamantă și că atunci când se afla în curtea spitalului a venit un polițist pe nume CC.
A mai arătat că în curtea sa a lovit de probă o persoană cu 25 km/h și nici nu s-a învinețit, că nora reclamantei fiind medic la Spitalul Județean au apărut multiple echimoze, contuzii și fractură, inițial un certificat medico legal de 50 de zile, că CC a început să îi spună ce pretinde de față cu 3 polițiști, la sediul Poliției CC, deși mama acestuia nu avea ce căuta în stația Peco, dar a refuzat discuția, că ulterior polițistul CC la chemat din nou, i-a arătat un certificat medico-legal cu 80-85 de zile și i-a spus că se încadrează la alineatul 2 și e complicat, că CC e arestat, că vânzătoarea de la Stația Peco i-a spus că CC vine și întreabă de proba video, că nu l-a interesat această probă, care ulterior a dispărut și că la mijloc ar fi asigurarea RCA făcută în ziua respectivă.
A menționat că dosarul penal conține o serie de nereguli: nu a fost invitat la măsurători, nu a fost de față la vizionarea casetei video pe care a vizionat-o împreună cu vânzătoareaCC, cu fiul său CC, cu CC, cu CC și au văzut că cele două femei mergeau de braț, CC a tras-o pe reclamantă ca să nu calce în groapă și a fugit când aceasta a căzut, că nu cunoaște pe nimeni la Peco și nici nu avea interesul ca această casetă să dispară.
A mai menționat că CC minte când spune că a încercat să o înțelegere amiabilă privind cheltuielile făcute, că polițistul CC l-a chemat și i-a spus că ar fi bine să convină asupra unei culpe comune și fiindu-i rușine de acesta a acceptat ideea, că fiul său CC a avut o discuție cu acest polițist și a dat 50 de milioane fără știrea sa, că a doua zi a mers la Poliția CC și i-a spus polițistului CC că are cei 50 de milioane dar îi dă nu pentru că ar fi vinovat, că CC a solicitat 100 de milioane, că în acest timp i-a murit soția care a făcut stop cardiac datorită tensiunii provocate de CC, că fiul său care suferea ca urmare a morții mamei sale a hotărât să aibă o discuție cu CC la CC, fără să știe pârâtul, intenționând să-i dea 70 milioane, că s-a dus imediat după el, că a oprit la CC care i-a spus că nu a văzut nici un accident, că după discuția avută de fiul său cu familia CC a aflat că aceștia doresc suma de 100 milioane lei plus 10 milioane lei pentru avocat, că aceștia mint când spun că pârâtul a amenințat martorii, că aceștia au amenințat în repetate rânduri Poliția CC că tergiversează ancheta, că nu a cunoscut și nu cunoaște pe nimeni din cadrul Poliției CC, că nu a acceptat nici n compromis, știind că este nevinovat, că polițistul CC i-a sugerat că este culpă comună, arătându-i să declare că atunci când bătrâna era lângă mașină, mașina a fost în mișcare 15-20 cm.
În dovedire a solicitat proba cu 4 martori.
În cauză, instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, martorii CC (f. 96) și CC (f. 97) și interogatoriul pârâtului din oficiu (f. 98), fiind atașat în copie dosarul penal nr. 1965/P/2011.
Prin sentința civilă nr. 1200/18.03.2016, instanța de fond a admis în parte cererea, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta CC, în contradictoriu cu pârâții CC, și CC, a obligat pârâții la plata către reclamantă în solidar a sumei de 17.948,75 lei reprezentând 2.948,75 lei daune materiale și 15.000 lei daune morale și a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 30.03.2011, ora 08.20, reclamanta a fost acroșată de autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare CC, condus de pârâtul CC în stația de alimentare cu combustibil CC din CC și a căzut suferind vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 de zile de îngrijiri medicale conform raportului de expertiză medico-legală (f. 63 dosar atașat), situație de fapt care rezultă din declarațiile date în fața organelor de urmărire penală și din expertizele dispuse de acestea.
Astfel din relatările agentului de poliție CC și ale angajatei stației CC , care au vizionat înregistrarea video a evenimentului, a rezultat, contrar susținerilor pârâtului CC și celor ale martorilor CCși CC, că autovehiculul condus de petent se afla în mișcare în momentul căderii reclamantei și așa cum a rezultat din declarațiile tuturor martorilor audiați în cadrul dosarului de urmărire penală, reclamanta a căzut în dreptul portierei din dreapta față a autovehiculului condus de petent, deci în momentul imediat următor ajungerii acesteia la nivelul oglinzii autovehiculului, astfel că s-a dovedit a fi adevărată susținerea reclamantei potrivit căreia căderea s-a datorat contactului cu autovehiculul condus de pârât, concluzie care a fost întărită de adresa Serviciului Județean de Medicină Legală Dâmbovița nr. 258 din 07.01.2013, care menționează că, cu cea mai mare probabilitate, victima se afla în poziție ortostatică, fiind lovită în partea dreaptă a corpului, urmată de răsucire și cădere, iar mecanismul de producere a vătămărilor a fost cel descris de reclamantă așa cum rezultă și din concluziile raportului de expertiză tehnică auto
Reclamanta a încălcat prevederile art. CClin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, circulând prin interiorul stației de alimentare, deși carosabilul se învecina în acea zonă cu un acostament practicabil și, totodată, exista suficient spațiu la limita drumului public, pe care putea circula în siguranță, iar pârâtul CC a încălcat prevederile art. 35 alin. (1), art. 48 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 care stabilesc faptul că participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să […] nu pună în pericol viața sau integritatea corporala a persoanelor și obligația pentru conducătorul de vehicul de a respecta regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.
