CALITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ ÎN LITIGIILE PRIN CARE SE SOLICITĂ SĂ SE CONSTATE EXISTENŢA UNEI CLAUZE ABUZIVE ÎN CONTRACT ÎN TEMEIUL PREV. LEGII NR. L93/2000 O ARE NUMAI CONSUMATORUL
| Comentarii |
|
Judecătoria BISTRIŢA Sentinţă civilă nr. 5138/2013 din data de 04.11.2014
Instanța de fond în mod justificat a reținut că acțiunea formulată de recurent prin care se solicită să se constate existența unei clauze abuzive în contract în temeiul prev. Legii nr. l93/2000 nu este admisibilă, deoarece contravine prevederilor art.2 alin. l din acest act normativ prin care se conferă calitate procesuală activă în litigiile la care se referă numai consumatorului, care în temeiul unui contract, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Reclamantul nu poate avea calitatea de consumator în sensul L.l93/2000, deoarece așa cum rezultă din dosarul 7949/190/2012 este administratorul unei persoane juridice de drept privat, care își desfășoară o activitate economică din cele cuprinse în obiectul său de activitate, creditul acordat reclamantului pentru executarea lucrărilor de însămânțări, fertilizări respectiv finanțarea achiziționării de îngrășământ, achiziții de motorină, piese de schimb, făcând parte din activitatea comercială pentru care firma sa este autorizată.
In aceste circumstanțe se constată că în contractul menționat recurentul TC nu are calitatea de consumator ci de producător agricol.
Judecătoria Bistrița - secția civilă, Sentința civilă nr. 5138/2013, pronunțată în dosarul nr. 7950/190/2012
Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, declinată spre competentă soluționare prin Sentința civilă nr. 832/2012, pronunțată de Judecătoria Beclean în dosarul civil nr. 559/186/2012, reclamantul TC a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC OMR IFN SA - Agenția BN, să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în articolul 3 prima liniuță din contractul de microcredit nr. LD0918100011/30.06.2009.
În motivase se arată că reclamantul, în calitate de producător agricol, a contractat în anul 2009 un credit de la societatea pârâtă în sumă de 7.500 lei. Acesta consideră clauză privind stabilirea ratei dobânzii penalizatoare ca fiind o clauză abuzivă, prin prisma cuantumului acestei dobânzi. Astfel, potrivit dispozițiilor contractuale, în cazul neîndeplinirii de către beneficiar a obligațiilor de rambursare, acesta va plăti o dobândă pentru întârziere la plata obligațiilor asumate cu o rată de 100% pe an, aplicată asupra principalului nerambursat la termen. Cuantumul sumei datorate cu titlu de dobândă pentru întârzierea la plata obligațiilor asumate nu este limitat la suma obligației restante.
În accepțiunea art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, clauză abuzivă este acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei".
Reclamantul consideră că este vorba despre un contract preformulat, deoarece acesta a fost redactat în întregime de către pârâtă, aceasta neavând posibilitatea negocierii procentului dobânzii, având doar posibilitatea acceptării sau nu a acestuia. Prin urmare, se poate vorbi în această situație de lipsa negocierii directe, prin stabilirea acestei dobânzi în mod unilateral. Prima condiție pentru definirea clauzei ca fiind abuzivă, lipsa negocierii directe, este îndeplinită.
Cea de-a două condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Principiul bunei-credințe desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului. Un consumator se găsește întotdeauna într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Aceste situații de inegalitate existente între vânzător și consumator nu pot fi remediate decât printr-o intervenție exterioară părților din contract, adică a instanței de judecată, care trebuie să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Reclamantul consideră că în analizarea caracterului acestei clauze trebuie avut în vedere existența unei corelații directe cu nivelul dobânzilor practicate atât de către BNR cât și de către băncile comerciale. De asemenea, practicarea dobânzii penalizatoare nu trebuie să fie o sursă de câștig excesiv din partea pârâtei. Deși până la acest moment s-a achitat contravaloarea creditului și a dobânzii aferente, din cauza întârzierii în plata ratelor, societății i se reține de către pârâtă ca fiind achitată doar o parte a dobânzii penalizatoare, nu și a principalului. În sprijinul argumentelor privind disproporția prestațiilor este și enumerarea clauzelor considerate ca fiind abuzive din Legea 193/2000, unde, la lit. i, se arată că este considerată clauză abuzivă prin prisma acestei legi cea care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Există astfel un dezechilibru evident între prestațiile celor două părți, justificat și de faptul că dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, iar dobânzile penalizatoare practicate băncile comerciale nu depășesc 20 - 30 %.
