CONTESTATIE LA EXECUTARE. Jurisprudență Contestaţie la executare
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 204 din data de 18.02.2015
Potrivit principiului legalității căii de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) Cod Procedură Civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Z sub nr. 3087/339/2014 din 27 octombrie 2014, contestatorul PCI, în contradictoriu cu CNADNR SA, a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute în dosarul nr. 2441/2014 al BEJ IRL, precum și suspendarea executării.
În motivare, a arătat că, creditoarea CNADNR S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri B a formulat la data de 11.09.2014 o cerere de executare silită. Prin încheiere, în aceeași dată, BEJ IRL a admis cererea creditoarei, a dispus înregistrarea acesteia și a deschis dosarul de executare silită nr. 2441/2014.
Cererea de încuviințare a executării silite a fost formulată de BEJ IRL la data de 17.09.2014.
Încuviințarea executării silite a fost admisă de instanța de executare - Judecătoria Z - prin încheierea nr. 1173/22.09.2014, pronunțată în dosarul nr. 2376/339/2014.
La data de 06.10.2014 BEJ IRL a emis în dosarul de executare nr. 2441/2014 o încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare, o înștiințare de plată și o somație.
Având în vedere că de la data titlului executoriu și până la formularea cererii de executare au trecut mai mult de 3 ani, a solicitat contestatorul, ca instanța, în temeiul disp. art. 719 alin. 1 c.p.c. să admită contestația și să dispună anularea tuturor actelor de executare, dar și a executării înseși, având în vedere că în temeiul disp. art. 705-706 c.p.c. rap. la art. 2.516 alin. 2 din n.c.p.c., dreptul de a obține executarea silită s-a prescris.
În susținerea cererii, a depus, în copie, înscrisuri.
Creditoarea a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare și respingerea contestației la executare.
A arătat creditoarea cu privire la suspendarea executării silite că, nu se impune ordonarea măsurii provizorii, întrucât nu este un caz grabnic și nici nu sunt lezate anumite drepturi ale contestatoarei, precum nici nu se creează o pagubă iminentă care nu se poate repara.
Mai mult, de la data comunicării procesului - verbal de contravenției, respectiv 19.09.2011 și până la data încuviințării executării silite, contestatoarea nu a îndeplinit de bună voie plata creanței stabilită în titlul executoriu, deși intimata a dat dovadă de bună-credință și indulgență în toată această perioadă, sperând ca debitorul să iasă din pasivitate și să-și execute de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu.
Pe fondul cauzei, cu privire la excepția prescripției executării sancțiunii aplicată a arătat, că, potrivit art. 705 alin. 2 n.c.p.c., termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executare silită.
În acest context, obligația contestatorului era perfectă, aflându-se în termenul de prescripție, care a început să curgă la data nașterii dreptului, respectiv la 19.09.2011 (data comunicării procesului - verbal de constatare a contravenției seria R 11 nr. 0288425/09.09.2011).
Potrivit art. 708(2) din n.c.p.c., cursul prescripției se întrerupe pe data depunerii de către creditoare a cererii de executare, însoțită de titlul executoriu.
Cererea de executare silită a fost depusă la biroul executorului în timp util, respectiv 28.08.2014.
Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 22.09.2014 pronunțată de către Judecătoria Z în dosarul nr. 2376/339/2014, instanța de executare a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de procesul verbal de constatare a contravenției seria R11 nr. 0288425/09.09.2011 și, în temeiul art. 665 alin. 7 n.c.p.c a dat împuternicire și a ordonat executorilor judecătorești să pună în executare titlul executoriu în cauză.
A depus la dosar, în copie, înscrisuri.
Din oficiu, s-a solicitat și s-a depus de către BEJ IRL copie de pe dosarul de executare.
A fost atașat cauzei dosarul nr. 2376/339/2014.
Prin sentința civilă nr. 1591 din 25.11.2014, Judecătoria Z, a respins cererea pentru suspendarea executării și a admis contestația la executare formulată de contestatorul PCI, în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. .S.A. - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri B. A anulat actele de executare în dosarul de executare nr. 2441/2014 al BEJ IRL.
