Clauze abuzive. lipsa motivării hotărârii. greşita interpretare a legii

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul MARAMUREŞ-Secția II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal Decizie nr. 1391/A din data de 03.11.2017

Instanța de fond, cu o motivarea superficială a admis acțiunea, fără să expună situația de fapt reținută, motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului și, într-o singură frază, a reținut :"; Caracterul abuziv al daunelor enumerate în petitul cererii a fost demonstrat în cuprinsul cererii introductive, astfel că în conformitate cu art. 4 alin. 1 din L. 193/2000 a fost demonstrat caracterul nenegociat al acestor clauze, clauze ce au produs dezechilibru semnificativ la care au fost supuși reclamanții.";

Deși prima instanță a soluționat în fond cauza, motivarea este una lacunară, imprecisă și incorectă .

Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanții 1. B H C, 2. C A L, 3. D P și J G M, 4. D G M, 5. E I A, 6. J A L, 7. K V și K S G, 8. L M și L C F, 9. M G, 10. S C A și S C N, în contradictoriu cu pârâții O B R S.A., O F S BV și O B N, prin mandatar O B R S.A. au solicitat :

1 . să se constate ca fiind abuzivă și nulă de drept clauza contractuală privind suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați, respectiv:

• Pentru reclamantul de rând 1 B H CN - clauza 9.4 și clauzele 910.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/6361 din data de 26.09.2007;

• Pentru reclamantul de rând 2 C A L, - clauza 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/1000/11260 din data de 07.07.2008;

• Pentru reclamanții de rând 3 D P și J G M, - clauza 11.1 și 11.3 din Contractul de credit nr. C2204/3500/1813 din data de 04.08.2006;

• Pentru reclamantul de rând 4 D G M, - clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/3549 din data de 28.09.2006;

• Pentru reclamantul de rând 5 E I A, - clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/5327 din data de 23.04.2007;

• Pentru reclamantul de rând 6 J A L - clauza 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/7858 din data de 27.02.2008;

• Pentru reclamanții de rând 7 K V și K S G - clauza 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/7812 din data de 21.02.2008;

• Pentru reclamanții de rând 8 L M și L C F, - clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/3191 din data de 24.08.2006;

• Pentru reclamantul de rând 9 M G, - clauza 12.2 și clauza 12.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/5209 din data de 13.09.2007;

• Pentru reclamanții de rând 10 S C A și S C N, - clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/4401 din data de 19.01.2007;

2. să se dispună restabilirea echilibrului contractual prin obligarea pârâtelor, în calitate de împrumutatori, la calcularea și încasarea ratelor, dobânzilor și comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF /LEU anunțat de BNR pentru data semnării fiecarui contract de împrumut, atât retroactiv, de la data plății primei rate, dobânzi sau comision, cât și în continuare pana la achitarea integrală a creditului.

3. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanti a sumelor încasate suplimentar reprezentând diferențe de curs valutar suportate de către împrumutați, plus dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor în plus și până la plata efectivă și integrală a debitului

4. Cu obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8705/07.12.2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare s-a admis acțiunea formulată de reclamanți și în consecință s-a constatat ca fiind abuzive și nule de drept clauzele contractuale privind suportarea riscului voluntar exclusiv de către împrumutați, după cum urmează:

- pentru reclamantul de rând 1 B H C, clauza 9.4 și clauzele 10.30 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/6361 din data de 26.09.2007;

- pentru reclamantul de rând 2 C A L, clauza 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/1000/11260 din data de 07.07.2008;

- pentru reclamantul de rând 3 D P și J G M, clauza 11.1 și 11.3 din Contractul de credit C 2204/3500/1813 din data de 04.08.2006;

- pentru reclamantul de rând 4 D G M, clauza nr. 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/3549 din data de 28.09.2006;

- pentru reclamantul de rând 5 E I A,clauza nr. 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/5327 din data de 23.04.2007;

- pentru reclamantul de rând 6 J A L ,clauza nr. 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/7858 din data de 27.02.2008;

- pentru reclamantul de rând 7, K V și K S G clauza nr. 9.2 și clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/7812 din data de 21.02.2008;

- pentru reclamantul de rând 8, L M A, L C F clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/3191 din data de 24.08.2006;

- pentru reclamantul de rând 9 M G clauza 12.2 și clauza 12.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/5209 din data de 13.09.2007;

- pentru reclamantul de rând 10, S C A, S C N,clauza 9.4 și clauzele 10.2 și 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/4401 din data de 19.01.2007.2007;

Totodată s-a dispus restabilirea echilibrului contractual prin obligarea pârâtelor în calitate de împrumutători, la calcularea și încasarea ratelor, dobânzilor și comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF/Leu anunțat de BNR pentru data semnării fiecărui contract de împrumut, retroactiv de la data plății primei rate, dobânzi comision, și în continuare până la achitarea integrală a creditului.

