Caracterul excepţional al dispunerii măsurilor asigurătorii: art. 213 alin. 2 din legea nr. 207/2015 n.c.proc.fiscală şi ordinul a.n.a.f. nr. 2546/2016. motivare decizie de instituire măsuri asiguratorii, art. 46 alin. 2 lit. e din legea nr. 207/2015.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia contencios administrativ Hotărâre nr. 1812 din data de 14.05.2018
Prin sentința nr. 322 din data de 01 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 13413/63/2017, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Y.
A fost anulată Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. DJG - DEJ 11039-4/09.11.2017 emisă de pârâtă.
Împotriva sentinței nr. 322 din data de 01 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 13413/63/2017 a formulat recurs pârâta Y, apreciind că sentința judecătorului fondului este una netemeinică și nelegală, rezultatul unei aplicări eronate a textelor de lege aplicabile spetei, consecință a cercetării superficiale a cauzei.
Având in vedere argumentele prezentate in cuprinsul actului administrativ, pe baza motivelor invocate, recurenta a solicitat a se observa că soluția data de judecătorul fondului este în vadită contradicție cu dispozitiile art. 213 C.proc.civ..
A susținut, în esență, că, așa cum rezulta din motivele expuse in actul administrativ atacat, dar si in întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, exista si au fost prezentate suficiente argumente prin prisma cărora, in urma unei cercetări temeinice a cauzei, se puteau constata temeinicia și legalitatea actului atacat. De altfel, in ceea ce privește argumentele invocate de organul fiscal, judecătorul fondului s-a mulțumit a indica faptul că organul fiscal nu a motivat luarea masurilor, nu a invocat si dovedit o situație concreta din care să rezulte ca este îndeplinită condiția existentei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 N.C.proc.civ.
Intimata reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca temeinică și legală.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Curtea menționează că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept în limitele stabilite de lege, în condiții restrictive și exclusiv pentru motive de nelegalitate.
Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate așa cum rezultă din dispozițiile art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurenta pârâtă, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază și inexistența acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.
Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenție instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligații de motivare poate varia după natura deciziei și nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).
Curtea constată că cererea reclamantei a fost analizată în raport de motivele prezentate în acțiunea dedusă judecății și de argumentele aduse în apărare de partea adversă, iar motivarea hotărârii recurate îndeplinește cerințele art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ., făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicate de recurenta pârâtă în cererea de recurs: "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material";.
În speță, reclamanta a solicitat instanței anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. DJG - DEJ 11039-4 din 09.11.2017 emisă de recurenta pârâtă Y.
Potrivit Deciziei contestate, necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii rezultă din faptul că "s-a constatat existența pericolului să vă sustrageți de la urmărire sau să vă ascundeți ori să vă risipiți patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea";.
În Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, aflată la fila 3 din dosarul de fond, s-a consemnat faptul că măsurile asigurătorii dispuse au la bază sumele estimate/stabilite prin referatul nr. DJG-DEJ 11039-2/09.11.2017, pentru care urmează să răspundă în solidar cu SC Z SRL, fiind consemnată suma totală de 88.549 lei.
Potrivit Deciziei, motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii constă în "există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire și să își ascundă patrimoniul";.
Potrivit art. 213 alin. 2 C.proc.fiscală "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.";
Caracterul excepțional al măsurii este menționat și în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, care statuează: "16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepțional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.";
Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba.
Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.
Însuși legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepțional: "atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.";
Deși în conformitate cu pct. 25 din Ordinul nr. 2546/2016 din 5 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente "Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va conține cel puțin următoarele elemente (...) f) motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ținând cont și de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari";, în Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu sunt evidențiate astfel de indicii.
Curtea reține din dispozițiile legale caracterul de excepție al acestor măsuri asigurătorii.
Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepție avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiții, trebuie să existe date certe, susținute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.
Simpla motivare că "există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire și să își ascundă patrimoniul"; nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale.
Așadar textul de lege anterior menționat stabilește în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepțională"; și poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea";.
Or, pârâta nu face nicio referire la împrejurări concrete, fapte săvârșite de reclamantă care denotă intenția de a se sustrage obligației de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, în solidar cu a societății, sau acte juridice încheiate de reclamantă, care demonstrează că încearcă a-și diminua sau a-și risipi patrimoniul, care au determinat-o să ajungă la concluzia că "există o situație excepțională";, care impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitoarei-reclamante, pentru a asigura colectarea debitului.
Art. 46 alin. 2 lit. e din Legea nr. 207/2015, Noul Cod de procedură fiscală, care prevede că "Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: .... e) motivele de fapt";, impune organelor fiscale cerința motivării actului adoptat.
Astfel, persoana care întocmește actul administrativ-fiscal are obligația de a descrie în mod exact și amănunțit situația de fapt, în așa fel încât instanța de judecată să poată verifica concordanța respectivei situații cu textul de lege care constituie temeiul de drept al măsurilor dispuse. Respectarea prevederilor art. 46 alin. 2 lit. e din Legea nr. 207/2015 și relatarea detaliată a situației de fapt constituie și o garanție a dreptului la apărare al destinatarului actului administrativ-fiscal, acesta fiind în măsură să cunoască în mod exact ceea ce i se impută și să poată combate cele reținute de organele fiscale.
În speță, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată se limitează a reproduce textul art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, fără a indica, în concret, ce fapte a comis reclamanta și ce acțiuni a întreprins, de natură a justifica concluzia că "există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire și să își ascundă patrimoniul";.
Înscrierea exactă și amănunțită a împrejurărilor de fapt care demonstrează existența "pericolului"; este distinctă de temeiul de drept care reglementează măsurile asigurătorii ce se pot dispune în eventualitatea în care debitorul "se sustrage, se ascunde, ori își risipește patrimoniul";, lucru pe care pârâta nu l-a respectat.
Drept urmare, întrucât nu este descrisă situația de fapt în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, pe de o parte o împiedică pe reclamantă să-și exercite în mod eficient dreptul la apărare iar, pe de altă parte, pune instanța de judecată în imposibilitatea de a verifica dacă există sau nu fapte și împrejurări concrete care demonstrează că reclamanta a încercat să se sustragă obligației de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, în solidar cu a societății sau să-și risipească patrimoniul.
Împrejurarea că în cuprinsul întâmpinării și în cererea de recurs pârâta a detaliat motivele care au justificat necesitatea angajării răspunderii solidare a reclamantei cu societatea nu este de natură a complini lipsa motivării actului administrativ fiscal contestat în cauza de față, instanța nefiind învestită cu analiza legalității deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Motivarea actului administrativ este esențială, fiind o garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorității publice. Prin urmare, se impunea motivarea actului administrativ fiscal contestat, prin prezentarea faptelor și încadrării lor în normele legale, deoarece, pentru a-și putea exercita atribuția de control a legalității actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată trebuie să cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreționare, a ales soluția criticată de cel vătămat, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă actului administrativ fiscal.
De altfel, și în jurisprudența comunitară se reține că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și univocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să le fie permis persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și de asemenea să permită Curților Comunitare competența să efectueze revizuirea actului (cauza C367/1995).
Așa cum a decis Curtea Europeană de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. Mai mult, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969). O detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și în același timp permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicțional (cauza C.509/1993).
Analizând argumentele instanței de fond, Curtea reține că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, sentința recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat a fost respins ca nefondat.
| ← Convocarea comitetului creditorilor. modalităţi de convocare... | încadrare critici în motivele de casare prevăzute de art. 488... → |
|---|