În drept, s-a precizat că obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil, sens în care își găsesc aplicabilitate art. 998-999 din vechiul Cod civil, aplicabil în raport de data săvârșirii faptei.
Potrivit acestor dispoziții legale care reglementează condițiile răspunderii pentru fapta proprie cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare și fiind răspunzător pentru cea mai ușoară culpă.
Prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.
În speță, fapta pârâtului de a încălca dispozițiile menționate are caracter ilicit, această faptă este săvârșită cu vinovăție, neexistând nici o cauză care să înlăture răspunderea și a produs reclamantei prejudicii materiale și morale.
Astfel, în ceea ce privește prejudiciul material, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada întinderii acestuia în parte. Astfel, instanța a apreciat ca fiind dovedit prejudiciul material în sumă de 5.897,5 lei constând în contravaloarea tijei metalice - 4.620 lei (f. 15), a cadrului 252,5 lei (f. 16), taxa pentru eliberarea certificatului medical 25 lei (f. 17) și contravaloarea expertizei auto 1.000 lei.
În ceea ce privește ultimele două, instanța de fond a mai reținut că erau necesare pentru stabilirea și repararea prejudiciului și au fost rezultatul aceleiași fapte a pârâtului CC, iar referitor la cheltuielile medicale pe care a fost somată să le plătească Spitalului de Urgență Târgoviște, în sumă de 4.647,517 lei, instanța a apreciat că nu există un astfel de prejudiciu în patrimoniul reclamantei, întrucât pe de o parte, potrivit dispozițiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată"; și potrivit art. 93 alin. (1) din același act normativ finanțarea acordării asistenței medicale publice de urgență se face de la bugetul de stat iar potrivit art. 92 alin. (1) "acordarea asistenței medicale publice de urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățeanului";, astfel că, pe de o parte, statul acoperă cheltuielile privind acordarea asistenței medicale publice de urgență reclamantei, putând recupera aceste cheltuieli de la persoanele care prin faptele lor au adus daune sănătății persoanei cărora i s-a acordat asistența medicală, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada achitării acestei sume, deci nu este vorba de un prejudiciu actual.
De asemenea, referitor la cheltuielile reprezentând pretinsele plăți efectuate către însoțitori, în timpul și respectiv ulterior spitalizării, instanța a reținut că nu au fost dovedite. Astfel, din declarațiile celor doi martori audiați CC și CC, cu care reclamanta a pretins că a dovedit cheltuielile efectuate pentru plata însoțitorilor, nu a rezultat decât că două persoane ar fi avut grijă de reclamantă, aspect pe care ambii martori nu l-au perceput direct, ci le-a fost relatat de către membrii familiei reclamantei, nu a rezultat clar nici perioada și nici sumele eventual achitate, prin urmare, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței și a întinderii prejudiciului.
În ceea ce privește daunele morale, având în vedere specificul instituției daunelor morale, în sensul că nu se poate apela la probe materiale pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, instanța a apreciat că în raport cu suferințele fizice suferite de reclamantă ca urmare a leziunilor provocate urmare a evenimentului rutier, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de reclamantă și care au adus-o în imposibilitate de a participa în mod liber la viața socială și de a-și desfășura activitățile obișnuite și intervalul de timp scurs de la data săvârșirii faptelor reținute în sarcina pârâtului și data soluționării cauzei, suma de 30.000 lei constituie o reparație justă a prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtul CC.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a rezultat din aceea că urmare a faptei pârâtului, reclamanta a suferit vătămările care au necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale, prejudiciul reținut în cauză nefiind reparat.
În ceea ce privește vinovăția, instanța a reținut că pârâtul a săvârșit fapta în mod culpabil, acționând în mod neglijent și imprudent, conform art. 999 din Codul civil de la 1864.
Totodată, instanța de fond a avut în vedere că ambii participanți la trafic, reclamanta și pârâtul CC, au concurat la producerea prejudiciului și a reținut că proporția culpei este de câte 50 % pentru fiecare dintre participanții la trafic implicați.
Astfel, prin încălcarea obligației prevăzute de art. CClin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, reclamanta a creat premisele producerii accidentului rutier. Așadar, deși s-a reținut în sarcina acesteia încălcarea unei singure obligații legale, spre deosebire de pârâtul CC, această încălcare a avut o pondere foarte însemnată în lanțul cauzal.