Au fost obligate pârâtele să plătească în solidar reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 8680 lei.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că obiectul principal al prezentei acțiuni se rezumă la constatarea clauzelor abuzive impuse de către operatorii economici, în speță banca pârâtă, consumatorului.

Solicitarea reclamanților referitoare la valuta creditului nu a fost formulată în sensul convertirii monedei creditului din CHF în RON, ci în sensul readucerii cursului de schimb valutar CHF/RON la nivelul înregistrat de reclamanți la data semnării contractului de credit.

Caracterul abuziv al daunelor enumerate în petitul cererii a fost demonstrat în cuprinsul cererii introductive, astfel că în conformitate cu art. 4 alin. 1 din L. 193/2000 a fost demonstrat caracterul nenegociat al acestor clauze, clauze ce au produs dezechilibru semnificativ la care au fost supuși reclamanții.

Astfel , judecătoria a apreciat că se impune înlăturarea clauzelor abuzive enumerate în prezenta cauză, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta O B R S.A., solicitând modificarea în totalitate a aceastei sentințe, în sensul respingerii cererii formulată de către intimații -reclamanți.

Solicită instanței să ia act de faptul ca o parte dintre reclamanți au acceptat oferta propusă de apelantă și au renunțat la litigiu.

Soluția instanței de fond de convertire în RON a contractului de credit la cursul CHF/RON de la data acordării creditelor încalcă în mod vădit voința părților

Precizează faptul ca aceste contracte au fost semnate la solicitarea expresa a clientilor in franci elvetieni. părțile au semnat pe fiecare pagină scadentarul care cuprinde sumele în CHF conform înțelegerii .

Reclamanții au fost informați în mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite si în cunoștință de cauză au semnat contractele de credit. Astfel, contractele au fost semnate prin acord, devenind incidente prevederile art. 969 Cod Civil.

Contractele au fost încheiate la solicitarea expresă a reclamanților în CHF (franci elvețieni). Astfel, reclamanții și-au asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractelor de credit. Clienții au ales s contracteze un împrumut într-o valută în care nu realizează veniturile, însă la momentul contractării a fost avantajos datorită nivelului de dobândă si al costurilor adiacente. In consecință, opțiunea clientului de a contracta un credit într-o altă valută decât cea în care își realizează veniturile implică o analiză preliminară acordarii creditului, fiind conștient de faptul că va trebui să suporte riscul valutar, si implicit variația cursului de schimb, fapt însușit prin însăși semnarea contractului de credit.

Decizia clientului a venit ca urmare a posibilității contractării creditului într-un cuantum mai mare decât în cazul unui credit acordat de exemplu în lei, astfel încât acesta corespundea nevoilor sale la momentul contractării. Este evident faptul ca, odată cu contractarea creditului, clientul era conștient că orice profit presupune un risc, în cazul de față fiind pe deplin aplicabilă aceasta teorie: un credit în cuantum mai mare dar grevat de riscul ce deriva din fluxul cursului de schimb al valutei. Deși Banca a încasat ratele în valuta creditului la momentul scadențelor lunare, aceasta nu a putut folosi sumele de bani decât raportare la valoarea valutei la acel moment.

Arată că nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. Acesta, la data scadentă a ratei lunare, ERA OBLIGAT să depună suma datorata în franci elvețieni (CHF), deoarece suma împrumutata a fost tot în franci elvețieni (CHF) si conform înțelegerii părților rambursarea se făcea în aceeași monedă. Doar în cazul în care acesta nu depunea suma datorata în CHF, apelanta avea dreptul să efectueze schimbul valutar, sub condiția ca rata lunara să fie scadentă.

Prin urmare, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv in functie de vointa reclamantului. dac acesta depunea suma datorată în chf -nu se efectua automat niciun schimb valutar . in cazul în care acesta opta pentru depunerea sumei de bani datorate în altă monedă, acesta solicita in mod expres efectuarea schimbului valutar, fie prin intermediul formularelor de schimb valutar prezente la orice ghișeu al bancii, fie conform art. 12 din contract.

Subliniază ca reclamantul avea posibilitatea sa efectueze schimbul valutar la orice alta banca sau casa de schimb valutar si sa depuna datorata direct in chf, obligat/a contractuala a acestuia fiind de a rambursa lunar ratele aferente creditului acordat si pus la dispozita lui in moneda solicitata prin cererea de credit.

