TAXA PENTRU SERVICIUL PUBLIC DE RADIODIFUZIUNE ŞI TELEVIZIUNE
| Comentarii |
|
Judecătoria BISTRIŢA Sentinţă civilă nr. 7998/2013 din data de 04.11.2014
Art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 (" persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora";) nu instituie o prezumție legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. În eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumții legale absolute ar fi întrebuințat o formulă de exprimare aflată la adăpost de orice interpretare de genul "persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune";.
Judecătoria Bistrița - secția civilă, Sentința civilă nr. 7998/2013, pronunțată în dosarul nr. 2819/190/2013
Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamanta SRD a solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC LM SRL la plata sumei totale de 736,34 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune facturată în perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, în cuantum de 630 lei, și penalități de întârziere calculate la data de 19.02.2013, în cuantum de 106,34 lei; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea reclamantei, republicată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotărâre aplicabilă la momentul formulării prezentei cereri de chemare în judecată și care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, statuând și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, art. 5 alin. 1 "Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate".
Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" -S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică, instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 cod civil conform principiului specialia generalibus derogant.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 și HG nr. 977/2003.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 5-27).
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiată a acțiunii; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că cererea reclamantei este neîntemeiata, în primul rând, sediul societății fiind în apartamentul proprietatea administratorului legal, LC și a soției. Cei doi, de asemenea, plătesc în cadrul facturii de energie, factura emisă pentru persoane fizice, taxa radio și taxa TV, iar societatea nu desfășoară activitate la sediul social Ori, față de acest fapt, nu poate fi obligată pârâta la plata taxei radio, atât timp cât societatea nu desfășoară activitate la sediul social, iar în celalalt punct de lucru nu deține niciun receptor radio. În plus, familia administratorului societății, pentru apartamentul acestora, apartament în care se afla sediul societății, plătește taxa radio datorată, în condițiile legii. De asemenea, în nenumărate rânduri, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la taxa radio, constatând nulitatea articolului 3 alin. l și 2 din HG nr. 977/2003, față de dispozițiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. În acest sens, pârâta invocă Sentința civilă nr. 185/27.04.2010 a Curții de Apel Cluj, Decizia civilă nr. 607/03.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia civilă nr. 2102/09.04.2009 a aceleiași instanțe. Astfel, în toate aceste hotărâri judecătorești, instanța supremă a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";. Ori, instanța supremă a analizat sintagma "beneficiar" - prin dispozițiile Deciziei nr. 297/06.07.2004 a Curții Constituționale - prin raportare la definiția acestei sintagme și la prevederile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. În urma acestei analize minuțioase, Înalta Curte a concluzionat : "s-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută. [...] Autoritatea de jurisdicție constituțională din România a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logic-rațională de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil. Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și pentru dezlegarea chestiunii litigioase,
Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare. Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice. Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții, care implică lămurirea înțelesului lor ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative.
Se recunoaște dreptul societăților comerciale de a-și suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activității, entitatea nu mai desfășoară niciun fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social. în acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizată de către cele două servicii publice. Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfășoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.
Dacă se admit aceste premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate entitatea nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii publice. A interpreta norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația înseamnă a goli de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp. Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Interpretarea gramaticală a noțiunii de "beneficiar" include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. [...] De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiași articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de Executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera — S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38)";.
Față de interpretarea făcuta de Înalta Curte de Casație și Justiție a noțiunii de "beneficiar" astfel cum a fost ea cerută de dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, este evidentă nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, nelegalitate constatată, de altfel, și de instanța supremă. Față de constatările, atât cele ale Curții Constituționale, dar și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta invocă autoritatea de lucru judecat ale acestor hotărâri, și, pe cale de consecință nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, articol de care se prevalează reclamanta în cererea sa.