Conform art. 51 alin. (1) lit. b pct. i din Legea nr. 32/2000 CC se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Normele privind CC, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv autoturismul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării.
De asemenea, conform art. 11 alin. (2) teza finală din Normele privind CC, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Fondul are legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligației de despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de reglementările legale în vigoare.
Așadar, pârâtul CC a răspuns pentru pârâtul CC, fiind vorba așadar de o răspundere solidară, ulterior având un drept de regres împotriva acestuia.
Pentru aceste considerente instanța de fond a constatat că acțiunea este fondată, astfel că în temeiul textelor de lege invocate, a admis-o în parte și a obligat pârâții la plata către reclamantă în solidar a sumei de 17.948,75 lei reprezentând 2.948,75 lei daune materiale și 15.000 lei daune morale.
În temeiul art. 453 și următoarele Cod procedură civilă, întrucât pârâții au căzut în pretenții, aceștia au fost obligați la plata către reclamantă în solidar a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În acest sens, instanța a apreciat că și în situația în care reclamanta ar fi solicitat o sumă mai redusă cu titlul de despăgubiri, conform soluției de admitere în parte, aceasta ar fi fost nevoită să achite aceeași sumă cu titlul de onorariu, prin raportate la cuantumul dovedit și solicitat.
Împotriva acestei sentințe, la data de 07.09.2016, reclamanta CC a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a daunelor materiale și morale astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, urmând ca aceștia să suporte și cheltuielile de judecată.
Apelanta reclamantă a arătat în primul motiv de apel că deși și-a probat susținerile și pretențiile în cererea de chemare în judecată, instanța de fond a admis în parte solicitările și a reținut că nu s-a făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului, cu toate că ambii martori audiați în cauză au relatat faptul că două persoane i-au acordat îngrijiri, contra cost, pentru că acest aspect îl cunosc de la membrii familiei reclamantei, instanța făcând o apreciere greșită a acestor probe având în vedere faptul că martorii audiați au relatat că au perceput direct în ce mod s-a schimbat viața reclamantei, în sensul că abilitățile de deplasare s-au diminuat considerabil, că nu se mai putea îngriji singură după eveniment, că a stat la pat și că nici în momentul de față nu se mai deplasează decât prin curte și nu mai poate merge pe jos la magazin sau la biserică ș.a.m.d. Deși probele se interpretează unele prin altele, instanța s-a limitat doar la a înlătura din depoziția martorilor aspectul relatat cu privire la plata însoțitorilor, fără a ține cont de intervențiile medicale suferite, de perioada îndelungată de spitalizare și de perioada lungă de recuperare, perioadă în care, așa cum s-a demonstrat și prin proba cu înscrisuri și prin proba testimonială a avut nevoie de persoane care să o însoțească și îngrijească, persoane care au fost plătite cu ziua, iar în contextul în care a ajuns să aibă astfel de nevoi s-a aflat în imposibilitatea de a preconstitui înscrisuri doveditoare a sumelor achitate.
S-a mai arătat că, în măsura în care instanța de fond ar fi apreciat că sumele achitate de reclamantă ar fi fost excesive, ar fi putut diminua cuantumul acestora, însă în condițiile în care sumele solicitate au fost cele care se practicau de oamenii cu ziua care efectuau astfel de munci, evident că nu s-ar fi justificat nici măcar o astfel de măsură, cu atât mai mult să se justifice neacordarea acestor cheltuieli efectuate, iar motivarea instanței că nu rezultă perioada în care aceste persoane ar fi efectuat îngrijirile apare ca fiind de neînțeles, atâta vreme cât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat cu exactitate perioada în care apelanta reclamantă a fost internată în spital, precum și perioada în care a avut nevoie de recuperare, în cuprinsul acțiunii solicitând întocmai sumele achitate doar în acest interval de timp, nu și alte sume de bani achitate pentru ajutorul prin gospodărie altor persoane, deși e lesne de înțeles că nu a putut efectua singură treburile din gospodărie.
Un alt motiv de apel a privit faptul că a fost stabilită în mod greșit proporția culpei în sarcina părților implicate în evenimentul rutier, apelanta reclamantă arătând că în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto, expertul a reliefat atât culpa pietonului, pe care a motivat-o succint, dar în special s-a axat pe explicația culpei conducătorului auto, culpa reținută în sarcina reclamantei fiind aceea că s-a deplasat printr-un loc pe unde circulau autoturisme, deși în locul producerii accidentului rutier nu existau trotuar și acostament practicabil întrucât benzinăria în care a fost accidentată se învecinează direct cu drumul național și ulterior cu gardul ce delimitează spațiul amenajat pentru târgurile săptămânale, din fotografiile realizate în faza de urmărire penală reieșind că nu exista niciun loc care ar putea fi considerat acostament practicabil, astfel că instanța de fond a apreciat eronat că apelanta ar avea o culpă de 50% în producerea evenimentului rutier, apelanta reclamantă probând cu martori că nu era o persoană sprintenă și a fost nevoită să se deplaseze prin spațiul existent între pompele de alimentare cu combustibil și drumul național și nu avea cum să facă vreo mișcare bruscă de natură să îl surprindă pe conducătorul auto, cu atât mai mult cu cât acesta a lovit-o cu partea din față a autoturismului.