In conformitate cu art. 2-4 ale Regulamentului 3/2007, astfel cum era acesta in vigoare la momentul semnarii contractului de credit cu reclamantul, precizează că, la data acordarii creditului avea în portofoliul de produse atât produse de creditare în leu, cât si produse de creditare si în alte valute (Euro, CHF, USD), astfel încat contractarea creditului în alta monedă decât leu a ținut exclusiv de opțiunea reclamantului.

Nu a impus prin niciuna dintre clauzele contractului practicarea unui anumit curs de schimb valutar la data plății ratelor de credit. La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF - leu, pentru a putea fi imputata apelantei o lipsă de informare a consumatorilor cu privire la riscurile monedei creditului.

Astfel, creditul acordat a fost solicitat de reclamant in CHF, a fost acordat si pus la dispozitie in valuta CHF, ratele se ramburseaza la scadente in CHF, din contul curent deschis in CHF, iar in contractul de credit nu este prevazut un curs de schimb ci, partile de comun acord au convenit faptul ca, numai in cazul in care Clientul nu efectueaza voluntar operntiunile de alimentare cu CHF a contului sau curent si numai sub rezerva ca în alte conturi ale Clientului să se gaseasca disponibil iar ratele lunare să fie scadente, apelanta în temeiul mandatului debitare automata a conturilor sale si, respectiv, de efectuare operațiuni de schimb valutar va utiliza cursul de schimb OTP Bank Remania SA.

Rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elvețieni - CHF) nu este nelegala/abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o conșecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că, dacă ai primit 1 CHF. atunci legal trebuie sa rambursezi tot CHF, indiferent de fluctuațiile cursului de schhnb CHF/RON dintre momentul acordării și cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) și în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras. Nu este vorba, deci, despre un comportament ilicit al băncii, ci doar de aplicarea unei norme legale.

Afirmația că OTP Bank România S.A. ar fi știut la momentul acordării creditului în litigiu despre dublarea viitoare a cursului de schimb RON/CHF este absurdă și lipsită de orice fundament probatoriu.

În cererea de chemare în judecată se trece sub tăcere contextul internațional mult mai larg ce a generat modificarea cursului de schimb de care se prevalează reclamantul si instanta de fond. Acesta nu a fost un fenomen local provocat în mod voit de o bancă anume de pe piața românească, ci un fenomen obiectiv ce s-a manifestat la nivel global, în contextul crizei financiare europene. Elemente precum pachetul de bailout inițiat de guvernul american ca urmare a insolvenței Fannie Mae, Freddie Mac și Lehman Brothers (octombrie 2008), primul pachet de bailout în valoare de 11O miliarde EUR ce a fost acordat Greciei de către țările zonei Euro și FMI în mai 2010, specificul economiei Elveției, mai puțin afectată de evoluțiile internaționale, au condus în timp în primul rând la o devalorizare treptată a monedei Euro în raport de CHF (și nu o prăbușire de curs), tendință urmată și de celelalte monede din Europa, incluzând leul românesc.

Acesta este contextul în care s-a petrecut creșterea cursului CHF, context european, chiar global, mult mai larg decât cel sugerat de reclamant. Acesta este și contextul în care instituțiile europene au luat măsuri (ulterioare momentului în care împrumuturile care fac obiectul acestui litigiu au fost acordate) pentru diminuarea efectelor crizei financiare, incluzând înființarea unui Comitet European pentru Risc Sistemic, în baza Regulamentului (UE) nr. 1092/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din data de 24 noiembrie 2010.

Că modificarea cursului de schimb CHF nu este rezultatul acțiunii vreunei bănci din România o dovedește și faptul că remediile s-au adoptat tot la nivel internațional. În acest sens, Banca Națională a Elveției a luat decizia fermă de a nu a mai tolera un curs de schimb EUR/CHF sub cursul minim de 1 EUR= 1.20 CHF. Această decizie fost prezentată într-un comunicat de presă din 6 septembrie 2011, banca centrală declarând că este gata să aplice acest curs cu cea mai mare determinare și că este pregătită să cumpere monedă străină în cantități nelimitate.

De asemenea, Banca Națională a Elveției a declarat că pe termen lung și acest curs minim de 1.20 CHF pentru I EUR va trebui să scadă cu timpul, banca centrală urmând să ia și alte măsuri dacă va fi necesar. Ca o consecință a acestei măsuri: la data de 5 septembrie 2011, cursul BNR CHF/RON era 3,8133, iar Ia data de 6 septembrie cursul a fost de 3,5344. La data de 7 iulie 2014 cursul este de 3,6085. Din acest moment (septembrie 2011) până în prezent, cotația Băncii Naționale a României în privința CHF a urmat constant cotația Euro, fără diferențe majore.