În drept s-au invocat prevederile art. l alin.3, art. 4 alin. l și 2, art. l4 din Legea 193/2000.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 5).
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii ca fiind, pe cale de excepție, inadmisibilă, iar pe fond, ca neîntemeiată; și a invocat, tot pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale pasive; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, se impune admiterea acesteia întrucât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prevede că dispozițiile acestei legi sunt aplicabile oricărui contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. În art. 2 din aceeași lege, se definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale. În conformitate cu definiția consumatorului dată conform dispozițiilor art. 2 din OG nr. 21/1992, prin noțiunea de consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Ori, creditul LD0918100011/30.06.2009, a fost acordat reclamantului, ca producător agricol, fiind acordat pentru refinanțarea unui credit acordat pentru desfășurarea unei activități comerciale. Societatea pârâtă nu are în obiectul de activitate activitatea de acordare de credite către persoanele fizice, creditarea fiind strict limitată doar acordarea de credite pentru dezvoltarea afacerilor. Această activitate de creditare este prevăzută în art. 2 lit. b1.3 din Norma BNR 13 din 2006. Ori, față de activitatea de creditare pe care o desfășoară societatea pârâtă, precum și față de faptul că creditul acordat reclamantului este un credit pentru dezvoltarea activității lucrative, rezultând din scadențarul anexat contractului că acest credit era un credit cu destinație agro-sezon, împrumutatul fiind un producător agricol, nu sunt incidente contractului atacat dispozițiile Legii nr. 193/2000, fapt care face acțiunea promovată inadmisibilă. În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pârâta solicită să se constate că și această excepție, strâns legată de cea invocată mai sus, este fondată. Astfel, Legea nr. 193/2000 se aplică acelor comercianți care încheie contracte cu consumatorii persoane fizice, contracte în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale. Ori, rezultă din scadențarul anexat că tipul creditului era un credit agro-sezon, deci, societatea pârâtă nu are calitate procesuală pasivă, nefiind un comerciant care acordă credite persoanelor fizice. Mai mult, creditul avea destinația finanțării unei activități autorizate, conform atât scadențarului, dar și mențiunii din contract privind destinația creditului, conform cap. 1 din contract, capitol intitulat: obiectul contractului.
Dacă totuși se vor respinge cele două excepții invocate, pârâta consideră că, pe fond, acțiunea reclamantului este neîntemeiată întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și ale art. 5 din OG nr. 9/2000, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, iar părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Față de aceste dispoziții legale și față de dispozițiile art. 969 din vechiul Cod civil. Codul civil de la 1864, rezultă că părțile pot stabili, prin acordul lor de voință, valoarea dobânzii. Singura excepție de la această regulă sunt raporturile civile, în care se prevede în mod clar valoarea maximă a dobânzii. Mai mult, OG nr. 13/2011, care a abrogat și a înlocuit OG nr. 9/2000, individualizează, în mod clar, ce se înțelege prin dobândă contractuală și ce se înțelege prin dobândă penalizatoare, și se arată și libertatea părților de a stabili dobânzi la valoarea dorită de ele, sens în care sunt și dispozițiile art. 2 și cele ale art. 5 din OG nr. 13/2011. Mai mult, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 5, rezultă că, pentru obligațiile care rezultă din raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, părțile au posibilitatea de a stabili dobânda la valoarea agreată de ele. În acest sens, nu există nici printre normele Băncii Naționale a României vreo normă, circulară sau regulament care să impună instituțiilor de credit vreo limitare în ceea ce privește dobânzile. Mai mult chiar, art. 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2009, prevede că, în materia acordării creditelor, normele interne ale instituțiilor de credit se constituie într-un singur act normativ. În baza acestei reglementari legale, societatea pârâtă și-a stabilit un manual de proceduri - norma internă a instituției - normă care prevede nivelul dobânzii penalizatoare, numită în conținutul contractului de credit, "penalități", la valoarea de 100 % pe an, în cazul nerestituirii creditului. Politica societății privind penalitatea s-a materializat prin prevederile contractuale, referitoare la această penalitate. Astfel, prin dispozițiile legale sus-citate, s-a acordat fiecărei instituții de credit libertatea de a-și stabili atât dobânda contractuală cât și dobânda penalizatoare, în funcție de politica comercială, nefiind obligatorie raportarea dobânzilor la dobânda de referință a BNR-ului. Atât împrumutatul, dar și garanții, la momentul semnării contractului au luat la cunoștință despre existenta acestei clauze, despre sancțiunile care li se aplică în cazul întârzierii la plata obligațiilor, și cu toate acestea au semnat atât contractul de credit dar și contractele de garanție, asumându-și riscurile care se impuneau. Atât împrumutatul, dar și cei doi fidejusori nu și-au achitat de bună-voie obligațiile contractuale care le reveneau, la data scadenței obligației, iar sancțiunea contractuală, în speță penalitatea contractuală, a devenit operantă, în condițiile în care, conform dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 93/2009, contractele de credit și cele de garanție încheiate de instituțiile financiare nebancare sunt titluri executorii prin însăși dispozițiile legii.