Motivarea succinta a instanței de fond prin care s-a reținut că reclamanta ar fi avut o pondere însemnată în lanțul cauzal al evenimentului rutier a fost apreciată de aceasta ca fiind una total eronată atâta timp cât nu s-a arătat care ar fi fost spațiul prin care ar fi trebuit să circule.
S-a mai susținut că obligațiile unui conducător auto sunt mult mai numeroase și au un rol mult mai important în prevenirea evenimentelor rutiere, atâta vreme cat consecințele unui moment de neatenție din partea unui șofer pot fi foarte grave.
Un alt motiv de apel a privit cuantumul daunelor morale stabilite de instanța de fond care a făcut o motivare succintă și a ajuns în mod greșit la concluzia ca 30000 lei constituie o reparație justă a prejudiciului suferit, fără a ține cont de suferința efectiv încercată de apelantă, de probele administrate prin care s-a demonstrat că leziunile suferite au fost semnificative, că a fost necesară o intervenție chirurgicală prin care i-a fost implantată în picior o tija metalică, fiind internată în spital două săptămâni, ca am fost nevoită să apeleze la persoane care să o îngrijească - atât în perioada de spitalizare cât și în perioada de recuperare, instanța de fond neraportându-se la numărul de zile de îngrijiri medicale - astfel cum au fost stabilite prin certificatul medico-legal, care atesta gravitatea leziunilor suferite.
Apelanta reclamantă a mai susținut că s-a diminuat considerabil impactul acestui eveniment rutier asupra activităților sale cotidiene, accidentul creând o stare de neputință pe care o resimte zilnic; că pârâtului CC a amenințat-o și i-a adus injurii, a încercat să se sustragă de la răspundere pentru fapta comisă, a zădărnicit aflarea adevărului făcând astfel ca durata de soluționare a cauzei să fie cât mai lungă și a accentuat suferința acesteia.
S-a invocat faptul că jurisprudența națională a acordat ca regulă sume mult mai mari pentru astfel de evenimente, sens în care s-a depus practica judiciară din care rezultă că pentru un număr de 30-35 de zile de îngrijiri medicale s-au acordat 40000 lei daune morale - mai mult decât pentru cele 80-85 de zile de îngrijiri medicale.
S-a solicitat proba cu înscrisuri.
La data de 31.08.2016, împotriva aceleiași sentințe a declarat apel CC prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei CC ca fiind tardiv introdusă, iar în subsidiar, în cazul admiterii acesteia, menținerea cuantumului despăgubirilor civile acordate de instanța de fond.
În motivare s-a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru s-a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii introductive ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune.
S-a mai arătat că dreptul la acțiune față de FPVS al reclamantei a luat naștere la data producerii evenimentului rutier care a generat prejudiciul, respectiv 30.03.2011 dată de la care reclamanta a putut cunoaște întinderea prejudiciului său, precum și faptul că vehiculul condus de CC nu ar fi posedat o poliță RCA; că reclamanta nu s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 1965/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște; că în speță sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1864, accidentul având loc la data de 30.03.2011
Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, iar judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Inițierea acestui mecanism al răspunderii civile delictuale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal este independentă de derularea procesului penal, având în vedere că existența prejudiciului și persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului și, în condițiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept public, în care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni.
Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 CPP, respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acțiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepție.
Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării judecații unei astfel de acțiuni civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispozițiilor legale, în termenele definite de lege.
Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că reclamanta CC putea cere antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului soldat cu prejudicii materiale în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată, neexistând o dispoziție legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripție.
Reclamanta nu a intentat un proces civil în termenul de prescripție care a curs de la data la care a cunoscut existența prejudiciului, respectiv 30.03.2011, ci mult după acest termen, la data de 19.06.2015, astfel că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Apelantul a solicitat ca în cazul respingerii motivului de apel reprezentat de tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată, să se mențină cuantumul despăgubirilor civile acordate reclamantei, având în vedere că acesta a fost stabilit în mod corect de către instanța de fond, prin raportare atât la gradul de culpă reținut în proporție de 50% în sarcina reclamantei, cât și prin raportare la practica instanțelor de judecată din România, aplicată la întinderea prejudiciului constatat prin mijloacele de probă de la dosarul cauzei.
De asemenea, apelantul pârât și-a exprimat disponibilitatea de a acorda aceste despăgubiri pe cale amiabilă după rămânerea definitivă a hotărârii, reclamanta având obligația să transmită coordonatele bancare unde dorește să-i fie virate aceste despăgubiri.
Totodată, s-a solicitat pârâtului CC să ia legătura cu FPVS în vedere stabilirii modalităților prin care va putea rambursa sumele la care a fost obligat Fondul, care are un drept de regres după achitarea acestora, în calitatea sa de garant al obligației de despăgubire.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, în baza art. 411 din Codul de procedură civilă.