Riscul valutar este un element inerent Într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflației este de esența unui credit luat în moneda națională. Riscul valutar este un element general cunoscut consumatorului, fiind de notorietate pentru oricine că diferențele de curs valutar influențează costurile de zi cu zi, în general prețul multor produse vândute în România fiind stabilit în euro și plătit în lei (telefon, servicii de turism, autoturisme, servicii de transport aerian, etc.).

În ceea ce privește împrumutul, după cum s-a arătat în literatura de specialitate împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligație nu arfi prevăzută în înscrisul constata/or al contractului, deoarece ea trebuie să fie înțeleasă ca o consecință firească, o dată ce se dovedește că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut."

Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibilă, reclamantul neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate.

Nu este vorba de nici o rea-credință din partea unei bănci în a pretinde ca împrumutatul să restituie exact capitalul împrumutat în moneda în care s-a acordat împrumutul. După cum am arătat, legea însăși (art.1578 din Vechiul Cod Civil) îndreptățește creditorul să primească exact ce și cât a dat cu împrumut. Consumatorul de atunci, ca și cel de acum avea posibilitatea de a se informa cu ușurință (e.g. de pe internet), fără a avea nevoie de cunoștințe de specialitate în legătură cu toate aspectele pe care le implica luarea unui credit în CHF pe termen lung.

Invocă practica ÎCCJ, arătând că atât vechiul cod civil (art. 1.578), cât și Noul Cod civil (art. 2.164), consacră în materia Împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar. Nu există "o dispoziție de drept național" care să permită schimbarea monedei în care s-a contractat un împrumut și/sau înghețarea cursului de schimb al monedei substituite la data contractării creditului, astfel că instanța națională nu poate completa/modifica contractul de credit încălcând caracterul negociat al acestuia si înfrângând voința părților.

Instanța de fond, în momentul în care a ales să justifice decizia luată de a converti creditul în moneda naționala la cursul de la data acordării, s-a aflat într-o evidentă eroare de interpretare a Directivei 2014/17/UE, neluând în considerare prevederile art. 23 alin. 3.Mai mult decât atât, forul european a ținut expres sa reglementeze în mod clar faptul ca măsurile cuprinse în cadrul Directivei 2014/17/UE se pot aplica numai pentru viitor-art. 23 alin. 5 .

Astfel, având în vedere toate argumentele menționate in cuprinsul prezentului apel, soluția primei instanțe încălcă principiul libertății contractuale, principiul forței obligatorii a contractului, neavând la baza voința reală a părților de la momentul încheierii contractului, principiul nominalismului consacrat prin prevederile Codului Civil, legislația naționala cât si cea europeana, oferind interpretări vădit eronate ale actelor normative aplicabile în speță de față.

Intimații, prin întâmpinare, solicită respingerea apelului.

Arată ca reclamanții B H C, C A L si M G sunt singurii care au renunțat la judecată, sens în care formulează întâmpinarea în numele celorlalți reclamanți.

În primul rând, arată că prima instanță nu a convertit creditele, ci a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar sens în care a dispus înlăturarea obligației reclamanților de a suporta acest risc pe întreaga perioada de derulare a contractului.

În al doilea rând, luarea unui credit în CHF nu a fost nici solicitarea lor expresa (așa cum arata apelanta) si nici voința lor. Din contra, banca a uzat de o publicitate înșelătoare prezentând produsul CHF ca cea mai buna variantă de creditare, mințind consumatorul ca este o moneda stabilă si precizând că nu se încadrează pentru un credit în LEI sau Euro.

Apelanta avea obligația de a informa în mod corect si complet consumatorii cu privire la clauzele contractuale, în conformitate cu prevederile Legii 296/2004. Or, apelanta nu a facut dovada unei asemenea informări, după cum nu a făcut dovada vreunei informări. Motivul fiind simplu, nu a procedat la informarea consumatorilor!

Nu reclamanții sunt ținuți de proba îndeplinirii obligației de informare, ci pârâta apelanta este cea obligată la a dovedi ce informații a oferit consumatorilor la data contractării creditului.

Referitor la practicile comerciale abuzive și publicitatea înșelătoare demarate de către pârâtă:

Apoi, cu privire la imposibilitatea instituției de credit de previziune asupra escaladării cursului de schimb valutar, arată că din moment ce discutăm despre un specialist în domeniu, care dispune de resursele necesare pentru a proceda la analize elaborate a evoluției pieței și care de altfel are acces la diverse surse din domeniul bancar, previziunea nu era imposibilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât cursul de schimb al francului elvețian a început să crească la scurt timp după acordare creditului, și nicidecum după o perioadă de 10-15 ani, perioada în raport de care o previziune a creșterii ar fi fost într-adevăr mai dificil de realizat.