Cu privire la apărările formulate de reclamant privind clauza abuzivă, nenegocierea acestei clauze cu ei, și situația de inegalitate în care s-ar fi găsit, în primul rând, îndeplinirea acestor condiții cerute de Legea nr. 193/2000 este un aspect care nu poate fi reținut, atât timp cât Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă situației de față, deci nu se poate constata îndeplinirea condițiilor legale unui contract care nu îndeplinește cerințele legale pentru ca legea să îi fie aplicabilă.
În ceea ce privește posibilitatea, sau mai bine spus, imposibilitatea de negociere a clauzelor, nici aceste susțineri nu sunt întemeiate. În primul rând, se știe că contractele de credit nu se negociază, fiind contracte de adeziune tipice. Reclamantul avea, însă, posibilitatea să refuze semnarea contractului și să apeleze la o altă instituție de credit, pentru a accesa un alt credit în condiții mai avantajoase.
În drept s-au invocat prevederile art. 969 vechiul Cod civil, OG nr. 9/2000, OG nr. 13/2011, Legea nr. 93/2009, privind instituțiile financiare nebancare, Regulamentul BNR nr. 3/2009 și Norma BNR nr. 13/2006.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 13-18).
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiate a celor două excepții invocate de pârâtă, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor Legii nr. l93/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prin prisma acestei legi, se reglementează în mod expres relațiile dintre persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice și comercianți, aceste dispoziții putând fi însă aplicate prin analogie și altor categorii de consumatori.
Parte în contractul arătat este persoana fizică TC. Este irelevantă destinația microcreditului menționată în contract, cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii. Legea 193/2000 este clară în sensul celei de-a doua excepții invocate, se impune a fi analizată îndreptățirea de a figura ca reclamant sau pârât în proces, adică analizarea identității dintre dreptul subiectiv dedus judecății și subiectul activ și pasiv al acestuia.
Dispozițiile legale invocate mai sus definesc comerciantul ca fiind "orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoana care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia."
Pârâta este o societate nebancara care acordă credite atât persoanelor fizice cât și juridice, deci este titulară de drepturi și obligații în raportul juridic dedus judecații, fiind subiectul pasiv al acestui drept subiectiv.
La termenul de judecată din data de 14.06.2012, numita TS a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în articolul 3 prima liniuță din contractul de microcredit nr. LD0918100010/30.06.2009, încheiat de către reclamant cu pârâta SC OMR IFN SA.
În motivare se arată că, la data de 30.06.2009, TC a contractat un microcredit de la pârâtă în sumă de 7.500 lei. Potrivit dispozițiilor contractuale, creditul era rambursabil la maturitate, cu o dobândă curentă de 27% pe an, termenul de restituire a microcreditului împreună cu dobânzile fiind de 8 luni, conform graficului de rambursare. La articolul 3 se arată că în caz de nerespectare a obligațiilor de rambursare a împrumutului, beneficiarul va plăti o dobândă pentru întârziere la plata obligațiilor asumate cu o rată de 100% pe an, aplicată asupra principalului nerambursat la termen.