La data de 09.09.2016, împotriva sentinței civile nr. 1200/18.03.2016, a declarat apelCC, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca tardiv formulată și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de apel, s-a arătat că la data comiterii infracțiunii partea vătămată a cunoscut fapta ilicită și persoana răspunzătoare de producerea ei, iar întinderea prejudiciului a fost certă și determinată cel puțin la data de 24.06.2011, după expirarea numărului de 85 de zile de îngrijiri medicale indicat în raportul de expertiză medico-legală întocmit de INML, astfel că au fost îndeplinite condițiile pentru începerea curgerii termenului de exercitare a dreptului material la acțiune, cel mai târziu la data de 24.06.2014, iar neexercitarea acestuia s-a datorat culpei reclamantei, acesta nefăcând dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție.
S-a susținut că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil, prevăzut de art. 22 Cod procedură civilă, astfel că judecătorul fondului nu a solicitat lămuriri și explicații părților, în scris sau oral, cu privire la starea de fapt și motivarea în drept pe care își întemeiază susținerile; nu a dispus administrarea probelor ce erau absolut necesare dezlegării corecte a cauzei: atașarea dosarului penal, audierea martorilor din rechizitoriu, audierea martorilor propuși de către pârât; explicațiile date instanței de către pârât, prin intermediul notelor de apărare, precum și explicațiile orale ale pârâtului, nu au fost luate în considerare niciun moment de judecătorul fondului, care avea obligația de a asculta explicațiile părților la cererea expresă a acestora, ba mai mult, daca din aceste explicații sau lămuriri putea rezulta necesitatea administrării unor probe noi sau revenirea asupra probelor a căror încuviințare a fost respinsă anterior, ar fi putut propune și administra probele din oficiu. Prin urmare, judecătorul, în vederea asigurării unui proces echitabil, conform exigențelor CEDO, se impunea să nu constate decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe și de a cere administrarea lor, cu consecința administrării unor probe care, deși procedural au fost propuse tardiv, pot răsturna prezumția de veridicitate a celor reținute în rechizitoriu, raportat la vinovăția pârâtului.
Apelantul a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că instanța de fond a respins cererea de probatoriu a pârâtului, deși acesta a contestat permanent vinovăția, iar fără rolul activ al judecătorului a fost în imposibilitate de a-și proba susținerile.
S-a mai susținut că motivarea instanței de fond a avut în vedere numai probele propuse de către reclamantă, înlăturând efectiv apărările pârâtului și probele propuse de către acesta, care erau confirmate de mare parte din declarațiile martorilor (CC, CC), audiați în faza de cercetare penală.
Totodată s-a criticat faptul că instanța de fond a reținut doar susținerile celor care au vizionat înregistrarea video, respectiv agentul de poliție CC și angajata stației,CC (fără vizionarea casetei de către judecătorul fondului) și pe baza cărora s-a stabilit că autovehiculul condus de pârât se afla în mișcare în momentul căderii reclamantei, dar nu a luat în considerare mărturiile celor doi martori ce au fost audiați în dosarul penal, prezenți la eveniment, care declarau în sensul celor declarate de către pârât. Mai mult, vizionarea înregistrării video se impunea a fi făcută de către instanța de fond, ca entitate imparțială, având în vedere ca pârâtul nu a fost chemat la vizionare, că nu a fost de acord cu ceea ce au relatat agentul de poliție și angajata stației. De asemenea, apelantul a arătat că nu a fost chemat la măsurătorile făcute cu ocazia cercetării la fața locului și nici la acțiunea de vizionare a înregistrării video.
S-a mai arătat că instanța de fond a reținut faptul că, din declarațiile martorilor audiați în cadrul dosarului de urmărire penală, reclamanta a căzut în dreptul portierei din dreapta față a autovehiculului condus de către petent, deci practic în momentul imediat următor ajungerii acesteia la nivelul oglinzii autovehiculului, dar acest fapt nu demonstrează că aceasta a fost acroșată cu oglinda; reclamanta ar fi putut să cadă în același loc, și în varianta arătată de către pârât: autovehiculul său era oprit și, în momentul în care reclamanta însoțită de CC s-au apropiat de mașina, în dreptul portierei dreapta față, pârâtul a observat cum CC a smucit-o pe reclamantă, pentru a evita un obstacol iar aceasta s-a dezechilibrat și a căzut, afirmațiile pârâtului fiind confirmate și de depozițiile martorilor din dosarul de cercetare penală, martori ce se impunea a fi reaudiați de către instanța de fond. Mai mult, în virtutea rolului activ, având în vedere că pârâtul contesta vinovăția, că arăta o altă situație de fapt ce se regăsește în depozițiile martorilor în faza de cercetare penală, că nu exista certitudinea vinovăției pârâtului, instanța de fond era obligată să audieze martorii din rechizitoriu, precum și martorii propuși de către pârât.
A fost solicitată atașarea dosarului penal nr. 1965/P/2011 înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște și proba testimonială, în sensul audierii în calitate de martori a martorilor din rechizitoriu, precum și a numiților: CC, cu domiciliul în comuna CC; CC ; CC cu domiciliul în CC; CC, cu domiciliul in CC.