Pentru aceasta, depune două surse care contrazic concluziile primei instanțe:

În Buletinul Trimestrial publicat de către Banca Națională a Elveției în septembrie 2007, există formulate avertismente cu privire la probabilitatea crescută de apreciere a francului elevțian în piețele emergente și în cazuri de criză financiară și economică; și Raportul asupra stabilității financiare publicat în iunie 2008 de către BNR .

Pe cale de consecință având în vedere neîndeplinirea obligației de informare de către bancă, cât și publicitatea înșelătoare la care a procedat aceasta, se poate susține fără a greși că împrumutații nu și-au manifestat consimțământul în cunoștință de cauză, motiv pentru care caracterul abuziv al clauzei trebuie analizat în acest context al unui consumator dezinformat.

O B R SA nu a acordat efectiv suma în franci elvețieni, ci a remis Euro sau Lei. Cu privire la starea de drept, principiului nominalismului nu i se poate acorda o valență superioară celorlalte principii fundamentale ale dreptului civil roman, care fundamentează solicitarea noastra de restabilire a echilibrului contractual, precum cele ale bunei-credințe, lipsa cauzei sau îmbogățirea fără justă cauză, reunite în așa-numita teorie a impreviziunii.

Faptul că această teorie a fost consacrată doar prin Noul Cod Civil nu echivalează cu inaplicabilitatea sa a priori în contractele încheiate anterior, această instituție fiind recunoscută de către doctrină și jurisprudență și stând la baza noii reglementări.

Astfel, teoria restabilirii echilibrului contractual se regăsește în aproape toate sistemele de drept european, dovedindu-se un instrument eficace care asigură onorarea contractelor în timp și protejarea acestora de perturbări izvorâte pe fondul unor circumstanțe care nu au putut fi avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului.

Așadar, temeiul de drept aplicabil în speță este art. 970 Cod civil 1865, conform căruia "Convențiile trebuie executate cu bună-credință; ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligațiunii după natura sa".

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă, Curtea Supremă de Justiție, într-o speță devenită deja celebră, decizia 21/1994, statuând că în baza dispozitiile art. 970 C. civ., în cazul în care dacă obligația unei părți devine mult mai oneroasă față de momentul în care și-a asumat-o, instanța de judecată este datoare a interveni. Din această perspectivă, riscul contractual și impreviziunea trebuie analizate prin raportarea la principiile generale ale obligațiilor în dreptul civil românesc, art 970 Cod Civil reprezentând chintesența acestora.

După cum a arătat, demersul judiciar este justificat de modul în care, pe parcursul desfășurării contractului, ca urmare a modificării condițiilor care au stat la baza formării voinței contractuale, echilibrul contract a fost stricat.

În opinia sa, de esența teoriei impreviziunii ca justificare a intervenției judiciare pentru restabilirea echilibrului contractual, țin următoarele condiții a căror îndeplinire judecătorul este chemat a o stabili: - o modificare substanțială a condițiilor existente la data formării voinței contractuale; - modificare să fi intervenit ulterior încheierii contractului; - modificarea să fie cauzată de cauze care nu au putut fi prevăzute de către partea care o invocă la momentul semnării contractului; - scopul intervenției judiciare să fie restabilirea echivalenței prestațiilor.

În cazul de față, modificarea condițiilor existente la data semnării contractului rezidă în creșterea semnificativă a cursului de schimb a monedei CHF față de moneda în care consumatorii își câștigau venituri, respectiv moneda națională a României. Starea de fapt nu mai necesită probațiune, fiind îndeobște cunoscută, diferențele de curs valutar atrăgând în sarcina consumatorilor obligații de plată până la de 3 ori mai mari decât cele asumate inițial.

momentul intervenirii modificărilor condițiilor și cel al stricării echilibrului contractual este desigur ulterior semnării contractului, situându-se în timp la ani distanță și accentuându-se o dată cu trecerea timpului.

Consimțământul consumatorilor a fost dat în vederea realității de la acel moment, fiind convinși de către reprezentanții băncii (specialiștii) că starea de fapt de atunci va persista pe durata de executare a contractului. Creșterea excesiva a CHF constituie un eveniment imprevizibil. viitor si incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului deoarece acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care sa îi permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului, respectiv sa duca la concluzia ca asumarea riscului valutar a fost făcută în cunoștință de cauza. În cazul de față, creșterea cursului de schimb a adus în mod evident o îmbogățire nejustificată Băncii, în condițiile în care, prin probatoriul administrat s-a demonstrat faptul că aceasta nu a accesat credite în CHF, ci în alte monede, de regulă în EUR, majoritatea de la societăți din grup, ceea ce confirmă concluzia conform căreia toate diferențele de curs valutar se constituie drept venituri suplimentare, nejustificate ale Băncii.