Intervenienta își justifică interesul în prezenta cauză prin prisma faptului că este codebitor garant, încheindu-se între aceasta și societatea creditoare un contract de garanție personală (fidejusiune), prin care se obligă în solidar la rambursarea microcreditului. Astfel, clauzele pe care aceasta le consideră abuzive, pentru motivele expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată și pe care și le însușește, nereiterându-le, o prejudiciază în mod direct. Astfel, prin prisma condițiilor economice deosebite existente pe piață și raportat și la comportamentului anterior al creditoarei, care i-a anihilat orice urmă de venit, intervenienta este cea care a preluat, desigur alături de reclamant, achitarea ratelor restante ale creditului mai sus amintit.
Clauzele contractului nu au fost negociate, mai mult nu s-a solicitat acordarea unui astfel de credit, semnarea lui fiind impusă de către reprezentanții creditoarei pentru rambursarea unor alte rate restante. Deși destinația creditului apare din scripte ca fiind pentru asigurarea fondurilor necesare lucrărilor de însămânțări, fertilizări, finanțarea achiziționării de animale pentru îngrășat ori a efectuării altor cheltuieli curente ca achiziții de motorină, piese de schimb, etc., creditul a fost folosit de către societatea creditoare, deși nu s-a solicitat acest lucru, pentru rambursarea altui credit.
Intervenienta învederează că nu i s-a comunicat nici ei, nici reclamantei, nici la data încheierii contractului și nici ulterior, vreun grafic de rambursare, care să cuprindă atât sumele de plată cât și data scadenței ratelor. Datorită acestui fapt, s-a întârziat cu plata acestora, ajungându-se inevitabil la calcularea de penalități. Deși orice contract presupune existența unei negocieri a clauzelor, li s-a impus semnarea acestuia, rata dobânzii penalizatoare fiind mai mult decât exagerată raportat la dobânzile practicate pe piața bancară. Este foarte clar că există o disproporție semnificativă între cele două prestații.
Intervenienta consideră că, prin prisma argumentelor invocate mai sus, completate cu argumentele reclamantului, sunt îndeplinite cele două condiții stabilite de lege pentru calificarea clauzei atacate ca fiind abuzivă.
În drept s-au invocat prevederile art. 49 alin. l, 2, art. 50 Cod proc.civ. și Legea nr. 193/2000.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din 21.06.2012, pârâta a arătat, referitor la cele invocate de către reclamant în răspunsul la întâmpinare depus în ședința din data de 14.06.2012, care ține loc și de întâmpinare și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta TS, solicitând respingerea cererii de intervenție formulată, în principal, ca fiind inadmisibilă, iar intervenienta nu are calitate procesuală activă, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată; și invocă excepția necompetenței teritoriale.
În motivare se arată că, în ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă, această excepție este fondată, și se impune admiterea ei. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin.2 și ale art. 10 punct 1 din Codul de procedură civilă, instanța competentă să judece prezenta acțiune este Judecătoria Bistrița, oraș în care agenția își are sediul, unde s-a semnat și contractul atacat cu acțiune precum și locul unde urma să se execute obligația de restituire a creditului. Față de cele arătate, solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale astfel cum a fost ridicată.
În al doilea rând, cu privire la răspunsul la întâmpinare depus, pârâta susține că excepțiile invocate sunt întemeiate și se impune admiterea acestora, iar apărările reclamantului sunt neîntemeiate. Însăși Legea nr. 193/2000 stabilește, în mod clar, cadrul ei de reglementare: contractele încheiate între comercianți și persoanele fizice, în calitate de consumatori, contracte cere exced unei activități profesionale. În definiția legală a art. 2 din aceeași lege, consumatorul se definește ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale. Deci, principala cerință legală pentru ca Legea nr. 193/2000 să devină aplicabilă oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator, este ca acel contract să fi fost încheiat în afara oricărei activități autorizate, comerciale sau profesionale. Nu se poate susține că dispozițiile Legii nr. 193/2000 se aplică prin analogie, și în temeiul principiilor generale ale dreptului, și contractelor încheiate de comercianți cu alte persoane, de exemplu, cu persoanele juridice.