Intimatul CC a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantă ca nefondat.
Cu privire la daunele morale, s-a invocat "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale"; în baza căruia s-a procedat la calcularea și clasificarea prejudiciilor morale, concluzionând că reclamanta a suferit vătămări care au necesitat un număr de 85 de zile de îngrijiri medicale, iar suma pe care instanța de fond a acordat-o acesteia prin sentința civilă nr. 1200/18.03.2016, respectiv 15.709, lei a fost corect calculată.
Referitor la cuantumul daunelor materiale, intimatul a arătat că nu s-a făcut dovada faptului că anumite persoane ar fi primit o remunerație în schimbul diverselor servicii ocazionale prestate.
În ceea ce privește culpa comună, s-a arătat că instanța de fond a procedat corect având în vedere culpa concurentă a reclamantei în producerea propriilor vătămări, aplicând procentul de 50% corespunzător, iar criticile aduse de reclamantă stabilirii unui procent de culpă în sarcina sa sunt nefondate.
La data de 17.10.2016, intimata reclamantă, CC, a formulat întâmpinare la apelurile formulate de cei doi apelanți-pârâți prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate și obligarea apelanților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la apelul formulat de pârâtul Fondul de Protecție al Victimelor Străzii, s-a arătat că soluția instanței de fond asupra excepției tardivității este una legală și temeinică pentru că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este data indicată de pârât, respectiv 30.03.2011 (data producerii evenimentului rutier), ci este data la care a fost comunicată soluția de clasare a cauzei penale.
Cu privire la apelul formulat de pârâtul CC, s-a arătat că acesta se află într-o eroare, motivele de apei fiind străine de natura cauzei. Astfel, dosarul penal a fost atașat la prezenta cauză, iar pe baza probelor administrate în acesta precum și pe baza noilor probe (solicitate și încuviințate în conformitate cu dispozițiile legale) s-a pronunțat soluția la nivelul instanței de fond. Mai mult, pârâtul a susținut că ar fi putut contrazice cele reținute în rechizitoriu - însa un astfel de act nu a fost întocmit.
De asemenea, s-a susținut că pârâtul a avut parte la nivelul instanței de fond de un proces echitabil, însă pasivitatea sa a fost sancționată în conformitate cu dispozițiile legii - cu referire la decăderea acestuia din dreptul de a mai propune probe. Acesta nu a demonstrat în fața instanței de fond nicio cauză care să-l fi împiedicat în a formula întâmpinare în termenul prevăzut de lege și nici nu a formulat vreo cerere de repunere în termen. Faptul că acesta nu a fost asistat ori reprezentat de un apărător nu are relevanță, fiind opțiunea sa de a se prezenta singur în fața instanței.
S-a mai arătat că pârâtul a dat o interpretare proprie probelor administrate la nivelul urmăririi penale, insistând asupra depozițiilor unor martori care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă și apreciind că instanța de fond trebuia să vizioneze o înregistrare video care nu mai există, iar martorii pe care dorește să îi audieze în fața instanței de control au dat declarații în fața organelor de cercetare penală, motiv pentru care nu este utilă reaudierea acestora. În plus, au fost întocmite și două lucrări de expertiză cu privire la cele întâmplate, una privind modalitatea de producere a accidentului și una privind cauzele care au produs leziunile persoanei vătămate, însă pe care pârâtul le ignoră cu desăvârșire.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
S-a solicitat proba cu înscrisuri.
La data de 03.11.2016, CC, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de CC, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, arătând că apelanta reclamantă a cunoscut chiar de la data accidentului faptul că pârâtul CC este cel care a vătămat-o corporal și împotriva acestuia se putea îndrepta pentru repararea prejudiciului său, iar dacă "penalul ține în loc civilul"; după cum a susținut reclamanta, atunci aceasta avea posibilitatea de a porni o acțiune în pretenții, care să fie suspendată până la soluționarea cauzei penale, dar prezervându-și dreptul la acțiune, fără a scuza inactivitatea prin așteptarea ordonanței de clasare care să consfințească ceea ce deja știa din ziua accidentului.
La data de 08.11.2016, apelanta reclamantă, CC, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul pârât Fondul de Protecție al Victimelor Străzii prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate, cu consecința admiterii apelului, arătând că ghidul pentru soluționarea daunelor morale menționat de intimat în sprijinul afirmațiilor sale are doar un caracter de recomandare, urmând ca instanța de control judiciar să aprecieze, în funcție de probatoriul administrat în cauză, suma care se cuvine reclamantei cu titlu de daune morale.
Totodată, referitor la culpa comună în proporție de 50%, s-a arătat că față de probele administrate în cauză, nu se poate reține în sarcina pietonului o culpă egală cu cea a conducătorului auto.
În drept au fost invocate prevederile art. 201 din Codul de procedură civilă.
Examinând sentința civilă apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum si a dispozițiilor legale incidente în cauza , tribunalul reține următoarele:
Apelurile declarate de parații CC ( FPVS) si CC se apreciază ca nefondate, urmând a fi respinse.