În susținerea teoriei impreviziunii ca temei de restabilire a echilibrului contractual pe cale judiciară vin și alte principii fundamentale ale dreptului contractual român. Ne referim în acest context, cu prioritate la solidarismul contractual, principiu care subliniază interdependenta obligațiilor părților in cadrul contractelor sinalagmatice.

În scopul realizării unei concilieri reale a intereselor părților este necesar să se recurgă la două principii fundamentale ale dreptului contractual roman, care joacă un rol director și unul corector al conținutului contractului: principiul proporționalității și principiul coerenței. Principiul proporționalității are valoarea unei reguli generale de echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă din contract pe seama și respectiv în favoarea părților contractante. Principiul coerenței semnifică faptul că diferitele clauze care alcătuiesc conținutul contractului, trebuie să se prezinte într-o armonie logică, fără nicio contradicție. Acest principiu este un instrument în serviciul justei repartizări a sarcinilor și profiturilor între părțile contractante, altfel spus, un mijloc de asigurare a echilibrului contractual.

Reiterează faptul că în speță se încalcă dispozițiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, ale Legii 150 din 2008 privind publicitatea înșelătoare si publicitatea comparativa coroborata cu Legea nr.148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea, Directiva 93/13/CEE a Consiliului European, precum si principii generale de drept consacrate de Codul Civil.

Contrar celor arătate de către apelant, în materia contractelor de consum, legiuitorul național si cel european au prevăzut posibilitatea instanțelor de judecată de a modifica sau anula clauzele unui contract în masura în care acestea sunt abuzive, urmărindu-se pe aceasta cale atenuarea principiului pacta sunt servanda.

Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot parcursul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

Reaua credință manifestată de către bancă la data semnării contractelor se prefigurează și prin amplul plan pus în aplicare de către aceasta în ceea ce privește captarea clienților către acest specific de servicii. După cum a arătat, banca a inoculat clienților săi o percepție eronată cu privire la competitivitatea economică inegalabilă a acestui tip de produs, determinând prin metode comerciale abuzive o contractare masivă a acestor împrumuturi. Angajații băncii (ofițerii de credite) erau bonificați în funcție de numărul și valoarea creditelor acordate, beneficiind de training-url de vânzări și având targete impuse; riscul neatingerii acestor targete și, implicit, riscul diminuării veniturilor și chiar al pierderii locului de muncă, i-a determinat pe angajații băncii să încurajeze consumatorii în contractarea acestui tip de credite, cu ignorarea riscurilor asupra cărora aceștia ar fi trebui informați.

În lumina tuturor celor arătate, apreciază ca devin pe deplin aplicabile dispozițiile art.6 din Legea nr.193/2000 și anume: "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua".

Legea nr.193/2000 are ca finalitate protecția consumatorului, care este prezumat a se afla într-o poziție defavorabila în momentul încheierii unui contract.

Consideră că sunt întrunite toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii creditorului si sancționarea acestuia pentru abuzul de drept. Astfel, inserarea unilaterală din partea Băncii a clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori are drept scop "a vătăma sau păgubi pe altul", efectul imediat (si din conduita descrisa este evidentă intenția creditorului) fiind prejudicierea lor în calitate de debitori! Prejudiciul este cert si consta in creșterea efortului financiar ce revine intimaților în vederea achitării obligatiilor de plată către bancă, concomitent cu diminuarea nivelului de trai.

Omisiunea băncii de a informa consumatorii nu sunt aserțiunii formulate la modul general, după cum arata prima instanța, lipsa informării reieșind din lecturarea contractelor de credit precum si din lipsa materialului informativ care a stat la baza acordării creditelor în CHF.

Mai mult, prezentarea eronata a stabilității francului este o chestiune de notoritate

Apreciază ca singura sancțiune aplicabila practicilor comerciale abuzive este nulitatea absoluta.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar și a prevederilor legale incidente în materie, tribunalul reține următoarele:

In primul rând se constată că prin acțiunea formulată reclamanții au înțeles să conteste clauzele referitoare obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (CHF), sub aspectul suportării riscului valutar .

In al doilea rând se reține că prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, o răspundere civilă întemeiată pe dispozițiile Legii nr.193/2000. Se mai invocă de asemenea încălcarea de către bancă a obligației de informare, consiliere și avertizare a consumatorului, respectiv la existența unor practici comerciale înșelătoare.