În acest sens, din însuși art. 1 al legii, se prevede că sub incidența ei intră orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. Prin coroborarea art. 1 raportat la definiția consumatorului dată de art. 2 din legea nr. 193/2000, rezultă că sub incidența acestei legi, intră doar contractele încheiate de comercianți cu consumatorii persoane fizice, contracte încheiate în afara activității autorizate a consumatorilor. Mai mult, prin raportare și la dispozițiile art. 1 alin. l din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, se prevede că statul, prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, iar definiția dată consumatorului conform art. 2 a doua linioară din același act normativ, consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. În același sens, și dispozițiile invocate de reclamantă, cele din Directiva CE 93/13/CEE, art. 2 lit. b prevede "în sensul prezentei directive: [...] "consumator" înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale. Mai mult, sintagma de persoană juridică folosită în directiva europeană face referire la profesiile liberale, care au personalitate juridică distinctă și patrimoniu distinct de persoanele fizice care sunt titulare. Creditul a fost acordat pentru refinanțarea unui credit acordat pentru desfășurarea unei activizați comerciale. Acest aspect rezultă din însuși Cap. 1 din contract, intitulat "obiectul contractului". Deci, rezultă în mod cert că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, privit prin prisma dispozițiilor legale invocate lipsind doar elemente esențiale: reclamanta nu este persoană fizică iar scopul acordării creditului a fost finanțarea unei activității comerciale.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasiv a societății pârâte, aceasta consideră că susținerile reclamantului sunt nefondate întrucât societatea nu acordă credite persoanelor fizice în afara activității lor lucrative sau profesionale. Creditează persoane fizice autorizate, doar pentru scopuri profesionale: achiziții de bunuri mobile, bunuri imobile, asigurare de materii prime. Societatea nu are ca obiect de activitate acordarea de credite persoanelor fizice, credite de consum, credite de nevoi personale, credite pentru dobândirea de bunuri imobile sau mobile - proprietate personală. Față de acest aspect, nu există dreptul subiectiv dedus judecății, atât timp cât contractul de credit nu s-a acordat vreunei persoane fizice în afara activității sale profesionale. Față de cerințele legale, mai sus indicate, precum și raportat la faptul că societatea pârâtă este un comerciant care acordă credite doar pentru activități comerciale, profesionale, nu are calitate procesuală pasivă, nefiind întrunite cerințele legale.
Cu referire la cererea de intervenție, această cerere formulată de cei doi este inadmisibilă și se impune respingerea acesteia ca fiind inadmisibilă. Astfel, pentru motivele arătate mai sus, precum și pentru cele invocate prin întâmpinare, cererea de intervenție este inadmisibilă, contractul atacat neîndeplinind condițiile legale pentru a deveni operante dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei, pârâta învederează că aceasta a încheiat un contract de fidejusiune, pentru garantarea restituirii creditului acordat reclamantei prin contractul de microcreditul nr. LD0918100011/30.06.2009. Prin acel contract s-au obligat în solidar cu împrumutatul principal la restituirea creditului. În conformitate cu art. 1039, art. 1042 Cod civil, și cu art. 42 Cod com. De asemenea, prin același contract de credit, a înțeles să renunțe la beneficiul de diviziune și de discuțiune reglementate de art. 1662, art. 1042, art. 1666 și art. 1667 Cod civil. Contractul de microcredit a fost semnat de aceasta în calitate de garant fidejusori. Art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede că doar consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor legii au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Pe cale de consecință, intervenienta nu are calitatea de consumator - în primul rând că nu este titulara contractului încheiat, împrumutatul fiind reclamantul, precum și datorită faptului că nu pot invoca incidența legii pe care i s-a întemeiat acțiunea. În consecință, aceasta nu poate avea calitate procesuală activă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 137 alin. 1 C.proc.civ. "instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.";
Întrucât în cauză au fost invocate mai multe excepții procesuale, instanța a stabilit ordinea de soluționare a acestora ținând cont de criteriul conform căruia se va rezolva excepția procesuală care în caz de admitere face inutilă analiza celeilalte, după cum urmează: excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC OMR IFN SA , excepția inadmisibilității acțiunii :
Excepția lipsei calității procesuale pasive SC OMR IFN SA .