Astfel, în ceea ce privește motivul de apel referitor la modul de soluționare greșit de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune( critica ce se regăsește în ambele apeluri), tribunalul constata ca acesta este neîntemeiat. În mod corect instanța de fond, prin încheierea de ședință din 18.11.2015, a respins excepția prescripției, fata de împrejurarea ca, în condițiile in care reclamanta CC (parte vatamata în dosarul penal) s-a constituit parte civila in cadrul dosarului penal 1965/P/2011, astfel cum rezulta din cererea aflata la fila 56 din acest dosar, latura civila a cauzei urma să fie solutionata în acest cadru, iar o acțiune civila separata introdusa simultan sau ulterior si instanta civila ar fi fost inadmisibila. Dispozitiile art.14-22 din C.pr.pen de la 1969 sunt clare, in sensul ca penalul tine în loc civilul, astfel ca si în situația in care reclamanta nu s-ar fi constituit parte civila în procesul penal ci ar fi introdus acțiune pentru recuperarea pagubei la instanța civila, aceasta ar fi fost suspendata pana la soluționarea definitiva a cauzei penale.
În speță, cum in cauza penala s-a făcut constituire de parte civila, în conformitate cu disp. art.15 alin.2 C.proc.civ., și cum pe parcursul desfășurării cercetărilor penale, termenul de prescripție nu a curs, singurul moment de la care se poate considera ca începe sa curgă termenul de prescripție pentru exercitarea acțiunii în fata instanței civile este data comunicării ordonanței de clasare din 11.02.2014, întrucât prin aceasta ordonanța s-a lăsat nesoluționată latura civila.
O alta critica a apelantul CC, vizeaza lipsa de rol activ a judecatorului fondului, aratand ca acesta nu a solicitat lamuriri si explicatii partilor și nu a dispus administrarea probelor ce erau absolut necesare dezlegarii corecte a cauzei: atasarea dosarului penal, audierea martorilor din Rechizitoriu si audierea martorilor propuși de parat.
Retine tribunalul ca si acest motiv de apel este neîntemaiat, dosarul penal fiind atasat la dosarul de fond, instanta avand în vedere la retinerea situatiei de fapt atat probele administrate pe parcursul cercetarilor penale( declaratiile martorilor audiati cu acea ocazie , raportul de expertiza tehnica auto, declaratiile reclamantei (parte vatamata) si ale paratului, si actele medicale), cat si cele administrate nemijlocit de catre instanta de fond, solicitate de părți în condiții procedurale. Apreciază tribunalul că martorii ce au fost audiați pe parcursul cercetărilor penale nu se impunea a fi reaudiați de către instanță, având in vedere pe de o parte timpul îndelungat scurs de la producerea evenimentului rutier, precum si faptul ca aceste declarații se coroborau cu celelalte probe, astfel ca nu existau dubii cu privire la reținerea anumitor aspecte.
Nu poate fi imputat instantei de fond faptul ca paratul CC nu a formulat întampinare si nu a propus probe în conformitate cu dispozitiile art.254 C.proc.civ., alin. 6 al acestui articol , prevazand expres ca partile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instantei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Mai mult decat atat, tribunalul constata că, instanța de fond a dispus din oficiu administrarea probei cu interogatoriul paratului, dând acestuia posibilitatea să-si expună punctul de vedere cu privire la modul de producere a accidentului si la pretențiile materiale solicitate de reclamanta, a audiat martorii propuși de reclamanta în prezenta paratului, care a avut posibilitatea sa adreseze acestora întrebări (încheierea de ședința din data de 17.02.2016), astfel ca nu se poate susține o lipsa de rol activ a instanței sau încălcarea dreptului la apărare al paratului.
În mod corect, instanța de fond a reținut din multitudinea probelor administrate în dosarul penal, doar pe cele care se coroborau între ele, precum si cu cele administrate în fata instantei, înlaturand motivat relatarile paratului si ale martorilor CC și CC, în sensul ca autoturismul condus de parat era staționat în momentul căderii reclamantei, relatari infirmate atat de declaratiile persoanelor care au vizionat înregistrarea video a evenimentului cat si de expertizele efectuate in cadrul dosarului penal.
Pentru considerentele mai sus expuse , apelurile declarate de pârați se apreciază ca nefondate.
În ceea ce privește apelul reclamantei , tribunalul retine urmatoarele:
Criticile vizand cuantumul daunelor morale acordate de instanta si retinerea culpei comune a reclamantei si a paratului în producerea accidentului nu sunt întemeiate.
Astfel, din lecturarea sentintei apelate, rezulta ca judecatorul fondului si-a argumetat temeinic solutia retinerii culpei comune în producerea accidentului (ci nu suuccint-1 rand ,asa cum eroanat sustine reclamanta), aratand obligatiile incalcate de fiecare dintre participantii implicati in accident, cu precizarea ca obligatia prevazuta de art.CClin.1 din OUG 195/2002, încalcată de reclamanta are o pondere foarte insemnata in lanțul cauzal.