Desi prima instanță a soluționat în fond cauza, motivarea este una lacunară, imprecisă și incorectă .

În speță clauzele vizate prin acțiune, cuprinse în contractele vizate, au un cuprins asemănător.

Astfel în contractele de Credit Ipotecar regăsim următoarele clauze relevante:

"9.4. Rambursarea ratelor lunare se va efectua direct fn moneda Creditului, prin debitarea contului curent. Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice alte monedă pentru care Clientul cu calitate de Împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta Creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare.

10.2. Dacă Clientul nu-și îndeplinește obligațiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu obligația, să acopere datoria din oricare alte conturi bancare deschise la Bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale Clientului.

10.3. Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor tipuri de operațiuni."

Clauze similare se regăsesc și în Contractele de Credit pentru Nevoi Personale Garantat cu Ipotecă:

"9.2. Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către Client în conturile curente ale Împrumutatului deschise la Bancă în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Banca la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare.

9.4. Clientul autorizează Banca sa facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de Banca la acea dată, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni. Banca are dreptul iar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni."

"11.1 Rambursarea creditului și plata dobânzilor se va efectua de către împrumutat în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul...

11.3 Împrumutatul autorizează Banca sa facă în numele și pe contul sau, până la nivelul limitelor datorate, orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor obținute de împrumutat în conturile sale curente deschise în alte valute în moneda prezentului contract , la cursul OTP Bank..";

În ceea ce privește soluția primei instanțe cu privire la nevalabilitatea clauzelor contestate în lumina Legii 193/2000, aceasta este greșită, pentru următoarele considerente:

Din convențiile de credit rezultă că acestea cuprind clauze privitoare la moneda creditului care este CHF și privitoare la rambursarea creditului. Acestea din urmă stabilesc că plățile se fac în moneda creditului conform scadențarului, împrumutatul având obligația depunerii în cont a ratei lunare în CHF, că banca este autorizată de către împrumutați să debiteze la scadență contul, precum și că banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii.

Din analiza clauzelor rezultă că a fost transpus, cu privire la aceste convenții de credit, principiul nominalismului monetar consacrat de art.1578 Cod civil 1864 potrivit căruia "Obligațiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.";

Cu alte cuvinte, obligația de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani se îndeplinește în aceeași unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanță eventuala schimbare a valorii acesteia între momentul acordării împrumutului și momentul scadenței ratelor.

Împrumutații au ales ca monedă a creditului CHF și, în aceste condiții, rambursarea creditului nu poate avea loc decât în moneda convenită și acceptată de împrumutați, debitorii fiind obligați la restituire în rate lunare exprimate în CHF.

Reclamanții au invocat o hipervalorizare pe piața internă și internațională a monedei creditului CHF în raport de moneda națională LEU și consecințele grave constând în suportarea unor rate din ce în ce mai mari prin raportare la moneda națională.

Nulitatea ca sancțiune ce intervine în situația declarării ca abuzive a clauzelor are cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

Or, în speță, cauzele invocate privesc hipervalorizarea CHF în raport cu LEUL, intervenită ulterior momentului încheierii convenției de credit, pe parcursul executării contractului.

În plus, constatarea caracterului abuziv presupune înlăturarea acestor clauze din contract ca efect al nulității.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr.193/2000 - interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractelor de credit, care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Având în vedere că anterior pronunțării prezentei decizii, CJUE s-a pronunțat în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, iar părțile au formulat concluzii și în raport de această hotărâre, instanța, la rândul său, urmează să valorifice în prezenta decizie statuările instanței de la Luxemburg.

In acest sens se reține că în motivarea hotărârii CJUE 186/16 Andriciuc, Curtea, subliniind posibilitatea sa de a furniza instanței naționale toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indică mai multe condiții ce urmează a fi analizate de către instanțele naționale.

Analiza îndeplinirii acestor condiții se face în ordinea indicată de Curte, iar raționamentul dezvoltat de instanța europeană este unul în cascadă, în sensul că doar în măsura în care se constată îndeplinită prima condiție, se poate trece la analiza celei următoare, în caz contrar, analiza urmând a se opri la condiția ce se constată a fi neîndeplinită.

Aspectele supuse verificării indicate de CJUE sunt următoarele:

1) Dacă prevederea în discuție reflectă doar o dispoziție de drept;

2) Dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului (aspect confirmat în considerentele hotărârii), este exprimată într-un mod clar și inteligibil;

3) Dacă respectiva clauză, nefiind exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credințe;

4) Dacă respectiva clauză, nefiind exprimată suficient de clar și inteligibil, instituie un dezechilibru semnificativ.