Acțiunea introductivă formulată de reclamantul TC este întemeiată pe disp. Legii nr. l93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, invocându-se existența unor clauze contractuale abuzive în contractul de microcredit încheiat de părți. Au fost exemplificate în acest sens clauzele cuprinse în art.3 din contractul de microcredit, statuându-se că în cazul neîndeplinirii obligației de rambursare în această situație beneficiarul va plăti o dobândă pentru întârziere la plată a obligațiilor cu o rată de l00 % an aplicabilă asupra principalului nerambursat la termen; instituirea unor garanții excesive apreciate de reclamantă ca fiind contractele de garanție imobiliară și de garanție mobiliară semnate de părți.
Potrivit art. l din L.l93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate în caz de dubiu, interpretarea clauzelor contractuale urmând a fi făcută în favoarea consumatorului.
Art.2 al aceluiași act normativ definește termenii de consumator și de comerciant cărora li se aplică dispozițiile acestei legi. In alin.l se arată că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Alin.2 al aceluiași articol definește comerciantul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată care, în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
Din definițiile mai sus prezentate înserate în cuprinsul legii , prin comerciant se înțelege doar persoana fizică sau un grup de persoane fizice constituit în asociații care încheie un contract supus incidenței L.l93/2000, în afara activității lor comerciale , industriale , de producție, artizanale ori liberale.
Față de acestea se dovedește faptul că, reclamantul nu poate avea calitatea de consumator în sensul L.l93/2000, deoarece așa cum rezultă din dosarul 7949/190/2012 este administratorul unei persoane juridice de drept privat, care își desfășoară o activitate economică din cele cuprinse în obiectul său de activitate, creditul acordat reclamantului pentru executarea lucrărilor de însămânțări,fertilizări respectiv finanțarea achiziționării de îngrășământ ,achiziții de motorină ,piese de schimb făcând parte din activitatea comercială pentru care firma sa este autorizată.
Prin prisma acestor considerente, instanța a apreciat că este inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei, prin care solicită a se constata existența unor clauze abuzive în contractul de microcredit încheiat de părți, acțiune întemeiată pe disp.L.nr.l93/2000 cu modificările și completările ulterioare, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Având în vedere soluția dată acțiunii principala instanța pe aceleași considerente de drept s-a respins și cererea de intervenție formulată de TS.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Împotriva Sentinței civile nr.5138/13.06.2013, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr.7949/190/2012 a declarat recurs TS, în contradictoriu cu intimata SC. OPPORTUNITY OMR IFN SA Agenția Bistrița Năsăud, solicitând admiterea recursului, respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității, casarea hotărârii și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului s-a arătat că, potrivit disp.art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi acționează în scopuri în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale";. Aceste prevederi sunt urmarea transpunerii în legislația română a Directivei 93/13/CEE prin care în art.2 lit.b se definește "consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.
După cum se poate observa din analiza celor două acte normative indicate, acestea se aplică nu doar în speță de față beneficiarului creditului, ci și celorlalte persoane cărora prevederile acestuia îi sunt opozabile
In calitate de debitor garant (prevedere cuprinsă în cap.2 din contractul de microcredit) are dreptul și interesul de a exercita orice mijloc de apărare, inclusiv invocarea unei clauze a acestui contract ca fiind abuzivă.
Toate părțile acestui contract (excluzând bineînțeles creditorul) au calitatea de consumator în sensul celor două acte normative invocate.
Astfel, nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei de către prima instanță reținându-se doar că reclamantul îndeplinește funcția de administrator al unei societăți comerciale (fără vreo probă în acest sens) motiv pentru care s-a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă. Nu s-a cercetat în ce calitate s-a încheiat acest contract de credit, ce calitate are reclamantul în acea societate comercială, care este obiectul său de activitate sau care a fost destinația reală a creditului. De asemenea nu s-au analizat nici motivele invocate de recurentă în cererea de intervenție, aceasta fiind făcută în interes propriu, astfel că argumentele de respingere a cererii principale nu pot fi transpuse și asupra cererii de intervenție în interes propriu.
Pentru considerentele de mai sus solicită admiterea recursului așa cum a fost formulată.
In drept, invocă disp.art.312 alin.3 și 5, art.304 pct.9 și art.304/1 C.pr.civ.
Tribunalul examinând în baza prev.art.304 și art.304/l C.pr.civ., hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu a constatat că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
| ← EMITEREA UNUI ORDIN DE PROTECŢIE ÎN CAZUL CONCUBINILOR | RESPECTAREA OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE. Jurisprudență... → |
|---|