Prima instanță a respins cererea de suspendare, având în vedere că nu a fost depusă cauțiunea prevăzută de art. 718 alin. 2 c.pr.civ., deși contestatorul a fost citat cu această mențiune.
În ce privește contestația la executare, instanța a reținut că, prin procesul-verbal seria R11 nr. 0288425 din 9.09.2011, s-a stabilit în sarcina contestatorului suma de 1210 euro tarif de despăgubire, potrivit art. 8 alin. 3 din OG nr. 15/2002.
Susținerea contestatorului în sensul că executarea s-a prescris nu poate fi reținută, întrucât procesul-verbal a fost încheiat la 9.09.2011, iar cererea creditoarei a fost depusă la BEJ la 28.08.2014, așadar în termenul de 3 ani, prev. de art. 705 alin. 1 c.pr.civ.; mai mult, creditoarea nu putea trece la executarea silită a tarifului de despăgubiri timp de 15 zile (art. 31 alin. 1 din OG nr. 2/2001) de la data comunicării procesului-verbal.
Pe de altă parte, instanța a constatat că, prin Legea nr.144/2012, a fost abrogat articolul 8 alin.3 și alin. 3 indice 1 din OG nr.15/2002, în temeiul cărora contravenientul a fost obligat la plata tarifului de despăgubire de 1210 de euro, sumă pentru care s-a început executarea silită.
Potrivit art. II din Legea nr. 144/2012, tarifele de despăgubire prevăzute de OG nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare, aplicate și contestate în instanță până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se anulează.
Potrivit art.15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, iar Legea nr.144/2012, prin care a fost abrogat articolul 8 alin. 3 și 3 indice 1 din OG nr.15/2002, este și lege în materie contravențională ce conține dispoziții mai favorabile, astfel încât aceasta se aplică retroactiv și în ce privește contravenția reținută în sarcina contestatorului, chiar dacă faptele ce i se rețin au fost săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii menționate, motiv pentru care acesta nu mai poate fi obligat la plata despăgubirilor, obligația acestuia nemaiavând nici un suport legal în prezent.
Conform art. 20 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor sunt interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar, în temeiul alineatului 2 al aceluiași articol, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, exceptând cazul în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevede că "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.";
Cu valoare de principiu, în cauza DP contra României din 26.04.2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Față de cele de mai sus, instanța a apreciat că art. II din Legea nr.144 din 23 iulie 2012 introduce un tratament diferit, motiv pentru care, în acord și cu jurisprudența CEDO menționată, cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, instanța, văzând și disp.art. 711 și urm.c.pr.civ., a admis contestația la executare și a anulat actele din dosarul de executare.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel intimată Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - Direcția Regională de Drumuri și Poduri, criticând sentința ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului s-a arătat că legiuitorul, în dispozițiile art. II din Legea nr. 144/2012 se referă exclusiv numai la contravenienții care au fost sancționați în baza OG nr. 15/2002 și au contestat în instanță tarifele de despăgubire. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 37 din OG nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor, sens în care procesul verbal aplicat și neatacat în instanță cu toate precizările din cuprinsul său, rămâne titlu executoriu, inclusiv în ceea ce privește tariful de despăgubire.
A mai precizat apelanta că prin Decizia Curții Constituționale nr. 228/2007 referitoare al excepția de neconstituționalitate a art. 12 alin. 1 din OG nr. 2/2001, s-a avut în vedere faptul că dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ. Sintagma nu se mai sancționează trebuie interpretată în sensul că prin intrarea în vigoare a legii care nu mai prevede fapta drept contravenție, sancțiunile contravenționale nu se mai aplică, iar în cazul celor aplicate, dar aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a noii legi, sancțiunile nu se mai execută. În contextul prevederilor art. 8 alin. 1 din O.G. 15/2002 fapta de a circula fără a deține rovinieta valabilă constituie contravenție. Actul sancționator a fost încheiat pentru o faptă considerată contravenție și la momentul întocmirii acestuia, precum și la data intrării în vigoare a legii contravenționale mai favorabile.