Sustinerile apelantei în sensul ca la locul producerii accidentului rutier nu exista trotuar și nici acostament practicabil sunt infirmate de cuprinsul raportului de expertiza tehnică (filele 120-131 din dosarul penal), unde la pagina 11 paragraful 2 se arata în mod expres ca în cazul analizat acostamentul din stanga directiei de deplasare a pietonilor este practicabil. De asemenea se arată in raport (paragraful 3 ) ca potrivit procesului verbal de cercetare la fata locului, în zona nu erau trotuare, însa carosabilul era învecinat cu acostamente practicabile, că în zona stației de alimentare suprafața acostamentului era asfaltată, dar avandu-se în vedere reconstituirea efectuată, rezulta că intre planul lateral stânga al autoturismului și limita carosabilului era o distanța de cca 2,6 m, culoar de trecere suficient pentru deplasarea pietonilor, in siguranța, fara a se traversa prin incinta statiei.
În aceste conditii nu se poate afirma ca reclamanta nu are culpa în producerea accidentului, conduita sa de a se deplasa necorespunzator prin incinta stației de alimentare ci nu pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția ei de mers, fiind primul factor cauzal care a determinat producerea evenimentului rutier, astfel ca în mod corect instanta de fond a retinut o culpa a acesteia în procent de 50%.
Referitor la cuantumul daunelor morale, tribunalul constata ca si acestea au fost corect apreciate de instanța de fond prin raportare la suferințele fizice suferite de reclamanta, numarul zilelor de îngrijiri medicale, vârsta acesteia, consecințele prezente si viitoare ale evenimentului rutier asupra activitătilor cotidiene ale reclamantei precum si la proportia culpei acesteia în producerea accidentului. Constata tribunalul, ca asa cum a aratat si parata FPVS prin intampinare, cuantumul daunelor acordate este în concordanța si cu Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, care chiar daca are doar caracter de recomandare, nu poate fi ignorat de catre instante. Tinand cont de particularitațile concrete ale spetei si de împrejurarea ca acordarea daunelor morale are menirea de a suplini suferintele si consecintele negative din plan social si moral determinate de accidentul rutier ci nu de a constitui o sursa de îmbogatire a victmei, tribunalul constata ca nu se impune majorarea acestora.
Întemeiat este însa motivul de apel referitor la daunele materiale. Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, tribunalul constata că din declarațiile martorilor CC si CC coroborate cu actele medicale aflate la dosar , rezulta ca pe perioada spitalizării( 11-15 zile)si ulterior dupa externare, o perioada de de cca o luna de zile, reclamanta a fost îngrijită de 2 femei, plătite cu ziua. Împrejurarea ca cei doi martori cunosc aceste aspecte de la soțul reclamantei sau de la alți membri ai familiei acesteia, ci nu le-au perceput în mod direct, nu poate constitui un motiv pentru neluarea in seama a acestor declarații, în condițiile in care aceste declarații se coroborează cu actele medicale aflate la dosar din care rezulta cu certitudine ca atât în perioada spitalizării cat si ulterior reclamanta a fost imobilizata la pat si avea nevoie de îngrijiri corespunzătoare.
În aceste condiții și având în vedere ca suma solicitata de reclamanta de 50 lei /zi,nu este exagerata si corespunde cu sumele practicate pentru astfel de servicii, tribunalul constata ca reclamanta este îndreptățită si la plata acestor sume care reprezintă o cheltuiala efectuata pentru restabilirea sănătății afectate în urma evenimentului rutier a cărui victima a fost . Făcând un calcul matematic, rezulta o suma de 2200 lei (44 zile x 50 lei/zi), din care reclamantei i se cuvine, ținând cont de culpa comuna reținută, suma de 1100 lei.
Pentru aceste considerente, si în limitele arătate, apelul reclamantei se impune a fi admis în conformitate cu disp. art.480 C.proc.civ., iar hotărârea instanței de fond schimbată, in sensul obligării pârâților in solidar la plata către aceasta a sumei de 19.048,75 lei reprezentând 4048, 75 lei daune materiale si 15000 lei daune morale.
Se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței, iar în conformitate cu disp. art. 453 C.proc.civ. va obliga pârâții apelanți in solidar la plata către reclamanta apelanta a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul - pârât CC, domiciliat în CC, împotriva sentinței civile nr. 1200/18.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. X/315/2015.
Respinge ca nefundat apelul declarat de apelantul - pârât CC, cu sediul în CC, împotriva sentinței civile nr. 1200/18.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. X/315/2015.
Admite apelul declarat de apelanta - reclamantă CC, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat CC din CC, împotriva sentinței civile nr. 1200/18.03.2016, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. X/315/2015.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că obligă pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 19.048,75 lei reprezentând 4048, 75 lei daune materiale și 15.000 lei daune morale.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă apelanții - pârâți în solidar la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 19.12.2016.
| ← Uzucapiune. cheltuieli de judecată. Jurisprudență Uzucapiune... | Avocați. clauza privind onorariul de succes.. Jurisprudență... → |
|---|