Astfel, emiterea și facturarea taxei radio pe care o pretinde acum reclamanta, privește sediul social al firmei, după cum rezultă din însăși actele depuse de reclamantă în probațiune. Dar, la sediul social al firmei este locuința unei familii, familie care plătește, lunar, taxa radio. În consecință, societatea pârâtă nu desfășoară nici o activitate la sediul social, motiv pentru care nu deține niciun aparat de la acel sediu, nici la punctele de lucru pe care le au. Este evident că societatea nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, atât timp cât activitatea societății nu se desfășoară la sediul social. Față de acest fapt, este ilogic să fie obligată la plata taxei radio, atât timp cât nici la sediul social, nici la punctul de lucru nu deține receptor radio, deci nu este beneficiara vreunui serviciu prestat de reclamantă. Față de cele arătate, solicitarea reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 630 lei cu titlu de taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, serviciu de care nu beneficiază în cadrul societății, este neîntemeiată și se impune respingerea acestei cereri.
În ceea ce privește obligarea societății pârâte la plata penalităților în valoare de 106.34 lei și această pretenție este neîntemeiată. În primul rând, se invocă faptul că atât timp cât nu datorează taxa radio, reclamanta nu poate solicita și plata penalităților aferente acestei taxe, conform principiului că ceea ce este nul, nu poate produce efecte juridice. În al doilea rând, reclamanta nu este îndreptățită să ceară penalități de la societatea în cauză atât timp cât aceste penalități nu au fost prevăzute în contract, între cele două părți neexistând niciun un contract valabil încheiat. Ori penalitatea este o sancțiune care se aplică pentru executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, doar dacă această sancțiune este expres prevăzută într-un contract și acceptată de părți prin semnarea contractului. Între societatea pârâtă și reclamantă nu a existat niciodată contract încheiat în mod valabil prin care să-și fi asumat vreo obligație de plată a penalității, motiv pentru care nu poate fi obligată la plata acestei penalități.
În drept s-au invocat prevederile art. 197, art. 205, art. 208, din Noul Cod de procedură civilă, art. 178, art. 1179, art. 1204, art. 1242, art. 1552, art. 1553, art. 1538, art. 1539 din Noul Cod civil și art. 1066, art. 1067 din vechiul Cod civil.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 45-63).
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei la data de 12.06.2013, reclamanta arată, referitor la faptul că sediul principal al societății pârâte se afla în B., str. TV, nr. 25, scara B, etaj 1, ap. 13, jud. BN, la aceeași adresă cu a administratorului LC (adresă unde s-a plătit taxa radio de către persoana fizică), această susținere nu are nicio relevanță întrucât, potrivit legii (Legea nr. 41/1994 și HG nr. 977/2003) obligativitatea plății taxei radio revine atât persoanei juridice, cât și persoanei fizice. Persoana fizică și persoana juridică sunt două entități juridice distincte cu drepturi și obligații distincte, astfel încât faptul plății taxei de radiodifuziune de către persoana fizică nu scutește persoana juridică SC P SRL de plata taxei radio.
Referitor la declarația pârâtei făcută în cadrul întâmpinării depuse la dosarul cauzei în sensul că societatea respectivă nu deține radio, legea nu prevede declarația persoanei juridice că nu deține radio pentru a fi scutită de plata taxei radio, așa cum prevede în mod expres pentru persoanele fizice. După cum se cunoaște, excepțiile de la lege trebuie interpretate strict și limitativ, fără a le putea extinde prin similitudine și la alte situații așa cum procedează societatea pârâta în prezenta cauza. De asemenea, doar persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale nu mai au obligația de plată a taxei pentru radio, potrivit art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, cu modificările ulterioare, ceea ce însă nu este cazul în situația societății pârâte (care nu este microîntreprindere și nici nu și-a suspendat activitatea conform prevederilor legale).
Este adevărat că, așa cum a arătat și pârâta în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, prin Decizia civilă nr. 2102/09.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios Administrativ și Fiscal, instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14.10.2009. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor or al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare". Având în vedere decizia instanței de judecată pronunțată în legătură cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum și publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dar și efectele publicării lor, Guvernul României a emis o nouă hotărâre având numărul 1012/09.09.2009 (publicată în Monitorul Oficial nr. 695/15.10.2009).
Prin HG nr. 1012/09.09.2009, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit următorul (forma care se păstrează și în prezent): "persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale";.