În speță prevederile contractuale ce au format obiectul cererii reclamanților transpun în contracte principiul nominalismului monetar consacrat la art.1578 C.civ. de la 1864.

Tribunalul apreciază că norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art.1 alin.2 din Directiva 93/13.

Astfel, art. 1 alin. 2 al Directivei 93/13 prevede că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în cel de-al treisprezecelea considerent al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui convenții diferite a părților în această privință.

În hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, in paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Că acesta este sensul statuării de mai sus rezultă și din considerentele hotărârii pronunțate de instanța europeană în cauza C-92/11 RWE Vertrieb, la care se face trimitere și în hotărârea Andriciuc.

Astfel, în considerentele Directivei se arată că "[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; […] în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; […] în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) [din această directivă] se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri";.

În cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, CJUE a indicat (paragrafele 25-28) că "după cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispozițiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei categorii de contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziție din dreptul național ( .... ) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte."

Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauza de față prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art.1578 C.civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării reclamanților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv, în prezent, art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială.

Pe cale de consecință, se reține că prevederile art.1578 C.civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.62/2017. Astfel, în considerentele acestei decizii a Curții Constituționale s-a reținut că dispozițiile art.1578 C.civ au caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință in acest sens. Cu alte cuvinte , principiul nominalismului nu se aplică acelui contract in care părțile au convenit in mod expres să înlăture incidența normei din Codul civil sau acelui contract in care părțile au convenit in mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor. In cazul in care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menționate, devine incidentă norma de drept comun in această materie, respectiv art.1578 C.civ de la 1864.

Numai în cazul în care, potrivit clauzei contractuale, situația consumatorului este una defavorizată în raport cu cea prevăzută de dispozițiile legale, o astfel de clauză ar putea cauza într adevăr un decalaj posibil abuziv între drepturile și obligațiile care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, ori, în speță, situația reclamanților este aceeași cu cea prevăzută de dispozițiile legale.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000, Tribunalul, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, constată că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare Tribunalul nu mai poate analiza criticile referitoare la încălcarea obligației de informare, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc .

In aceste condiții, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt neîntemeiate și restul capetelor de cerere privind obligarea pârâtelor, în calitate de împrumutători, la calcularea și încasarea ratelor, dobânzilor și comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF /LEU anunțat de BNR pentru data semnării fiecărui contract de împrumut, atât retroactiv, de la data plății primei rate, dobânzi sau comision, cât și în continuare până la achitarea integrală a creditului, sau a cheltuielilor de judecată.

În condițiile în care nu există dispoziție de drept național care să permită înlocuirea cursului la data rambursării cu cel de la data contractării, interpretarea contractului prin prisma obligației de executare cu bună credință, a împărțirii riscurilor contractuale, a echității, nu poate conduce la soluția de înghețare a cursului CHF la momentul contractării împrumutului, această formă de adaptare conducând ea însăși la încălcarea principiilor menționate și la ruperea echilibrului contractual. În fine, Tribunalul consideră că în limitele acțiunii formulate de către reclamanți în calitate de consumatori și valorificând teoria clauzelor abuzive care presupun implicit nulitatea acestora, nu poate fi uzitată nici chiar pentru o argumentare suplimentară instituția impreviziunii care are drept premisă existența unui contract valabil, dar a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă. Oricum, adaptarea contractului în temeiul principiului impreviziunii se poate realiza doar pentru viitor, nu și pentru trecut.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 480 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, având în vedere și faptul că reclamanții B H C, C A L și M G, au renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată conform declarațiilor autentificate depuse în copie la dosar (f.186-191), raportat și la prevederile art. 406 alin.5 cod pr civ, tribunalul: admite apelul declarat de apelanta O B R SA, împotriva sentinței civile nr. 8705/07.12.2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare. Ia act de renunțarea reclamanților B H C, C A L și M G la judecarea cererii de chemare în judecată formulată împotriva O B R SA, O F S BV prin mandatar O B R SA, OTP B N prin mandatar O B R SA și în consecință dispune anularea în parte a sentinței civile nr. 8705/07.12.2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare numai cu privire la acești reclamanți, respectiv reclamanții B H C, C A L și M G.

Schimbă în rest sentința civilă nr. 8705/07.12.2015 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții D P, J G M, D G M, E I A, J A L, K V și K S G, L M, L C F, S C A, S C N.

← Clauze abuzive. greşita aplicare a legii. Jurisprudență Abuzuri		Plângere împotriva încheierii de carte funciară.calitatea... →

Clauze abuzive. lipsa motivării hotărârii. greşita interpretare a legii

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Clauze abuzive. lipsa motivării hotărârii. greşita interpretare a legii