A arătat că prevederile art. 12 alin. 1 din OG nr. 2/2001 se referă la situația în care printr-un act normativ o faptă nu mai este considerată contravenție, iar aceste prevederi nu sunt incidente în cauză. Procesul verbal și tariful de despăgubire nu a fost contestat în instanță până la data intrării in vigoare a legii nr. 144/2012, nefiind incidentă în cauză, consideră că procesul verbal are valoare de titlu executoriu, iar tariful de despăgubire fiind susceptibil de executare silită.
A solicitat, admiterea apelului, cu consecința anulării sentinței și a menținerii tuturor formelor de executare deja realizate cât și a cheltuielilor de executare, ocazionate de derularea procedurii.
Intimatul-contestator PCI a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității apelului și a solicitat respingerea acestuia ca tardiv formulat față de faptul că termenul de apel în care se atacă hotărârile pronunțate de instanța de executare este de 10 zile și nu de 30 de zile așa cum a consemnat instanța de fond în hotărârea atacată.
În subsidiar, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică. În susținere a arătat că procesul-verbal de constatare a contravenției nu i-a fost comunicat niciodată anterior începerii executării și că instanța de fond în mod corect a interpretat dispozițiile din Legea 144/2012, prin raportare la art. 15 alin. 2 și art. 20 alin. 1 și 2 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ședința publică din data de 18 februarie 2015, tribunalul a rămas în pronunțare asupra excepției tardivității declarării apelului invocată de intimatul-contestator PCI, prin întâmpinare.
Excepția este întemeiată.
Potrivit art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, hotărârile instanței de executare sunt executorii și pot fi atacate numai cu apel , în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Termenul de apel derogă din prisma duratei, de la normele generale înscrise în art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă.
Din cuprinsul dovezilor de comunicare a hotărârii, rezultă că aceasta s-a realizat la data de 23.12.2014, în condițiile art. 161, 162 și art.163 Cod procedură civilă, cererea de apel fiind depusă prin corespondență, purtând ștampila de primire a oficiului poștal, la data de 13.01.2015, în acord cu art. 471 al. (1) Cod procedură civilă, 2013, la Judecătoria Roșiorii de Vede, instanța a cărei hotărâre a fost atacată.
Raportând data comunicării Sentinței civile nr. 1591 din 25.11.2014, la data depunerii cererii de apel se constată că termenul prevăzut de art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, calculat potrivit prevederilor art. 181 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, a fost depășit, intervenind sancțiunea decăderii în conformitate cu art. 185 Cod procedură civilă.
Este adevărat că în dispozitivul sentinței s-a menționat că hotărârea este supusă apelului în termen de 30 zile de la comunicare.
Însă, potrivit principiului legalității căii de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) Cod Procedură Civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Aceasta înseamnă că în concursul dintre o mențiune greșită din dispozitivul sentinței, inclusiv în ce privește condițiile și termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorească și dispoziția legală ce reglementează aceste aspecte, are prioritate cea din urmă.
Față de cele de mai sus, se va reține, că în pofida mențiunii din dispozitivul sentinței, potrivit căreia termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea sentinței, față de prevederile art. 650 alin. (3) Cod procedură civilă, termenul de apel de 10 zile de la comunicare.
Or, sentința atacată a fost comunicată la data de 23.12.2014, iar apelul a fost declarat la 13.01.2015, după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 650 alin. (3) Cod Procedură Civilă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 650 alin. (3) raportat la art.185 Cod procedură civilă, s-a admis excepția și s-a respins apelul ca tardiv formulat.
Față de modul de soluționare a cauzei, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea distinctă a motivelor de apel care privesc fondul pricinii.
| ← CONSTATARE NULITATE ACT JURIDIC. Jurisprudență | SUSPENDARE EXECUTARE. Jurisprudență Suspendare a executării → |
|---|