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Având în vedere art. 3 alin. 1si 2 din HG nr. 977/2003 - în forma sa actuală - dar și prevederile art. 40 alin 3 din Legea 41/1994 rezulta indubitabil obligația legală a societății pârâte de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Referitor la susținerea pârâtei din întâmpinarea depusă la dosarul cauze în sensul că instituția reclamantă nu ar fi îndreptățită să ceară de la societatea pârâtă penalități întrucât penalitățile respective nu au fost prevăzute în contract, având în vedere faptul că între societatea pârâtă și SRR nu există un contract valabil încheiat, se impune respingerea susținerii respective.
Referitor la inexistența unui contract de furnizare servicii încheiat între societatea pârâtă și instituția reclamantă, aceasta învederează faptul că SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta. Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Referitor la penalitățile solicitate prin acțiunea introductivă de instanță, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere. Penalitățile se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Pe fondul cauzei, reclamanta învederează că, potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune". Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează că, potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Astfel, "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare…";. Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe". "De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..";. "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În acest context, fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Reclamanta mai învederează că, potrivit art.2 din Precizările emise de SRR pentru aplicarea HG nr.977/2003 prin "receptor radio" se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, I-poduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepționa în orice mod programele radio, precum și abonamentele la cablu TV.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 18.09.2013, pârâta a reiterat aspectele relevate în întâmpinare, insistând asupra puterii de lucru judecat privind nelegalitatea art. 3 alin. l și 2 din HG nr. 977/2003; cu cheltuieli de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
În perioada aprilie 2010 - decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către SC FFEE E. F T N SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o serie de facturi fiscale în valoare de 630 lei reprezentând taxă radio și TV. Pentru suma de 630 lei reprezentând taxă radio și TV reclamanta a calculat penalități de întârziere în cuantum de 106,34 lei. Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune și televiziune obligația de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozițiile HG 977/2003, acest text legal stabilind și penalitățile de întârziere în cazul neplății la termen a taxei respective. Având în vedere aceste texte legale instanța reține că singura condiție necesară pentru existența obligației pârâtei de plată a sumei de 540 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, de serviciile de radiodifuziune și televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligației, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege.
La fundamentarea soluției adoptate, prima instanță a mai menționat că pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 249 din Noul cod de procedură civilă cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege. Susținerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat și nu conține vreo dispoziție potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio și televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio și TV ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul "persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune";, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
Prima instanță a mai arătat că potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedură civilă partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părți care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată iar potrivit disp. art. 452 din Noul cod de procedură civilă partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului. Având în vedere aceste dispoziții legale și faptul că cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă instanța va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Întrucât pârâta nu a probat existența și întinderea cheltuielilor de judecată, instanța va respinge și cererea acesteia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței civile nr.7998/09.10.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr.2819/190/2013, SRD, în contradictoriu cu intimata LM SRL, a declarat apel care este întemeiat în drept pe dispozițiile cuprinse în art.40 alin.3 și 4 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
Apelanta a mai menționat că legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuia să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de "beneficiar"; a primit alte valențe față de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiți nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv/deținător receptor, cum apreciază instanța de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice. Având în vedere cele expuse, apelanta solicită admiterea apelului, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată și respingerea ca nefondată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. In drept, invocă disp.art.470 și urm. C.pr.civ., Leg.nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, H.G.nr.977/2003.
Intimata SC LM SRL a formulat "întâmpinare"; (f.10-11), solicitând respingerea cererii de apel formulată de apelanta împotriva sentinței civile nr.7998/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița, ca fiind nefondat și menținerea în totalitate a hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Apelanta SRD a formulat "răspuns la întâmpinare"; (f.21) prin care solicită admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu motivarea că intimata în calitate de persoană juridică, datorează apelantei reclamante taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prev.de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și în coordonatele stabilite de art. 476 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate și la o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente în materie.
| ← SFERA DE APLICABILITATE A ART. 260 ALIN. 1 LIT. E) DIN CODUL... | OBLIGAŢIILE FIDEJUSORILOR FAŢĂ DE UNITATEA BANCARĂ → |
|---|
